Sincer să fiu, nu prea ştiu ce se face cu chestia asta numită blog. Mi-am făcut unul mai mult pentru că am văzut că şi alţii au. Şi cum spiritul de turmă funcţionează excelent...
Am înţeles că blogul ăsta e un fel de jurnal online. În jurnale, din câte ştiu eu îţi înregistrezi gândurile, ideile etc etc zi de zi. Chestia e că în momentul ăsta nu prea am inspiraţie şi nici nu s-a întâmplat nimic extraordinar de interesant în ultimul timp. Dar acum câteva zile povesteam cuiva prin ce peripeţii am trecut în Bulgaria acum un an şi un pic.
Dar pentru ca povestea asta să aibă sens sau ca să înţeleagă lumea mai bine despre ce e vorba, să spunem întâi câteva cuvinte despre Bulgaria. Bulgaria este o ţară cu relief predominant muntos situată chiar la sud de Dunăre. Se învecinează cu România la nord, cu Serbia şi Macedonia (din punctul lor de vedere o provincie bulgară, dar asta e altă problemă) la vest, cu Grecia la sud şi cu Turcia la sud-est (cu care se află în relaţii FOARTE bune încă de la 1396). Dintre îndeletnicirile tradiţionale ale bulgarilor putem enumera: ascultatul unui gen muzical cu înalt caracter cultural numit "chalga" (cunoscut în România sub numele de manele), ciorditul de maşini şi portofele de la turiştii străini, safari-ul de pietoni, întreceri gen "cine bea mai mult" şi probabil că lista ar putea continua. Oricum, aţi prins ideea. Concluzia e că ţara asta e absolut fascinantă, e super, e cool, e grozavă, e extra, e mega... E măreaţă... E glorioasă... E un jeg! În cea mai mare parte, în orice caz.
Acestea fiind spuse, hai să ne întoarcem la povestea mea. Acum vreun an, după cum spuneam, mă întorceam dintr-o excursie din Turcia în care totul a mers ca pe roate, a fost mişto, n-am avut niciun fel de problemă. Partea proastă când te duci în Turcia sau Grecia e că trebuie să treci pe la vecini. Aşa că, după ce am stat vreo două ore în partea bulgărească a vămii de la Kap ıkule-Kapitan Andreevo, ne-am reluat în sfârşit drumul. Atenţie, Bulgaria e ţară membră a Uniunii Europene. Incredibil, dar adevărat... Deci, trebuia să meargă rapid. Acuma, atunci când poliţiştii de frontieră desfac totul doar, doar or găsi ceva pe care să-ţi ceară o şpagă, lucrurile tind să se mişte mai încet.
Am înţeles că blogul ăsta e un fel de jurnal online. În jurnale, din câte ştiu eu îţi înregistrezi gândurile, ideile etc etc zi de zi. Chestia e că în momentul ăsta nu prea am inspiraţie şi nici nu s-a întâmplat nimic extraordinar de interesant în ultimul timp. Dar acum câteva zile povesteam cuiva prin ce peripeţii am trecut în Bulgaria acum un an şi un pic.
Dar pentru ca povestea asta să aibă sens sau ca să înţeleagă lumea mai bine despre ce e vorba, să spunem întâi câteva cuvinte despre Bulgaria. Bulgaria este o ţară cu relief predominant muntos situată chiar la sud de Dunăre. Se învecinează cu România la nord, cu Serbia şi Macedonia (din punctul lor de vedere o provincie bulgară, dar asta e altă problemă) la vest, cu Grecia la sud şi cu Turcia la sud-est (cu care se află în relaţii FOARTE bune încă de la 1396). Dintre îndeletnicirile tradiţionale ale bulgarilor putem enumera: ascultatul unui gen muzical cu înalt caracter cultural numit "chalga" (cunoscut în România sub numele de manele), ciorditul de maşini şi portofele de la turiştii străini, safari-ul de pietoni, întreceri gen "cine bea mai mult" şi probabil că lista ar putea continua. Oricum, aţi prins ideea. Concluzia e că ţara asta e absolut fascinantă, e super, e cool, e grozavă, e extra, e mega... E măreaţă... E glorioasă... E un jeg! În cea mai mare parte, în orice caz.
Acestea fiind spuse, hai să ne întoarcem la povestea mea. Acum vreun an, după cum spuneam, mă întorceam dintr-o excursie din Turcia în care totul a mers ca pe roate, a fost mişto, n-am avut niciun fel de problemă. Partea proastă când te duci în Turcia sau Grecia e că trebuie să treci pe la vecini. Aşa că, după ce am stat vreo două ore în partea bulgărească a vămii de la Kap ıkule-Kapitan Andreevo, ne-am reluat în sfârşit drumul. Atenţie, Bulgaria e ţară membră a Uniunii Europene. Incredibil, dar adevărat... Deci, trebuia să meargă rapid. Acuma, atunci când poliţiştii de frontieră desfac totul doar, doar or găsi ceva pe care să-ţi ceară o şpagă, lucrurile tind să se mişte mai încet.
Nişte amărâţi cărora le desfăceau
bagajele în vama bulgară
bagajele în vama bulgară
Aşadar, după ce scăparăm de acolo, ne plimbam noi lin cu autocarul prin Bulgaria. Ajunsesem pe la jumătatea drumului, în frumoasa provincie Stara Zagora, unde dădurăm la un moment dat de un Merţan şmecher care depăşea toate maşinile de pe stradă. Depăşeşte un Volkswagen, depăşeşte un Logan, depăşeşte o Lada din aia de pe vremea lu' Stalin şi până la urmă depăşeşte şi autocarul nostru. Ei, după chestia asta s-a cam rupt firul că a intrat ca prostul într-un tir parcat pe marginea drumului. Noi, ca nişte cetăţeni buni ce eram, am dat să oprim autocarul pe partea cealaltă a drumului să vedem dacă ăia mai trăiau şi dacă mai aveau încă toate membrele la locul lor. Cum s-a oprit motorul autocarului, din Merţan a ieţit un ţigan de vreo 2 metri, cu trei lanţuri de aur de câte trei degete fiecare la gât şi cu o bâtă mare în mână. Partea cea mai îngrijorătoare era că avea o expresie turbată pe faţă şi ţipa la noi. Nu ştiu exact ce spunea, dar se distingeau cuvinte gen "mayka-ti", "kurva", "ti ibam" şi altele de felul ăsta. Deci nu prea era de bine. De plecat, oricum nu mai aveam timp să plecăm, aşa că şoferii, patronul firmei şi unul dintre ghizi ies din autocar.
Nasoală decizie... După vreo 20 de minute în care s-au înjurat ca la uşa cortului în patru limbi (română, bulgară, ţigănească şi maghiară, că unul dintre şoferi era ungur) s-au hotărât ţiganii să sune la 112 să cheme poliţia să clarifice treaba. Iarăşi, nasoală decizie... Cu bălgarska poliţiya, mai rău ca la noi! Au venit după vreo 40 de minute, timp în care au mai apărut prin zonă încă trei maşini cu ţigani. Din nou, nu era deloc de bine... Ştiţi, de când am făcut cunoştinţă cu poliţia bulgară, vreau să zic că am o părere relativ bună despre miliţienii români. Ăştia sunt nişte Einstein-i pe lângă omologii lor bulgari. Aşa că imediat ce îşi dau ei seama cu cine au de a face, cu nişte bieţi turişti din România care au ajuns acolo din întâmplare adică, se apucă imediat de treabă. Păi cum nu?! E rost de o şpagă consistentă doar, nu-i aşa?
Nasoală decizie... După vreo 20 de minute în care s-au înjurat ca la uşa cortului în patru limbi (română, bulgară, ţigănească şi maghiară, că unul dintre şoferi era ungur) s-au hotărât ţiganii să sune la 112 să cheme poliţia să clarifice treaba. Iarăşi, nasoală decizie... Cu bălgarska poliţiya, mai rău ca la noi! Au venit după vreo 40 de minute, timp în care au mai apărut prin zonă încă trei maşini cu ţigani. Din nou, nu era deloc de bine... Ştiţi, de când am făcut cunoştinţă cu poliţia bulgară, vreau să zic că am o părere relativ bună despre miliţienii români. Ăştia sunt nişte Einstein-i pe lângă omologii lor bulgari. Aşa că imediat ce îşi dau ei seama cu cine au de a face, cu nişte bieţi turişti din România care au ajuns acolo din întâmplare adică, se apucă imediat de treabă. Păi cum nu?! E rost de o şpagă consistentă doar, nu-i aşa?
Dar ce înseamnă treabă la poliţia bulgară? Păi, pentru început, o dată la câteva minute opreau traficul pe şosea ca să facă tot felul de măsurători. Inutile, evident. Asta a fost etapa 1. ETAPA 2: după asta i-au luat la întrebări pe cei prezenţi. Asta înseamnă doar pe ţigani, că cei din autocar majoritatea nu ştiau o boabă de bulgară şi poliţiştii nu servesc engleză, franceză sau alte limbi de circulaţie internaţională. Ce să-i faci, frate? De când s-a dus Nea Nicu, nu prea se mai uită lumea la televizor la bulgari. Ţiganii nu ştiu ce poveste au prezentat, de în final bieţii români au ieşit vinovaţi. Noroc că o doamnă din grup ştia bulgăreşte destul de bine şi am putut să ne prezentăm şi noi varianta. Sigur, după asta, bieţii miliţieni, care nu stau prea bine cu creierele, erau complet dezorientaţi. ETAPA 3: Examinarea maşinilor implicate. Asta înseamnă şi a autocarului. Asta a mai mers cum a mai mers, dar cea mai comică fază a fost când s-a ajuns la numărul de înmatriculare al autocarului. Pentru cineva care posedă un creier, un astfel de lucru nu prezintă o provocare. Nu-i mare filosofie: două litere-două numere-încă trei litere. Mai concret: BN 02 NVL. Vine primul miliţian. Se uită lung. Îl cheamă pe tovarăşul lui. Se uită lat amândoi. Deschid o discuţie. Subiectul trebuie să fi fost extrem de profund şi filosofic, sunt sigur. Deci, care era problema?? Ei, să vezi că nu prea ştiau alfabetul latin. Şi NICIUNA dintre literele din număr nu apare şi în alfabetul chirilic. Naşpa rău... Până la urmă s-a găsit o soluţie de compromis: au luat aparatul foto şi i-au făcut o poză.
Protagoniştii (nu-i prea bine ieşită poza, dar nu vroiam
să rămân fără aparat, aşa că am facut-o în condiţii grele)
Alt moment comic: vine salvarea! Nu că ar fi fost nevoie, dar ţiganii jucau teatru destul de bine. Dacă cu numai câteva ore în urmă, ăla mare, şoferul Mercedesului, alerga după noi cu o bâtă, acum îl cărau pe braţe în ambulanţă doi oameni... Partea bună a fost că la nici 20 de minute după episodul ăsta, ne punem în mişcare. Yupee!!
Partea proastă e că la 10 minute ne oprim la o secţie de poliţie din frumosul oraş Kazanlâk. Frumos cu ghilimelele de rigoare, desigur. Asta e... Trebuiau făcute copii după actele vehiculelor. Apropo, secţiile de poliţie de la noi sunt de vis! Dar atunci când nu ai maşini de xerox lucrurile merg PUŢIN mai greu. Şi asta se petrece, vă reamintesc într-o ţară membră U.E. Super, nu? Iar dacă unele dintre acele acte sunt din România, ţară ce foloseşte alfabetul latin, iar miliţienii nu cunosc această scriere, ai pus-o frate! Ceea ce la un xerox durează 30 de secunde, durează între o oră şi două. Foarte tare, frate! Nasol era că dacă ajunsesem acolo pe la 9 sau 10 seara şi era intuneric şi dacă până atunci am râs de n-am mai putut, acum nu mai era amuzant deloc... Doar când li s-a spus că dacă nu grăbesc puţin pasul sună la ambasadă şi cheama PRO TV-ul, au început să transcrie mai cu spor. După îndelungi negocieri şi după ce unul dintre şoferi şi ghidul au rămas acolo peste noapte (nici până azi nu ştiu de ce), ne-am reluat drumul spre casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu