marți, 31 august 2010

Cele mai complexe caractere chinezeşti

1. Cel mai complex caracter încă folosit


Nu a fost schimbat în niciun fel de simplificarea caracterelor din anii '50 şi este numele unui fel de tăiţei din provincia Shaanxi (陕西): biáng biáng. Dar pentru că nu se poate scrie cu o tastatură chinezească normală, se folosesc următoarele variante: sau . Conţine 57 de mişcări.


2. Cel mai complex caracter scos din uz


Pronunţia sa e cât se poate de simplă: dá. Era folosit pentru a descrie apariţia unui dragon în zbor din nori şi era folosit mai mult în Japonia decât în China. E alcătuit din două caractere care se repetă de câte trei ori fiecare: - nor (simplificat: ) şi - dragon (simplificat: ). Conţine 84 de mişcări.

luni, 30 august 2010

Nu vă duceţi cu maşina în Berceni...

...decât dacă e absolut necesar. Şi dacă e absolut necesar aveţi grijă unde parcaţi şi cât staţi acolo. Acum nici o săptămână am avut drum prin zona celor trei cartiere minunate: Ferentari, Rahova şi Berceni. Mai precis, pe la cimitirul Bellu Catolic. Aşa că parchez în faţa cimitirului, chair unde e maşina roşie din poza de mai jos, intru şi după nici o jumătate de oră ies.


Când să plec, ce să vezi? Încuietoarea de la uşa din dreapta era într-o poziţie cam ciudată. Adică era 1-2 cm în afară. Ok, clar. Cineva încercase să intre, dacă nu cumva a şi intrat, deşi nu cred, că dinăuntru nu lipsea nimic. Şi oricum nici nu prea avea ce să ia, că masca de la casetofon o lăsasem acasă în ziua aia. Amatori... Dar chiar dacă omul era începător, era silitor şi perseverent şi nu s-a oprit doar la a distruge încuietoarea din dreapta şi a încercat din nou la uşa şoferului. De vreme ce interiorul era aşa cum l-am lăsat, o să presupun că nici acolo nu i-a ieşit. Una peste alta: nimic nu lipseşte, dar maşina are nevoie de două încuietori noi. Noroc că am telecomandă...

ÎN ATENŢIA CELOR CE AU TREABĂ LA CIMITIRUL BELLU CATOLIC:
În ziua cu pricina, în faţa cimitirului era o bătrânică care am presupus că ieşise la cerşit în faţa cimitirului. Doar că era îmbrăcată destul de bine pentru cineva care cerşeşte pentru a-şi câştiga existenţa şi avea un telefon mobil. Plus că stând în faţa unui cimitir CATOLIC, nu prea avea ce să-i pice pentru că la catolici nu se ţin pomeni. N-am de unde să ştiu sigur, dar e posibil să fi stat la pândă...

Acum urmează partea a doua:după ce păţeşti aşa ceva, chiar dacă nu-ţi lipseşte nimic din maşină, e normal să te duci la poliţie. Dacă într-o situaţie asemănătoare vrei să faci acelaşi lucru, gândeşte-te de două ori.

Aşa că a doua zi merg la Secţia 14 (în zona Budapesta). Intru, zic ce am păţit şi unde. Aparent zona cimitirului intră sub jurisdicţia Secţiei 16 (Str. Stoian Militaru, lângă Piaţa Progresul). Şi dacă nu faci sesizarea la secţia corespunzătoare zonei, practic nu are nicio valoare. Aşa că merg într-acolo, intru, îmi zic oful. Surprinzător, poliţiştii "normali" sunt mai civilizaţi decât cei de la circulaţie şi ştiu să vorbească. Din nefericire, se mişcă la fel de încet.

Astfel, după ce depui plângerea, durează încă 20 de minute până vine miliţianul autorizat să se descurce cu astfel de plângeri. Şi să nu credeţi că după ce individul vine se rezolvă problema imediat. Nu, îi spui şi lui care ţi-e problema, după care mai durează vreo 15 minute până se duce să se uite la maşină. Procedura în sine nu durează mai mult de 10 minute, că e vorba de 10 poze şi două măsurători. Poate n-aveau baterii pentru aparatul foto... S-au nu-şi mai aminteau unde l-au lăsat... După asta mai durează vreo 15 minute până pregăstesc actele, sau mai bine zis până găsesc nişte foi de hârtie şi un pix. În interiorul secţiei completezi o hârtie în care depui plângerea, scrii o declaraţie din care să reiasă că ceea ce spui este adevărat şi că îţi asumi răspunderea pentru cele spuse şi mai şi semnezi un proces verbal. Tu nu trebuie să îţi baţi capul prea tare că îţi zic miliţienii ce să scrii şi unde, dar fiind de mână, că n-au şi ei bani de un calculator sau două, durează vreo 30 de minute.

20 + 15 + 10 + 15 + 30 = 90 MINUTE

Dacă treceţi prin aşa ceva şi vreţi să anunţaţi totuşi poliţia, înarmaţi-vă cu multă răbdare, că nici în alte părţi ale oraşului sau ale ţării nu cred că se descurcă cu mult mai bine.

miercuri, 18 august 2010

Filme non-americane

Cele mai multe filme de la televizor, de la magazin şi din calculatorul oricui sunt, fără îndoială, americane. Dar (probabil mulţi nu-şi dau seama de asta) şi alte ţări mai fac filme din când în când. Sigur, nu la fel de multe (sau de bune). Când vine vorba de făcut filme, europenii e clar că nu sunt programaţi genetic pentru asta, indiferent ce le-ar plăcea unora dintre ei să creadă. Unele sunt mai bune, altele mai proaste, altele au buget mai mic, altele au buget mai mare, dar în niciun caz nu se compară cu cele din Lumea Nouă.

Cargo (2009, Elveţia, SF)


Elveţia e cunoscută pentru munţii ei, zăpada ei şi brânza ei. Vorbesc aici de sortimentul de caşcaval cunoscut sub denumirea de Schweizer. Cel mai notabil lucru la acest sortiment e că are găuri în el. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre filmele lor. Acţiunea se petrece cu vreo 200 de ani în viitor şi filmul se vrea a fi o copie a unuia dintre multele filme de la Hollywood cu aceeaşi temă: "Ne-am distrus planeta, ce ne facem?"

Până la un anumit punct, le-a şi ieşit. Deşi a avut un buget mic (5.000.000 CHF), decorurile şi efectele nu sunt deloc rele. Dar scenariştii elveţieni... nu se prea pricep la scris. Aparent, le e imposibil să facă un scenariu coerent şi să păstreze cât de cât un fir al acţiunii. Quentin Tarantino încurcă şi amestecă scenele în filmele lui, dar face asta cu cap şi iese ceva frumos. Elveţienii, nu. Nici cu cunoştinţele de fizică nu stau prea bine. Unul din personaje se plimbă în jurul roţilor gigantice din jurul navei, care menţin gravitaţia artificială. Şi când am zis "se plimbă", chiar asta am vrut să zic: se plimbă, nu pluteşte. Repet, asta în afara navei. Pe lângă asta, întreg filmul, se învârte în jurul trimiterii şi primirii de mesaje de pe navă către o altă "planetă" (pentru explicaţia ghilimelelor, uitaţi-vă la film). Indiferent unde s-ar afla pe drum, durează la fel de mult (cam două luni, dacă îmi amintesc). Şi cea mai tare dintre toate: hai să vedem care e cauza morţii lu- unu' care a căzut în în gol vreo 100 m.

Filmul e în întregime în germană, cu un singur cuvânt în engleză. Dacă e să ne luăm după filmul ăsta, singurul cuvânt englezesc pe care îl ştiu germanii e "fuck". De fapt, majoritatea replicilor unui personaj care, ce-i drept, nu zice prea multe, constau numai în cuvântul menţionat.

Altfel, unele aspecte din film sunt mai plauzibile decât în filmele SF americane cu aceeaşi temă:
  • oamenii nu pot să călătorească cu viteza luminii (încă); în doar 200 de ani, în care am fost ocupaţi să ne distrugem planeta, mi se pare normal;
  • nu suntem în stare să încălzim şi să luminăm o navă spaţială gigantică;
  • calculatoarele încă mai dau mesaje de eroare;
  • medicii încă mai poartă măşti chirurgicale.
Una peste alta, nu e un film rău, şi dacă nu ai altceva mai bun de văzut, merită încercat. IMDb: 6,3. Puţin subevaluat. Un 7 ar fi fost mai realist, indiferent ce-am zis mai sus.

Snatch. (2000, Marea Britanie, nu ştiu sigur, acţiune, comedie, aşa ceva)


Spre deosebire de elveţieni, englezii ştiu să scrie. Nu zic că e uşor de urmărit, dar merită văzut. De fapt pe IMDb chair e notat cu 8,2 ceea ce e foarte bine (niciun film nu are peste 9,2 momentan). Personajele: un impresar de box, agenţi de pariuri (sau cum le-o zice), un mafiot rus, doi negri proşti şi nişte evrei bijutieri. Oricum, în urma vizionării am învăţat mai multe lucruri:
  • deşi englezii au inventat limba engleză, nimeni nu pare să o vorbească*;
  • şi englezii au ţigani; nu exporturi româneşti sau est-europene, ci localnici;
  • cuvântul preferat al englezilor şi cel mai des folosit în film este "fuck".
*Dacă nu te descurci prea bine cu engleza sigur o să ai nevoie de subtitrări. Dacă te descurci bine cu engleza, cel puţin la prima vizionare, tot o să ai nevoie de subtitrări. Chiar şi aşa, dacă filmul de mai sus merită văzut doar dacă n-ai altceva la îndemână, după ăsta merită să umbli.

District 9 (2009, Africa de Sud, SF)


Ne-am obişnuit ca de fiecare dată când extratereştrii ne invadează planeta să aterizeze la New York, Washington, Los Angeles sau Chicago. Ei bine, aici aleg Johannesburg, cel mai mare oraş din Africa de Sud. De fapt nu aterizează, ci doar plutesc deasupra lui. Şi nu fac asta în viitorul apropiat sau depărtat, ci în 1982. Şi 28 de ani mai târziu, în 2010 se petrece acţiunea. Prima trime a filmului e făcută sub formă de interviuri şi fragmente de reportaje de la televiziunea naţională.

Ce fac sud africanii când nu agrează o anumită... rasă? Impun un regim de tip apartheid. Asta nu se aplică doar cu negrii, ci şi cu extratereştrii. Efectele speciale - OK. Povestea - bună şi plauzibilă. Şi nefiind american, diferit de filmele cu aceeaşi temă de până acuma.

Aproape tot filmul e în engleză, cu unele pasaje în afrikaans, zula/xhosa/sotho (una din astea), chichewa şi igbo, subtitrate. În buna tradiţie sud-africană, actorii se iau la trântă cu limba engleză şi de multe ori, sunt învinşi. Altfel spus, mutilează limba lui Shakespeare destul de rău. Dar asta dă bine pentru culoarea locală...

Hotel Rwanda (2004, Rwanda-SUA, istoric)


Actorii - africani, bugetul şi regia - americane. Filmul se bazează pe o poveste reală şi pe evenimente reale. În 1994 în Rwanda a avut loc cel mai mare genocid de după cel de-al Doilea Război Mondial. Coloniştii germani şi belgieni au introdus o delimitare între locuitorii ţării şi i-au împărţit în două tabere: hutu şi tutsi. Tutsi (15%) erau cei favorizaţi de colonişti şi erau mâna lor dreaptă, hutu - "prostimea". Criteriile de împărţire erau însă foarte ambigue: ba înălţimea, ba mărimea nasului, ba numărul de vite, ba gradul de colorare a pielii.................. Depinde de guvernator. Era şi greu de făcut o delimitare clară, că vorbeau cu toţii aceeaşi limbă şi erau cu toţii negri. După decolonizare diviziunea s-a păstrat şi în 1994 au început să se bată ca chiorii şi peste 1.000.000 de oameni au fost omorâţi, majoritatea tutsi. Lumea aproape că nu a observat ce se întâmpla în inima Africii, probabil pentru că acolo nu e petrol, decât prea târziu.

Un manager al unui hotel belgian din capitală a reuşit să salveze vieţile a peste 2.000 de tutsi, adăpostindu-i în clădire, care era proprietatea ONU şi a Belgiei şi încearcă să îi scoată din ţară. Filmul îi prezintă povestea. IMDb: 8,4.

vineri, 13 august 2010

Top 10 dictatori excentrici

10. Jean Bédel Bokassa (1966-1979, Africa Centrală)

  • se încoronează împărat;
  • cheltuieşte 1/3 din PIB pentru ceremonia de încoronare...
  • ... la care niciun lider străin nu a fost invitat.
9. Ferdinand şi Imelda Marcos (1965-1986, Filipine)

  • în 1986, când sunt daţi jos, fug în Hawaii cu 24 de lingou ri de aur;
  • pe parcursul domniei lor au strâns peste 35.000.000 $;
  • Imelda avea peste 3.000 de perechi de pantofi.
8. François "Papa Doc" Duvalier (1957-1971, Haiti)

  • readuce la viaţă magia voodoo în Haiti;
  • în 1963 crede că unul dintre oponenţii lui politici s-a transformat într-un câine negru;
  • ordonă ca toţi câinii negri din ţară să fie omorâţi.
7. Idi Amin Dada (Uganda)

  • în 1977 îşi acordă titlul de "Excelenţa Sa, Preşedinte pe Viaţă, Marele Mareşal al-Hadji, Doctor Idi Amin Dada, VC (Victoria Cross), DSO (Distinguished Service Order), MC (Military Cross), Cuceritorul Imperiului Britanic în Africa în general şi în Uganda în particular.
6. Gnassingbé Eyadéma (1967-2005, Togo)

  • alcătuieşte un grup de 1000 de femei care sunt plătite să îi compună şi să îi cânte ode şi imnuri;
  • ordonă publicarea unei reviste cu benzi desenate în care el să fie înfăţişat ca un super-erou.

5. Ne Win (1974-1981, Myanmar)

  • aranjează schimbarea numele ţării din "Burma" în "Myanmar" în ţările vorbitoare de engleză;
  • schimbă valorile bancnotelor în 15, 35, 45, 75 şi 90 pentru că acestea erau numerele lui norocoase;
  • doi ani mai târziu se răzgândeşte.

4. Kim Jong-il (1994-prezent, Coreea de Nord)


  • cheltuieşte pe cognac şi whisky peste 700.000 $/an;
  • are o colecţie personală de peste 20.000 de filme străine...
  • ... în condiţiile în care filmele străine sunt interzise.
3. Enver Hoxha (1941-1985, Albania)

  • construieşte peste 750.000 de bunkere pe tot teritoriul ţării, pentru a se putea apăra de o invazie străină, în condiţiile în care populaţia ţării de la vremea aceea era de doar 3.000.000

2. Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu wa Za Banga (1965-1997, Zair)

  • schimbă numele ţării din "Congo" în "Zair");
  • interzice ca oricine altcineva în afară de le să mai fie menţionat la televizor;
  • folosea un avion Concorde pentru "a merge la cumpărături".

1. Saparmyrat Ataýewiç Nyýazow (1990-2006, Turkmenistan)

  • redenumeşte lunile anului după membrii familiei sale;
  • interzice dinţii de aur;
  • îşi construieşte o statuie de aur în centrul capitalei Aşhabad;
  • interzice fredonatul melodiilor la concerte;
  • construieşte un palat de gheaţă la marginea capitalei, deşi Turkmenistan este o ţară deşeritcă.

marți, 10 august 2010

Autostrăzile româneşti în viziunea Google Earth

O să trec direct la subiect. După cum ştim, magnificul sistem de autostrăzi din România arată în felul următor:
  • A1: Bucureşti-Piteşti 118 km;
  • A2: Bucureşti-Cernavodă 164 km;
  • A3: Turda-Gilău 42 km;
  • şi atât.

TOTAL: 324 km. Jalnic. Bulgarii au vreo 500 km şi ţara lor e cât jumate din a noastră. De unguri, nu mai vorbim. Totuşi, cei de la Google Earth au o părere mai bună despre noi, deşi nu ştiu de ce. Astfel, în viziunea lor la kilometrii de autostradă pe care îi avem, au mai apărut din senin încă nişte tronsoane, parcă de nicăieri, după cum urmează:
  • A1: Şelimbăr-Şura Mică (centura Sibiu) 14 km;
  • A2: Cernavodă-Constanţa (+centură) 75 km;
  • A3: Bucureşti-Ploieşti 77 km;
  • A3: Turda-Târgu Mureş 68 km.
Adică 234 km în plus pe care nu ştie nimeni de unde să-i ia. Făcând câteva calcule simple, ne dăm seama că cei de la Google Earth au impresia că avem 558 km de autostradă. Adică au despre noi o părere mai bună cu 72,2% decât avem noi despre noi înşine.


Însă, privind din aer toată partea asta a Europei, ne dăm seama că autostrăzile bulgarilor, ungurilor, sârbilor, croaţilor, grecilor şi turcilor sunt destul de vizibile, în timp ce la noi nici cele reale şi nici cele virtuale nu se văd deloc.

PS: Sunt singurul căruia i se pare că "autostrada Bucureşti-Ploieşti" are mai multe curbe ca o pistă de curse??

sâmbătă, 7 august 2010

Internetul în Turcia

În comparaţie cu alte ţări musulmane, Turcia e o ţară modernă şi în cele mai multe privinţe mai avansată. Religia şi politica sunt separate de 90 de ani, libertatea religioasă e garantată, pedeapsa cu moartea a fost abolită acum câteva zeci de ani şi femeile au aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii şi pot să umble pe stradă îmbrăcate cu ce vor. Una peste alta, e comparabilă cu alte ţări europene.

Cu toate astea, în Turcia YouTube e interzis. Da, dacă vrei să accesezi site-ul cu pricina, în loc de filme dai de următorul ecran:

Decizia tribunalului Ankara 1 Sulh Ceza Mahkemesi nr. 402/2008
cu privire la conţinutul acestui site (youtube.com) a fost
implementată
de "Ministerul Telecomunicaţiilor"


Încercare de accesare a altor site-uri interzise poate duce la afişarea acestui ecran, cu o explicaţie mai ambiguă:

Acest site se află sub incidenţa unui
ordin judecătoresc
care interzice accesul

Motivul: Articolul 301 din codul penal turcesc prevede insultarea lui Mustafa Kemal Atatürk şi a naţiunii turce ca infracţiune ce se pedepseşte cu un an până la şase ani de închisoare.

Türk Milletini, Türkiye Cumhuriyeti Devletini, Türkiye Büyük Millet Meclisini, Türkiye Cumhuriyeti Hükümetini ve Devletin yargı organlarını alenen aşağılayan kişi, altı aydan iki yıla kadar hapis cezası ile cezalandırılır.

Şi YouTube, ca şi alte site-uri interzise, e plin de filme ca cel de mai jos postate de armeni, kurzi sau greci. În treacăt fie spus, acum vreo doi ani era plin şi de filme asemănătoare făcute de unguri despre români sau viceversa, dar la noi nimeni n-a blocat accesul.



Şi dacă eşti prea insistent, primeşti ban. De unde ştiu asta? Păi, am luat la rând site-urile interzise şi la un moment dat internetul s-a oprit la mine, dar celorlalţi din jur încă le mergea fără probleme. Oricum, telefoanele şi calculatoarele vândute în Turcia nu sunt adaptate interdicţiilor:

Vezi rândul III, dreapta

Dar există metode de a evita interdicţia:

Puteţi accesa YouTube de pe servere proxi şi
va funcţiona fără nicio problemă.

Eu fac asta tot timpul.

Recep Tayyip Erdoğan,
preşedintele Turciei


miercuri, 4 august 2010

Grecia vs. Turcia şi Mustafa Kemal Atatürk

La numai 40 km de Kuşadası şi în cel mai apropiat punct, la nici 2 km de coasta turcească se află Insula Samos, care aparţine de Grecia. Nu e singura insulă grecească atât de aproape de ţara vecină. De fapt, aproape toate insulele din Egee aparţin Greciei. Chair dacă distanţa e atât de mică, vorbim de două lumi diferite: alţi oameni, altă limbă, altă cultură, altă religie.

Religie
  • Grecia: creltini (aproape toţi ortodocşi);
  • Turcia: musulmani (majoritatea sunniţi, dar şi alevi, sufiţi şi şiiţi). În realitate, cu riscul de a fi linşat de fundamentalişti, o să spun că islamul a murit acum mult timp în Turcia. Poze cu noul lor zeu, puţin mai jos.

Cultură

Turcii au venit în zonă acum vreo 800 de ani, din Asia Centrală sau din Altai. Grecii sunt acolo de când cu lumea. Deşi în general turcii sunt văzuţi ca fiind leneşi şi fără chef de muncă şi grecii sunt văzuţi ca fiind mai harnici. Dar înclin să cred că lucrurile stau puţin altfel. Grecii antici au inventat statul, ca formă de organizare politică. Grecii moderni au inventat statul degeaba. Grecii antici au inventat matematica, democraţia, artele, medicina şi filosofia. Grecii moderni au inventat somnul de după-amiază. Pe la mijlocul după-amiezei, dacă te plimbi prin bazaar, ai să-i vezi pe majoritatea vânzătorilor la magazinele lor, aşteptând clienţi. În Samos, pe strada comercială, şi în toată Grecia, în acelaşi moment la zilei toate magazinele au lacătele puse pe uşă. Tot aşa şi la mai mare! Aşa sigur o să ieşiţi din criză.

Bazaar turcesc

Strada comercială din Samos la mijlocul zilei

Bucătărie

Fiind unii lângă alţii de atâta vreme, era imposibil să nu se influenţat unii pe alţii în vreun fel. De fapt, există dispute nesfârşite cu privire la cine a inventat tzatziki, mousaka, baklava şi kadayıf. Înclin să cred că primele două sunt ale grecilor.

Istorie

Cum ziceam, turcii au ajuns în Asia Mică acum 800 de ani. Ei bine, de atunci până acum 90 de ani n-a mai fost linişte în zonă. Există un motiv bun pentru care grecii şi turcii nu prea se înghit unii pe alţii. Turcii le-au ocupat ţara grecilor timp de 600 de ani şi dintre toate popoarele cucerite, grecii s-au lăsat cel mai greu (200 de ani aproape). Certurile dintre ei au atins punctul culminant în 1920, când a izbucnit Războiul Greco-Turc. Turcii tocmai îl dăduseră jos pe sultan, Imperiul Otoman se destrămase şi grecii s-au gândit că ar fi un moment bun să invadeze ţara şi să îşi recupereze teritoriile pierdute. Pe vremea aceea în vestul Turciei (inclusiv la Kuşadası) erau majoritari grecii şi ceea ce este azi nordul Greciei era preponderent turcesc. Aşa că grecii au ocupat vestul Turciei, dar nu au stat acolo mult timp, pentru că a apărut în peisaj cel care avea să-i ia locul lui Allah pentru turci. Faţa lui e pe toate bancnotele şi toate monedele, are statui peste tot şi în centrul Istanbului e un bulevard plin cu poze de-ale lui. Dacă treci prin Turcia, nu ai cum să-l ratezi.

Mustafa Kemal Atatürk

El a fost cel care a întors pe dos situaţia în război, i-a respins pe greci şi a trasat graniţele actuale. De atunci, nu au mai existat certuri majore între cele două popoare şi aproape că s-au înţeles bine. Mai e o mică problemă în Cipru, unde e puţin neclarr unde se termină partea grecească şi unde începe cea turcească, chiar dacă insula e separată de un zid mare. Şi în 1996 Grecia şi Turcia erau să intre în război din cauza unei insule (de fapt a unei stânci) nelocuite, care a răsărit de nicăieri în mijlocul Mării Egee. Până la urmă au căzut de acord să o arunce în aer. Una peste alta, din 1922 până acum se ştie exact unde e graniţa şi de când cu schimbul de populaţie dintre cele două ţări fiecare stau în partea lor. În afară de trasarea graniţelor, printre meritele lui se mai numără:
  • elaborarea unui nou sistem judiciar după model european (care din nefericire nu a evoluat în acelaşi ritm cu celelalte din Europa de când a fost adoptat şi astăzi are unele lipsuri);
  • trecerea la alfabetul latin de la cel arab şi alte reforme ale limbii, care au dus la creşterea spectaculoasă a alfabetizării (1922: sub 20%);
  • separarea politicii şi a religiei;
  • acordarea de drepturi egale femeilor şi bărbaţilor;
Pe scurt, el a fost cel care i-a scos pe turci din Evul Mediu şi le-a modernizat ţara aproape de unul singur. Uitându-ne peste anii în care a condus ţara, putem spune că a fost un dictator. Dar asta nu îi deranjează pe turci, pentru că a făcut numai lucruri bune. Şi dacă aveţi dubii cu privire la naţionalitatea oamenilor care trăiesc astăzi în vestul Turciei, examinaţi omagiile "subtile" aduse steagului naţional şi lui Atatürk.

Seria veche de bancnote, recent au fost schimbate,
dar personajul principal e acelaşi



















































Ia ghiciţi cine e în vârful dealului...

Există o poveste care explică motivul pentru care e imposibil să nu vezi cel puţin un steag o dată la 100 m. La începutul războiului greco-turc, grecii au ocupat Smyrna (actualmente İzmir). A venit acolo în vizită şi regele grec, să vadă ce au cucerit. Prima oprire a fost fostul palat al sultanului. În lipsa unui covor roşu, soldaţilor greci li s-a părut că ar fi o idee bună să folosească un steag turcesc. După isprava asta, Atatürk a spus că steagul e simbolul naţiunii şi că ar trebui să fie arborat oriunde, pentru ca ceilalţi să vadă cine sunt adevăraţii stăpâni ai ţării.

luni, 2 august 2010

Transportul în Turcia

În Kuşadası se poate ajunge în două feluri: pe uscat sau prin aer. Pe uscat se ajunge acolo urmând ruta Bucureşti - Giurgiu - Veliko Târnovo - Stara Zagora - Edirne - Gelibolu - Çanakkale - İzmir - Kuşadası. Cele mai apropiate aeroporturi sunt İzmir şi Bodrum. Cel din urmă e un fel de Băneasa: trei porţi pentru zboruri internaţionale, una lângă alta, doar că nu e aşa de înghesuit ca la noi. Primul e la 90 km, al doilea la 130 km. În mod normal, drumul cu autocarul durează o oră - oră şi jumătate. Dar dacă cei de la agenţia organizatoare sunt nişte retardaţi şi pun în acelaşi autocar oameni de la şase hoteluri, lucrurile se complică. Şi dacă eşti la ultimul hotel de pe hartă, drumul durează cam patru ore. Drumurile prin staţiune sunt destul de întortocheate. De exemplu, la hotelul la care am stat puteai ajunge, respectând regulile de circulaţie, ocolind 14 km sau mergând pe contrasens 200 m.


Prin oraş, cel mai uşor şi mai convenabil e să mergi cu dolmuş-ul. Dolmuş-urile sunt nişte microbuze care ţin locul autobuzelor şi care pentru 2,5 lire (cam 5 lei), te duc cam oriunde vrei în oraş. Acum trei ani nu erau decât o liră. Cred că ştiu care e explicaţia pentru scumpire:


Vedeţi ceva ciudat? Nici mie nu mi-a picat fisa din prima, dar preţurile sunt în lire, nu în lei. În Turcia, un litru de benzină costă între 3,30 - 3,70 lire (cam 8 lei, faţă de 4,2 - 4,3 în România). Tocmai din cauza asta, singurii care îşi mai permit să atingă sau să depăşească viteza legală în afara oraşului sunt soferii de taxiuri, dolmuş-uri şi camioane, adică cei pentru care plăteşte benzina firma. Restul merg încet, pentru a consuma cât mai puţin. Aşa că s-au dus zilele în care se spunea despre turci că conduc ca nişte demenţi.

Î: Câţi somalezi încap într-o maşină?
R: Toţi!

Î: Câţi oameni încap într-un dolmuş?
R: Şi 30 dacă e nevoie, chiar dacă nu sunt decât 12 scaune. Şi chiar şi cu atâţia, şoferul nu pare să aibă o problemă în a merge cu 60 km/h pe serpentine.



Spre insulele greceşti circulă vapoare în fiecare zi, o cursă sau două. Spre Samos sunt două pe zi şi nu sunt afectate de grevele din transport din Grecia. Dar dacă şi cei din vămi li se alătură transportatorilor, ar fi o mică problemă. Controalele vamale sunt de tot râsul şi de-o parte şi de alta a graniţei. În partea turcească detectoarele de metale sunt setate pe minim şi în Grecia nu există deloc. În vama grecească sunt doi inşi care îţi desfac bagajul se uită două secunde în el, după care ţi-l dau înapoi. De asemenea, dacă eşti cetăţean UE, nici măcar nu se stresează să deschidă paşaportul pe care li-l prezinţi, să vadă dacă e într-adevăr al tău. Ah, şi era să uit: clădirea vămii e împărţită cu un restaurant cu specific pescăresc.

duminică, 1 august 2010

Kuşadası, Aydın, Turcia

Dacă vreţi o vacanţă la mare undeva în afara României, la preţuri comparabile cu România, dar cu servicii mai bune, Turcia sau Grecia sunt cele mai bune idei. În momentul de faţă, mai bine Turcia decât Grecia, că acolo nu sunt greve şi nici proteste, nici în transporturi, nici în vămi, nicăieri. Plajele, cele mai multe, sunt mai curate decât în România, la fel şi apa. Nu sunt alge prin apă şi nici peşti morţi pe plaje, care am auzit că sunt cea mai nouă "atracţie" pe litoralul nostru.

Şi în plus faţă de România, dacă te saturi de stat la plajă, mai ai şi alte lucruri de văzut sau de făcut în oraş şi în jurul lui. De exemplu, la 2o km de centru se află Efes. Nu, nu e vorba de bere, ci de oraşul antic. Ruinele lui, mai exact. E cea mai bine conservată cetate antică grecească, a fost dezgropată numai în proporţie de 20% şi în fiecare săptămână apare ceva nou pe undeva. La 160 km spre est dăm de Pamukkale, fenomen natural unic în lume: un deal alb din calcar, cu izvoare termale, în vârful căruia se află altă cetate grecească: Hierapolis. Dacă vii cu autocarul dinspre Çanakkale cel mai probabil vei trece şi prin Troia şi Bergama, aţi ghicit, alte cetăţi greceşti. Ciudat, având în vedere că suntem în Turcia, nu? Se poate, dar jumate din Grecia Antică e de fapt în interiorul graniţei Turciei moderne, şi normal, mare parte din istoria lor e tot acolo.















Troia Pamukkale















Bergama Efes

Oraşul în sine e destul de interesant şi în afară de plaje şi restaurante ar mai fin câteva puncte de interes. În turcă, numele oraşului înseamnă "Insula păsărilor" (kuş - pasăre, ada - insulă). Pe insula care dă numele oraşului există un castel veneţian vechi de 500 de ani, restaurat. Vizavi de insulă au construit şi o biserică, din care nu a mai rămas decât turnul cu ceas, care azi e în curtea unui restaurant. Nu în ultimul rând, tot în centru există şi un bazar, neacoperit, în mijlocul căruia e o moschee veche de aproape 400 de ani. Dacă te duci acolo la cumpărături, se pot întâmpla două lucruri: pe de-o parte poţi fi jefuit, sau mai bine zis, tras pe sfoară sau poţi să scoţi un preţ mai bun decât în magazinele obişnuite. Totul depinde de cât de bine te descurci ce negocierea. Dar dacă le dai de înţeles că eşti din România ai un avantaj din start. Turcilor le place mai mult de români decât ne place nouă de noi înşine şi le place de Hagi mai mult decât ne place nouă de el... Preţurile cele mai bune sunt pentru albanezi, bosniaci şi români şi cele mai mari pentru americani, englezi şi bulgari.

Castelul Veneţian
Turnul cu ceas
Kaleiçi Camîi - exterior
şi interior


Deci, să recapitulăm. România - alge în apă, peşti morţi pe plajă şi în afară de baie şi plajă nu mai e altceva de făcut. Turcia - apă curată, plaje curate şi alte lucruri interesante de văzut. Totul, la preţuri comparabile ce cele de la noi. Deci, de ce m-aş duce în România la mare?