sâmbătă, 14 aprilie 2012

Religia - abordare românească

Peste mai puţin de două ore începe slujba de Înviere. Ca în fiecare an, şi anul acesta, Biserica Bazilescu, de vizavi de parcul cu acelaşi nume din Bucureştii Noi se va umple până la refuz de credincioşi care se vor înghesui ca pinguinii şi se vor călca pe picioare şi îşi vor da coate într-un spirit profund creştinesc pentru a-şi aprinde lumânările şi candelele cu sfânta lumină adusă chiar de la Ierusalim. Aceleaşi scene comparabile cu cele de la Mecca din mijlocul Ramadanului - cu menţiunea că riscul ca oamenii să-şi dea foc unii altora e mult mai mare, se repetă în fiecare an. Aici clar e o problemă şi cu oamenii, mai ales că cea mai mare îmbulzeală e la ieşirea turmei din curtea bisericii, ceea ce se întâmplă la câteva secunde după ce-şi aprind lumânarea. Dar problema nu e numai de partea mulţimii.


Biserica e casa Domnului. Deci toată lumea ar trebui să aibă acces neîngrădit acolo oricând au ceva pe suflet sau când vor să aprindă o lumânare pentru cineva sau să spună o rugăciune sau să facă ce s-o mai face pe la biserică. Cum era de aşteptat, teoria nu se potriveşte deloc cu practica. Cele mai multe biserici din România şi alte ţări ortodoxe mare parte a zilei au un lacăt pus pe uşă. La Bazilescu nu sunt sigur că au lacăt. Acum câteva săptămâni am trecut prin faţa ei pe jos şi nu cu maşina şi mi-a sărit în ochi un detaliu: au un gard de sârmă albastru deschis care înconjoară toată grădina bisericii, ce are doar o poartă de dimensiuni modeste pe post de cale de acces. Şi ca să fie siguri că protejează casa Domnului de "blestemul credincioşilor" au pus şi sârmă ghimpată pe el. Mi se pare mie sau astea sunt lucruri pe care te-ai aştepta să le găseşti la o puşcărie şi nu la o biserică? Nu cumva gardul şi sârma îngreunează accesul oamenilor, mai ales în perioadele de vârf ca Învierea? Le-aş propune să se gândească să scoată gardul sau măcar să dea jos de pe el sârma ghimpată ca să poată fi sărit şi să vadă cum stau lucrurile aşa. Sunt sigur că s-ar elibera mult.


Altă apariţie inedită din sfera religiei o găsim tot în nordul Bucureştiului. Acum câţiva ani auzisem de o firmă de pompe funebre al cărei dric avea numărul de înmatriculare "B nu-ştiu-cât FUN" (fun - "distracţie în limba engleză). E un lucru bine cunoscut faptul că românii sunt pricepuţi la alegerea de nume originale. Dar ăsta mi se pare uşor nepotrivit şi lipsit de armonie în raport cu obiectul de activitate al firmei. În oraşul nostru există şi "Compania Funerare Rainbow" (rainbow - "curcubeu" în limba engleză). Probabil că cei de acolo sunt profesionişti şi se pricep la ceea ce fac, dar nu ştiu la ce se gândeau când şi-au ales numele. Un curcubeu, în partea asta a lumii cel puţin, în general inspiră veselie, ceea ce nu e cazul la o înmormântare. Cu toate astea, e bine că nu au şi desenat unul pe sigla firmei. Asta chiar ar fi fost o poză demnă de a fi pusă pe 9GAG sau Epic Fail, nu pe un blog mărunt.

vineri, 13 aprilie 2012

Maşini... originale

Când au apărut prima oară telefoanele cu cameră foarte multă lume era sceptică. Nu se credea că o să se ajungă vreodată să se poată face poze din care să se desluşească ceva. Alţii erau nemulţumiţi din cauză că "telefoanele sunt pentru vorbit". N-am înţeles niciodată niciuna dintre nemulţumirile astea. În aproape zece ani camerele telefoanelor mobile au evoluat mult şi telefoanele "numai pentru vorbit" aproape că au dispărut de pe piaţă. Şi dacă nu s-ar fi întâmplat asta, n-aş fi putut să fac pozelecu maşinile de mai jos.


Când te găseşti în faţa unei asemenea maşini, te afli în faţa unei dileme. Dacă îţi place, în cazul bărbaţilor eşti gay, în cazul femeilor eşti piţipoancă. Dacă nu îşi place, în cazul bărbaţilor eşti misogin, în cazul femeilor... mă rog, nu prea ştiu, probabil e un semn că mintea ta funcţionează cum trebuie. Eu aleg a doua variantă: mi se pare o idee groaznică. Tunning-ul e o risipă de bani şi în cele mai multe cazuri e făcut cu foarte prost gust, iar ăsta e printre cele mai proaste din istorie.  



În materie de maşini englezeşti, când am dat în trafic de un dric cu volanul pe partea greşită, credeam că am văzut totul. Ei bine, m-am înşelat. Vreţi un Range Rover militar la preţ redus? De vreo lună, e unul de vânzare în zona staţiei de metrou Aviatorilor! Singurul dezavantaj e poziţia volanului şi vechimea şi kilometrajul, că mai toate maşinile britanice de vânzare din România au 10 ani +/- 2.


Ca să rămânem la acelaşi subiect, nu ştiu care e preţul obişnuit al unui camion, dar aproape de Stadionul Steaua e unul cu plăcuţe de înmatriculare britanice de vânzare la 4.500 euro + 500 euro taxa de primă înmatriculare. 


Asta a fost una dintre cele mai originale parcări pe care le-am văzut: a îndoit un pom, nu ştiu dacă a lăsat un metru pentru pietoni şi nici nu a evitat interdicţia impusă de semnul din stânga imaginii pentru că o roată încă se află pe carosabil. I-a ridicat cineva maşina? Mă îndoiesc. Ăia trebuie să ridice maşini parcate neregulamentar care nu încurcă circulaţia absolut deloc şi nu fac niciun rău nimănui şi se află în poziţii convenabile pentru mini-macaralele de pe microbuzele portocalii. Asta era o poziţie mult prea dificilă...

luni, 9 aprilie 2012

Angajatorii români sunt nişte ţărani

De curând am descoperit că angajatorii români au un obicei foarte prost. Vorbesc aici de procesul de recrutare şi selecţie a personalului. Problema e simplă: în cazul unui refuz sau în cazul în care în viziunea angajatorului nu eşti potrivit pentru acel post nu eşti informat de asta. Depui CV-ul, ăia de la resurse umane, dacă firma are aşa un departament, se uită pe ele şi dacă nu sunt interesaţi de tine, le aruncă într-un paper shredder. Există chiar şi varianta în care te cheamă la un interviu. Tu răspunzi la întrebările care îţi sunt puse şi după 15 până la 30 minute termini şi dai mâna cu cel sau cea care tocmai te-a luat la întrebări. La sfârşitul şirului de interviuri angajatorul, din varii motive, te consideră nepotrivit pentru post, caz în care CV-ul tău ajunge din nou în paper shredder.


Necazul e că înainte de a recicla cele două-trei-patru coli de hârtie cu rezumatul vieţii tale - vorba vine "a recicla", că la noi în ţară oricum ajung toate în aceeaşi groapă de gunoi - în cele mai multe cazuri nu te informează nimeni în niciun fel că nu e interesat de tine. Nu cred că greşesc dacă spun că asta e o lipsă de respect faţă de candidaţi. O scrisoare de răspuns sigur e prea mult de cerut. În primul rând, nu mai suntem în Evul Mediu, avem şi alte modalităţi mai rapide de a comunica. În al doilea rând, ar fi o risipă de hârtie şi de bani cu taxe poştale. Un telefon ar fi mai la îndemână. Dar poate consumă prea mult timp şi dacă ai câteva zeci de candidaţi pe un post asta chiar e o problemă. Până de curând exista şi aici problema banilor, dar astăzi am rezolvat asta în mare parte pentru există abonamente de mobil cu j'de mii de minute incluse, de n-ai ce face cu ele. Mai rămâne aşa doar e-mail-ul. E rapid. Poţi să trimiţi acelaşi mesaj la un număr mare de persoane în câteva secunde, ceea ce e excelent pentru că nu e neapărat necesar ca răspunsul să fie personalizat: ar merge orice formulare de la "Ne pare rău să vă anunţăm că nu vă ridicaţi la exigenţele companiei noastre" până la "Eşti prost, bă! Marş de aici!". Problema costurilor pentru firmă s-a rezolvat şi aici acum mult timp. Noţiunea de abonament de internet cu limită e trafic a dispărut acum mulţi ani.

E adevărat că piaţa muncii din România e foarte dezechilibrată, că diplomele de licenţă şi de masterat au răsărit ca ciupercile după ploaie de când au apărut facultăţile private, că oferta de absolvenţi nu se potriveşte prea bine cu cererea şi că de obicei trebuie să umbli ceva vreme până să găseşti un loc de muncă chiar dacă ai o diplomă. Dar asta nu cred că înseamnă că trebuie să uităm de bunele maniere. Adică dacă angajatorii îşi bagă piciorele-n angajaţi încă înainte de a obţine acest statut şi nu îi respectă în mod deosebit, nu ar trebui să se aştepte să primească aşa ceva înapoi.

Altă ciudăţenie legată de interviurile de angajare e legată de sfaturile pentru ele care se găsesc pe internet. De ce toate chestiile astea sunt adresate femeilor??? Dacă intri pe Google şi dai search la "sfaturi interviu angajare", primele rezultate sunt de la revistele Eva, Elle şi Libertatea pentru Femei. Bărbaţii nu merg la interviuri de angajare? Am făcut un lucru chiar atât de unic şi de ieşit din comun? Nu de alta, dar aş fi vrut şi alte sfaturi decât "fii sigură pe tine", "nu te lăsa intimidată dacă intervievatorul e bărbat", "nu te juca cu şuviţele de păr", "nu folosi un parfum excesiv de puternic", "nu te îmbrăca provocator" etc. Poate apar şi alte astfel de pagini, pentru că din câte observ, şi bărbaţii şi femeile trebuie să treacă prin acelaşi proces dacă vor un job.

duminică, 1 aprilie 2012

1 Aprilie

De 1 aprilie în multe ţări din Europa şi nu numai se sărbătoreşte "Ziua Păcălelilor". Nu e o sărbătoare legală, nu e marcată în cele mai multe calendare în niciun fel, dar toată lumea o cunoaşte sub numele acesta, nu se ştie foarte sigur de ce.


Cea mai răspândită explicaţie e că sărbătoarea -sau cum i-o spune, nu ştiu dacă e cuvântul cel mai bun- îşi are originile în secolul al XVI-lea. În Europa de Vest, într-o bună parte a Evului Mediu, Anul Nou s-a sărbătorit pe 25 martie. Sărbătoarea Anului Nou consta într-o vacanţă de şapte zile, care se termina pe 1 Aprilie. În 1564 Biserica Catolică s-a hotărât că e mai bine ca anul să înceapă pe 1 ianuarie. Iar. Nu toţi s-au adaptat la schimbare imediat şi ani buni mare parte din populaţie a sărbătorit Anul Nou în continuare pe stil vechi. Cei care sărbătoreau pe 1 ianuarie au început să îi ia la mişto şi uite aşa a apărut Ziua Păcălelilor.

În Franţa şi nordul Italiei o farsă răspândită în ziua asta e poisson d'avril/pesce d'aprile, un peşte de hârtie pe care oamenii încearcă să-l agaţe de spatele altora fără a fi observaţi. În Flandra (partea vorbitoare de olandeză a Belgiei) copiii le închid părinţilor sau profesorilor uşile la casă sau clasă, lăsându-i să intre numai dacă promit că le aduc bomboane în aceeaşi seară sau în dimineaţa următoare. Cât de bine le iese nu scrie nicăieri... În Polonia de 1 aprilie mass-media răspândeşte tot felul de informaţii false la buletinele de ştiri şi pentru a face totul cât mai credibil chiar cooperează în acest sens. Activităţile serioase de obicei sunt evitate. Această convingere era atât de puternică în trecut încât tratatul de alianţă în lupta anti-otomană dintre Jan III Sobieski şi Leopold I al Germaniei, semnat pe 1 aprilie 1683, a fost datat 30 martie.

În concluzie, nimeni nu ştie de unde vine, cum a apărut sau de ce se sărbătoreşte ceva pe 1 aprilie, deci ziua asta e asemănătoare cu St. Valentine'Day sau Halloween. Din fericire magazinele nu sunt invadate de prostioare specifice zilei, cum se întâmplă în cazul celorlalte două.

joi, 29 martie 2012

Educaţie pentru minorităţi

În ultimul timp una dintre temele principale de discuţie în ţară e educaţia pentru minorităţi. În principal nu ne priveşte direct pe cei mai mulţi şi e doar un subiect care să ne distragă atenţia de la problemele reale. Motivul pentru care nu prea ne priveşte e pentru că până şi prin numele ei tema asta se adresează unui grup restrâns de oameni din ţară. Acum ştiu că în mai multe ţări din Europa minorităţile au drepturi mai multe decât majoritatea însăşi, dar cred că exagerăm puţin.

Să luăm primul exemplu: facultate de stat cu predare în limba maghiară? Cuvinte cheie: "de stat". Nu e nimic rău să ai şcoli cu predare în limbile minorităţilor. Se practică peste tot în ţările democratice şi civilizate. Chiar şi China (ţară nu tocmai democratică) face asta. Dar nu mi se pare normal ca asta să depăşească nivelul liceului. Se presupune că în 12 ani ai timp să înveţi limba majoritară. Că în multe cazuri nu s-a întâmplat asta în ultimii 20 de ani şi că mulţii dintre ungurii din România de-o seamă cu mine nu prea le au cu limba română e altceva. Facultăţile DE STAT din România se presupune că formează oameni care să muncească în România. În toată România, nu doar în Harghita, Covasna şi Mureş. Deci în locuri unde, evident, se vorbeşte româna, nu maghiara. Dacă ţin neapărat să facă şcoală în limba lor există o variantă: universităţi private cu predare în maghiară. Deja există câteva în Transilvania şi mi se par o soluţie bună. Dorinţa le e îndeplinită, dar pe banii lor pe care şi-i aduc de acasă, nu pe bani publici.


Un alt exemplu de abordare greşită a subiectului ar mai fi în Bucureşti. Aparent, începând cu anul viitor se va înfiinţa în Bucureşti un liceu cu predare în limba romani, cunoscută în general sub numele de "ţigănească". Liceul ar urma să fie situat în mijlocul Ferentarilor. Cred că n-ar fi fost nimic rău cu înfiinţarea unui liceu cu predare în altă limbă decât româna în Bucureşti dacă era vorba de unul pentru germani, ungurui, evrei, armeni, turci, tătari, ucraineni, greci sau chinezi. Dar de ţigani toată lumea zice că trebuie "integraţi în societate". Şcoala generală unde am învăţat era localizată la intersecţia dintre Ferentari şi Berceni şi nici Rahova nu era prea departe. Deci erau destul de mulţi indivizi mai bronzaţi pe acolo. Dintre cele opt clase ale promoţiei mele, una dintre ele - F parcă - era "clasa de rromi". Copiii declaraţi rromi erau luaţi şi puşi laolaltă în aceeaşi clasă. Sala lor de clasă era undeva la ultimul etaj, în fundul unui hol pe unde nu trecea prea multă lume. Am fost nevoiţi la un moment dat să facem o oră în sala aia. Doamne, deci aşa ceva... Arăta chiar mai rău decât o sală e clasă obişnuită a şcolii, deşi până la momentul ăla nu credeam că se poate.


Nu ştiu dacă geniile care au conceput strategia asta de integrare îşi dau seama că integrarea presupune punerea minorităţii în mijlocul majorităţii. Adică copiii ţigani trebuie luaţi şi puşi în mijlocul claselor de copii români câte unul sau doi, nu izolaţi într-un colţ pe unde nu mai trece nimeni. Ah, şi mai ales trebuie ţinuţi la şcoală. Am auzit că în altă şcoală unde se aplică aceleşi model la ore sunt de obicei 3-4 copii din peste 20. Acum că stau să mă gândesc, cred că ăsta era motivul principal pentru care uşa elevilor era mai tot timpul închisă... Altfel spus, un liceu special pentru ţigani în mijlocul Ferentarilor ar însemna acelaşi lucru, doar că la o scară mai mare.

Ar mai fi un semn de întrebare la propunerea asta cu liceul. Pentru cine îl facem, mai exact? Conform recensământului din 2002, că de la ultimul n-au fost în stare să publice datele încă, 2,5% din populaţia ţării era formată din ţigani şi numai puţin mai mult de jumătate dintre ei încă îşi mai vorbeau limba. Şi cifra de 2,5% e mult subevaluată; Dumnezeu ştie câţi sunt în realitate. Unele estimări ajung până la 8-9%. Motivul principal pentru care cei mai mulţi se declară români, şi nu ţigani e foarte simplu: nu neapărat că le-ar fi ruşine, ci din simplul motiv că nu îşi mai vorbesc limba şi că de o generaţie sau mai mult au trecut la română. Chiar şi în Ferentari, singurul cartier predominant ţigănesc din Bucureşti auzi vorbindu-se mai mult română decât altă limbă (pe străzile mari cel puţin). Aşa că dacă proiectul ăsta o să se materializeze n-o să fie decât un eşec şi o risipă de bani, într-o perioadă de criză.

miercuri, 28 martie 2012

Adeverinţe "online"

De când eram prin anul II pe site-ul Facultăţii de Comerţ există o rubrică intitulată "adeverinţe online". Subliniez ONLINE. Singura problemă e că dacă dai click eşti informat că: "Adeverinţele se primesc în 48 ore de la completarea cererii, în secretariat, ÎN PROGRAMUL CU PUBLICUL.


Dacă aşa stau lucrurile -şi chiar aşa şi stau- avem de-a face cu o contradicţie de termeni între "online" şi "ÎN secretariat". "Online" presupune să stai în fund pe un scaun în faţa unui calculator cu conexiune la internet şi să completezi un formular cu datele personale şi scopul eliberării adeverinţei. "În secretariat" înseamnă să-ţi mişti fundul până la secretariat, posibil să stai la o scurtă coadă şi, dacă ai ghinion, să şi ai parte de un schimb de replici nu tocmai academice cu o anumită secretară.

Adeverinţe online nu s-au mai eliberat de multă vreme. Acum vreo doi ani aveam nevoie de una şi am completat formularul online, atunci când acesta apărea pe site. După două zile mă duc să ridic adeverinţa, dar ce să vezi, sistemul nu mai funcţiona. "Scria pe site", cică. Dacă da, era vorba probabil de o notă de susbol sau ceva. În fine, între timp formularul a dispărut cu totul şi a apărut mesajul pe care îl găsim în ziua de azi. Dar se mai pot face nişte mici schimbări cred:
  • De vreme ce crearea unui sistem virtual funcţional e, evident, mult prea complicată, hai măcar să schimbăm denumirea rubricii în "adeverinţe" (FĂRĂ "online") sau "program secretariat";
  • Dacă secretarele chiar nu vor să fie deranjate în afara programului cu publicul, hai să scriem partea asta cu albastru şi restul mesajului cu gri (adică invers decât e acum); nu e alta, dar albastrul sare în ochi mai uşor; şi nişte font-uri mai mari n-ar strica deloc;
  • Pentru Dumnezeu, să scoată cineva melodia aia de cinci secunde care porneşte la accesarea fiecărei pagini sau rubrici a site-ului! E enervantă şi nu reprezintă obiectul de studiu al facultăţii în niciun fel.

miercuri, 21 martie 2012

Un alt fel de propagandă comunistă

Astăzi mai numeri ţările comuniste ale lumii pe degete. De la un maxim de vreo 30 de ţări în anii '70-'80, azi s-au împuţinat mult. Singurele rămase sunt: China, Vietnam, Laos, Coreea de Nord şi Cuba. Dintre astea, primele două sunt comuniste mai mult cu numele. Surprinzător, printre ţările în care comunismul a rezistat se numără şi Cuba, care e situată la numai 90 mi (145 km) de statul Florida din SUA. Deci, cum a rezistat comunismul atât de aproape de cea mai capitalistă ţară din lume (aşa se prezintă ei, cel puţin)? Cel mai solid motiv probabil că e lenea. E bine cunoscut faptul că locuitorii Cubei sunt cei mai leneşi oameni din lume. Lenea lor e legendară. O bucată de înţelepciune cubaneză sub forma unui proverb sună aşa: El hombre qué trabaja pierde tiempo precioso. Adică, dacă mai e nevoie de traducere: Omul care munceşte pierde timp preţios. În condiţiile astea, un sistem de conducere a ţării care îţi oferă strictul necesar pe tavă indiferent cât de mult munceşti sau nu, se potriveşte perfect.

Alt motiv ar fi modul în care comuniştii cubanezi îşi fac propaganda, adică într-un fel mult mai prietenos. Lumea nu a înnebunit cu capul după cincizeci şi ceva de ani de propagandă comunistă. Ei nu servesc cântece de genul Partidul, Ceauşescu, România sau Trei culori cunosc pe lume. E mult mai normală şi mai naturală muzica lor de propagandă. Un exemplu e cântecul de mai jos. Lăsând la o parte faptul că îl ridică în slăvi pe un nenea care apare pe o grămadă de tricouri şi articole de îmbrăcăminte (nici acum nu ştiu de ce) şi care a contribuit la Revoluţia Comunistă din Cuba şi care după asta n-a făcut decât să moară aiurea în Bolivia, în încercarea de a exporta revoluţia şi acolo, melodia e chiar drăguţă...


¡Hasta siempre, Comandante!


Aprendimos a quererte
desde la histórica altura
donde el Sol de tu bravura
le puso cerco a la muerte.

Aquí se queda la clara
la entrañable transparencia,
de tu querida presencia,
Comandante Che Guevara.

Tu mano gloriosa y fuerte
sobre la Historia dispara
cuando todo Santa Clara
se despierta para verte.

Vienes quemando la brisa
con soles de primavera
para plantar la bandera
con la luz de tu sonrisa.

Tu amor revolucionario
te conduce a nueva empresa
donde esperan la firmeza
de tu brazo libertario.

Seguiremos adelante
como junto a tí seguimos,
y con Fidel te decimos:
"¡Hasta siempre, Comandante!"