vineri, 30 decembrie 2011

Kim a murit, trăiască Kim!

Jale mare şi tristeţe în Coreea de Nord! Pe 17 decembrie, liderul suprem al Republicii Populare Democrate Coreene, fiul preşedintelui etern, liderul revoluţiei şi încă nişte titluri pe care nu mi le amintesc, tovarăşul Kim Jong-il a murit în urma unui atac de cord. În buna tradiţie stalinistă, moartea sa a fost anunţată abia două zile mai târziu. Reacţia publicului a fost următoarea:


Cât o fi regizat şi cât o fi real oare? E real?? E o posibilitate, având în vedere faptul că ţara aia e complet izolată de lumea din exterior. Sau poate or fi pe clădirile din jur lunetişti care împuşcă pe oricine nu plânge. Dar pe cine "plâng" mulţimile? Conform biografiei oficiale, Kim Jong-il s-a născut pe muntele sacru Paekdu şi naşterea sa a fost acompaniată de două curcubee. În realitate s-ar părea că s-a născut în Siberia, pe vremea când tatăl lui, Kim Il-sung, lupta împotriva japonezilor. După ce a devenit preşedinte nu a vorbit niciodată cu mass-media, nu a ţinut niciun discurs şi nu ştim de fapt cum suna vocea lui. Alte ciudăţenii ale lui includ teama sa de zbor, faptul că pleca în toate călătoriile în afara şi în interiorul ţării cu un tren blindat şi faptul că mânca cu beţişoare de argint, care puteau detecta otrăvurile. Domnia lui de 17 ani a fost un dezastru pentru ţară. Populaţia nu avea ce mânca, cozile la magazine erau chiar mai lungi decât celedin România de pe vremea comunismului, dar de câteva ori pe an au loc parade mari în cinstea republicii şi a "liderilor luminaţi" şi Coreea de Nord încearcă să devină putere atomică.

După moarte, urmând tradiţia a fost expus în centrul capitalei timp de 10 zile pentru a putea fi vizionat de public, aşa cum sunt Lenin şi Stalin la Moscova şi Mao la Beijing. Înmormântarea a fost chiar mai impresionantă decât paradele obişnuite şi chiar mai lacrimogenă decât filmuleţul de mai sus. Kim Jong-il, un comunist convins a fost condus pe ultimul drum într-un dric mare, negru şi... american.


Urmaşul la tron e fiul lui cel mai mic, Kin Jong-un. Iniţial fiul cel mare trebuia să preia conducerea, dar în urmă cu câţiva ani, s-a... certat cu familia. În 2002, Kim Jong-nam a încercat să călătoarească în afara ţării cu un paşaport fals din Republica Dominicană sub un nume chinezesc. Ce a atras atenţia celor care controlau paşapoartele în aeroport nu a fost combinaţia ciudată de naţionalităţi, ci numele extrem de tâmpit pe care şi l-a ales (胖熊 - Pang Xiong - "ursul gras" în chineză). Destinaţia era Tokyo, Japoniua. Scopul călătoriei - vizitarea Disneyland. Noul conducător are 27 sau 28 de ani. Pe de-o parte e lipsit de experienţă politică, dar pe de altă parte poate îşi dă seama că e ceva în neregulă cu ţara sa. Dar dacă njivelul de competenţă al conducătorilor nord-coreeni e direct proporţional cu nivelul de cretinitate al frezei, viitorul Coreii de Nord nu e deloc luminos. Dacă e să comparăm frezele celor trei conducători iluştri, parcă e din ce în ce mai rău.



Ce fac călugării în ţările din vest

Toate ţările creştine de rit ortodox sau romano-catolic au mănăstiri. Ştiţi voi, aşezăminte monahale în care slujesc călugări şi/sau călugăriţe, oameni care au făcut jurăminte să ducă o viaţă după regulile impuse de Biblie şi care se află în permanenţă în slujba Domnului.


Cum ne-am obişnuit, în ţările din Europa de Vest, lucrurile merg mai bine. Lucrurile în general, orice. Treaba asta cu viaţa monahală nu face excepţie. Privită de la distanţă, chestia asta pare destul de plictisitoare. Asta în România. În vest, în Spania să spunem, nu e chiar aşa de rău. Nişte călugări gregorieni de la o mănăstire nenominalizată ce s-au gândit să facă? Păi, să cânte. Şi acum mai mulţi ani au făcut ei un CD cu colinde care a fost dat şi la noi cu o revistă. Foarte drăguţ. E vorba chiar de colinde, muzică "laică", internaţională, în limba engleză (ex: Jingle Bells, Last Christmas, War is Over, Feliz Navidad etc). Nu cântece religioase, cum fac călugării de la noi. Deci nu Sfinte Dumnezeule, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu şi altele asemănătoare. Oare de ce nu fac gesturi d'astea şi călugării din România? S-or gândi poate că alte lucruri nu-i plac lui Dumnezeu? Stai aşa, n-are logică. Dumnezeu a creat toate cele văzute şi nevăzute. Parcă aşa scria în Biblie (poate nu în formularea asta, dar asta e ideea de bază). Şi deci, indirect cel puţin, tot El e responsabil pentru muzica nereligioasă. Deci lui Dumnezeu ar trebui să-i placă rock, pop, hip-hop, dance, house etc. Poate doar heavy metal, death metal, black metal să nu-I placă. Şi poate şi manele? Dar altfel, călugării şi alte genuri de muzică nu ar trebui să fie noţiuni care să se excludă reciproc.


Altă activitate interesantă de călugări e cea a unora dintre călugării belgieni. Cum ar spune americanii, they might have drinking problem. Nu mai ştiu despre şampanie sigur dacă provine din Franţa sau din Belgia. Ce ştiu e că tot un călugăr pe nume Dom Perignon a inventat-o undeva pe la sfârşitul Evului Mediu. Călugării belgieni din ziua de azi, în timpul liber, când nu sunt ocupaţi cu rugăciunile şi alte activităţi spirituale se ocupă cu procesarea orzului şi hameiului şi transformarea sa în bere. Şi cum procesul de fabricaţie e destul de lung, nu ştiu cât timp mai au să se roage. Dar, ca şi în cazul muzicii, conform Bibliei, tot Dumnezeu a creat berea sau a contribuit la crearea ei, deci iar nu se exclud reciproc noţiunile. Câteva exemple de beri belgiene de mănăstire sunt: Leffe (Măn. Mont-Saint-Guibert), Affligem, Chimay, Rochefort, Westmalle, St. Feuillen, Orval, Augustijn, La Trappe etc. Asta ca să numesc numai câteva. Clar, sunt ocupaţi oamenii... Şi ce preţuri au berile astea binecuvântate. În Carrefour ajung şi la 14 lei sticla de 0,33 L.

miercuri, 14 decembrie 2011

Big Red

Acum mult timp, în vremuri imemoriale, am găsit undeva într-un supermarket în Bucureşti gumă de mestecat Big Red. Cei mai mulţi probabil că nu sunt conştienţi de existenţe ei. Nici nu e de mirare. Multă vreme după asta n-am mai văzut deloc. Big Red e o gumă de la Wrigley's, se vinde în pachete de câte 7 sau 15 lame şi are gust de scorţişoară. Originial, n-am mai văzut alta în afară de asta.


Acum doi ani când am fost în America am văzut Big Red ultima dată. La un duty-free din aeroportul dinWashington s-a întâmplat asta, chiar înainte să urc în avionul înapoi spre România şi, evident, mi-am făcut plinul. Am golit ce-a mai rămas din cutia de Big Red, tanti de la casa de marcat s-a uitat cam ciudat la mine, am urcat în avion şi am avut provizii de gumă pentru sezonul vară-toamnă.

Acum câteva zile, ce văd la casă la noul Carrefour din Chitila? Big Red! Yeah! Aşa că iau trei pachete de câte 15 lame, că cine ştie când mai găsesc? Acuma o fi bună guma asta, dar am uitat de posibilele... efecte secundare. Câteva "instrucţiuni de utilizare":
  • chiar dacă are un gust bun, e recomandabil să nu mestecaţi mai mult de o singură lamă odată;
  • nu mestecaţi la o lamă mai mult de 20-25 minute;
În cazul în care nu respectaţi cele două reguli simple de mai sus, s-ar putea să vă alegeţi cu usturimi şi pişcături destul de rele pe limbă pentru următoarele două, poate chiar trei zile. Altfel, nu cred că sunt motive de îngrijorare.

miercuri, 7 decembrie 2011

Ziua nebunilor pe şosele. Iar.

Din când în când, pe şoselele Bucureştiului, se desfăşoară ceea ce îmi place să numesc "zilele nebunilor pe şosele". Adică se întâmplă în trafic lucruri chiar mai ciudate şi mai periculoase decât de obicei. Ultima dată o zi de genul ăsta a fost acum vreo săptămână şi cu ocazia ei am fost martor la două coliziuni şi la două incidente cu potenţial de a se transforma în coliziuni. Într-una din coliziuni era gata-gata să fiu implicat şi eu, ca şi în celelalte incidente.


Totul a început în prima parte a zilei. Plec de acasă, merg câţiva kilometri, după care ajung pe o porţiune de drum pe care erau parcate maşini pe diagonală în faţa unui bloc. Chiar când treceam eu pe acolo unul dintre cei parcaţi încerca să iasă. Ca mulţi alţi şoferi din Bucureşti, nu a învăţat că trebuie să mai şi caşti ochii la cei din jur când faci astfel de manevre. Pe deasupra, era şi cam ceaţă... Aşa că în loc să am cale liberă, drumul era încet-încet ocupat de o maşină destul de mare. Bun... TIT! TIT! Se opreşte din mers un pic. Întorc butonul uşor spre stânga, îl ocolesc, eu îmi văd de drum, individul îşi vede de ieşitul din parcare şi alt şofer din spatele meu îşi vede şi el de drum, dar n-a avut săracu' o prezenţă de spirit prea bună, nu claxonează, şi întoarce de volan tocmai bine cât să îi zgârie spatele celui care ieşea şi cât să îşi strice farul drept. Noroc că am trecut pe acolo când am trecut şi nu cu cinci secunde mai târziu. Acum accidentul ăsta are o semnificaţie deosebită. Nu e doar primul accident pe care l-am văzut live în oglinda retrovizoare, ci e primul accident pe care l-am văzut în care să fie implicată o MAŞINĂ ENGLEZEASCĂ. Cel care ieşea din parcare avea o plăcuţă de înmatriculare galbenă în spate şi volanul unde altundeva decât pe partea dreaptă a bordului? HA, AM AVUT DREPTATE! Deja au început! La mai mare!


La vreun kilometru mai încolo merg eu lin pe drum şi câteva maşini mai în faţă era pe banda II unul cu semn galben de "alte pericole" pe lunetă. Tocmai a terminat şcoala, dar nici ăsta n-a învăţat să caşte ochii la cei din jur... Aşadar, ca un adevărat şofer profesionist şi responsabil încearcă să intre pe banda I fără niciun avertisment, semnal sau privire în oglinda laterală presupun. Ce să vezi, exact în momentul ăla mergea altcineva pe banda I. Evident, acel cineva s-a oprit fix în începătorul talentat şi toţi cei de pe banda doi au trebuit să intre un pic pe spaţiul verde de pe mijlocul şoselei ca să poată să treacă mai departe. Ăsta a fost primul accident pe care l-am văzut cu ochii mei, fără alţi "intermediari", cum ar fi oglinzi.




Seara, eram în drum spre casă. Într-o intersecţie semnalizată trebuia să fac stânga, exact ca în imaginea de mai sus. Tot exact ca în imaginea de mai sus, un idiot încearcă să facă şi el stânga, doar că fix prin faţa mea. Reflexul când îţi apar maşini brusc în faţă e să pui frână şi să apeşi claxonul cât poţi de tare. E, în cazul de faţă claxonul a avut puterea de a-l opri din loc pe individ exact unde e X-ul pe poză. Noroc că m-am oprit şi eu, chiar dacă la numai câţiva centimentri de el. Problema e că nu mai vroia să plece... Ce faci în situaţia asta? Păi, încerci să îl ocoleşti fără să îi loveşti pe ăia care aşteaptă la stop pe sensul celălalt.


În final, ca să închei ziua cum trebuie, la vreo 200-300 m mai încolo mergea, iniţial pe marginea drumului, un biciclist. Nu ştiu de ce a ales să meargă pe drum, când trotuarul era gol şi destul de larg. Încetinesc, că aşa se face când dai de biciclişti şi din senin parcă, începe biciclistul să meargă în zig-zag, cum altfel decât la vreo 2 m în faţa mea? Iaraşi, frână, tot din instinct. După halul în care manevra ghidonul, aş zice că s-a cinstit mai mult decât trebuia înainte să se urce în şa. În timp ce mergea el în zig-zag, a trebuit să aştept destul de mult timp să se elibereze sensul celălalt, să am pe unde să îl depăşesc. Toate astea, în claxoanele celui care era să mă lovească un minut mai devreme şi care acum mergea în spatele meu...


În concluzie, condusul în Bucureşti nu e pentru oricine. Cei drept, dacă nu s-ar întâmpla lucruri de genul ăsta, ar fi cu mult mai plictisitor.

miercuri, 30 noiembrie 2011

La Bucureşti, ca la Londra











Pozele de mai sus nu sunt făcute la Londra sau Edinburgh sau Dublin, ci pe străzile Bucureştiului. În ultimele şase luni în Bucureşti în general şi în Bucureştii Noi în particular a apărut o categorie cu totul şi cu totul aparte de maşini, şi anume maşinile englezeşti. S-ar părea că preţurile la care se pot cumpăra sunt extrem de avantajoase faţă de cele ale maşinilor din România sau restul Europei continentale. Unele poţi să le cumperi chiar şi cu 1.500 sau 2.000 de euro. La aşa preţuri cred că putem să presupunem fără nicio reţinere că e vorba de nişte hârburi ruginite şi nişte rable. Dar nu sunt doar nişte hârburi ruginite şi nişte rable, sunt nişte hârburi ruginite şi nişte rable cu volanul pe partea greşită.

În Marea Britanie maşinile circulă pe partea stângă a drumului, aşa că volanele maşinilor sunt situate pe partea dreaptă a bordului. Deşi poate părea greu de crezut, până acum vreo 200 de ani aşa se circula în toată lumea. Se crede că originea acestui obicei stă în faptul că unui călăreţ, dacă mergea pe partea stângă a drumului, dreptaci fiind, îi era mai uşor să scoată sabia din teacă şi să se apere în cazul unui atac. Există două variante cu privire la motivele pentru care mare parte a lumii a ajuns să circule pe partea dreapta. Prima ar fi următoarea: în primii ani de existenţă ai SUA, birjarii care conduceau trăsurile mari trase de mai multe perechi de cai, nu aveau un scaun şi stăteau în spatele ultimului cal de pe partea stângă. Aşa au apărut primele legi care impuneau circulaţia pe partea dreaptă, pentru ca aceştia să vadă roţile trăsurii şi să nu le lovească de cele ale trăsurilor care veneau din celălalt sens. Altă variantă ar fi că Napoleon e responsabil pentru trecerea la circulaţia pe dreapta. Când a cucerit Europa, a încercat să impună circulaţia pe partea dreaptă pentru a-i împiedica pe oameni să se dueleze în mijlocul străzii, îngreunând apucarea sabiei.

Oricare ar fi situaţia, în principiu niciunul dintre sisteme nu are nicio problemă, cu o singură condiţie: toată lumea să circule la fel; ori pe dreapta, ori pe stânga. Când se găsesc câţiva care cred că e mai şmecher să ai o maşină făcută pentru circulaţia pe celălalt sens, atunci încep să apară problemele. Şi tocmai pentru că asta se întâmplă în Bucureşti acuma, asta dă naştere la unele situaţii ciudate şi periculoase.
  1. Într-o zi mă plimbam cu maşina pe Bvd. Jiului şi la câteva sute de metri în faţa mea  încerca să intre pe bulevard, de pe una dintre străduţele adiacente, o maşină englezească. Individul de la volan cred că a venit cu maşina aia direct din Anglia, pentru că a considerat că ar fi o idee bună să intre pe sensul celălalt de circulaţie, adică să se îndrepte spre mine. Atât de convins era că face ceea ce trebuie, că a început să-mi dea flash-uri. Din fericire, după puţin timp şi-a dat seama cât de prost era şi a tras pe dreapta... nu stai, pe stânga, de fapt, şi a aşteptat să se elibereze celălalt sens de circulaţie, cel corect după standardele româneşti;
  2. Stăteam eu la semafor într-o zi şi pe trotuarul din dreapta era unul într-un Mercedes englezesc care încerca să aranjeze maşina într-o poziţie normală de parcare. Un gest nobil, mai ales că mulţi şoferi din Bucureşti parchează execrabil. Numai că după cum se mişca, era clar că poziţia volanului îl dezorientase. Încearcă el tot felul de manevre şi până la urmă, până să se facă verde la semafor se opreşte fix într-un... POM;
  3. Cei care se ocupă cu importul de maşini englezeşti, oricine ar fi ei, aduc absolut orice fel de maşină. Într-o zi am văzut o... autoutilitară foarte neobişnuită. Totodată, cred că a fost şi o scenă destul de reprezentativă pentru, nu ştiu, Bucureşti sau România în general. Nu era o maşină de poliţia, nu era o salvare, nu era o maşină de gunoi şi nici de pompieri. Într-o zi aştepta la un semafor să se facă verde un DRIC cu volanul pe partea greşită. Înăuntru se aflau doi băieţi pe scaunele din faţă, membri ai unei anumite etnii, după înfăţişare. Ăla din dreapta, deci de la volan, mă întreabă dacă nu cumva ştiu unde e strada X. Îi răspund că strada X e a doua sau a treia pe dreapta. Semaforul se face verde şi după ce reuşeşte în cele din urmă să bage maşina în viteză, că e mai greu să umbli la schimbătorul de viteze cu stânga, a băgat băeţii... MANELE, la maxim, fără număr! Subliniez din nou, asta se întâmpla într-un dric cu volanul pe partea greşită.
Eu sunt convins că dacă maşinile astea or să se mai înmulţească mult, numărul accidentelor uşoare o să fie destul de mare în rândul lor. Şi o să devină cu adevărat grav atunci când mândrii proprietari de maşini britanice or să vrea să iasă din Bucureşti şi or să încerce să depăşească maşini cu volanul pe partea care trebuie pe drumurile ţării noastre, care în cea mai mare parte au o bandă pe sens, ei fiind neînsoţiţi şi situaţi pe partea dreaptă a maşinii.

joi, 24 noiembrie 2011

IRT: Deadliest Roads - best show ever

De ceva timp prind un canal nou de tip Discovery: History Channel. Chiar interesante unele dintre seriile de documentare. Printre altele, una din ele este Ice Road Truckers. Ideea primelor cinci serii e destul de simplă: nişte camionagii nord-americani sunt urmăriţi cum conduc pe drumurile de gheaţă ale Canadei şi Alaskăi pe timp de iarnă, care acolo durează mai mult de jumătate de an. Un episod, două, trei, patru, cinci dacă vezi e mişto. Dar mai departe încep să devină repetitive şi un pic plictisitoare. Numai un pic.

În al şaselea sezon realizatorii emisiunii s-au gândit să încerce ceva nou şi au zis să facă o serie de zece episoade în nordul Indiei. Deci, ceva mai mişto decât seria asta n-am mai văzut demult. India e o ţară extraordinar de fascinantă din punctul de vedere al infrastructurii şi nu numai. Pentru a avea un nivel de comparaţie imaginaţi-vă infrastructura României, doar că de vreo două ori mai rea, într-o ţară de 14 ori mai mare şi populată de 1.200.000.000 de oameni. Drumurile în ţara aia sunt atât de inadecvate pentru circulaţia din ziua de azi, încât traficul din multe dintre oraşele ţării ca traficul din Los Angeles la orele de vârf, doar că toată lumea pare a fi beată.

Şoferii indieni nu respectă absolut nicio regulă de circulaţie. Ei au o abordare foarte interesantă a şofatului. Religiile orientale precum hinduismul şi buddhismul au în centrul lor conceptul de karma: dacă e să moară într-un accident rutier, asta nu se întâmplă din cauză că conduc ca nişte descreieraţi, ci pentru că "aşa a fost scris". Toate maşinile sunt implicate mai devreme sau mai târziu în accidente de circulaţie minore şi sunt pline de zgârieturi. Semafoarele şi chiar şi semnele precum cele de cedează trecerea sunt o raritate şi atunci când ele există au rol pur decorativ. În intersecţii nu se aplică regula priorităţii, ci legea junglei. Depăşirile în curbe fără vizibilitate sunt la ordinea zilei şi în medie, un om moare într-un accident rutier în India la 4,5 secunde.

Cea mai mare parte a condusului în seria asta a şasea se face însă pe drumuri de munte din statul Himachal Pradesh din nordul ţării, aproape de Tibet şi Nepal. Drumurile de munte din India sunt chiar mai rele decât alea de pe teren drept. Majoritatea au o bandă jumate (în total, nu pe fiecare sens). Alunecările de teren sunt ceva obişnuit şi nu s-a auzit de plase de protecţie pe acolo. Prăpastiile de pe sugestiv-denumita Free Fall Freeway au peste un kilometru şi unii şoferi ajung uneori să le examineze îndeaproape, fără a mai putea să ne povestească după cum a fost. Cel puţin la fel de rău e şi pe şi mai sugestiv-denumita Trecătoare Rohtang (tibetană: "grămadă de cadavre"), care duce spre orăşelul Keylong, unde vremea e foarte schimbătoare şi aerul mai rarefiat şi traficul blocat de turişti pe partea din ea pe care există asfalt - mă rog, dacă poate fi numit aşa -  în cele trei luni în care e deschisă.

Blocaj pe Tr. Rohtang

Dincolo de un anumit punct, unde nu s-a ajuns cu turnatul de asfalt, există oameni angajaţi să zdrobească pietrele căzute în urma alunecărilor de teren şi să le transforme în pietriş ca să aibă camioanele şi maşinile pe unde să meargă. Că tot veni camioanele indiene, majoritatea sunt nişte adevărate opere de artă. Fiecare camion vine din fabrică cu câte un model de vopsea diferit şi fiecare şofer şi-l tunează, personalizează sau îi face alte adăugiri. Apogeul tunning-ului e atins în zonă în Pakistanul vecin.


Camion din India

Camion din Pakistan

Altfel, camioanele produse de Tata Motors şi Mahindra & Mahindra Ltd. sunt nişte capcane ale morţii. Cu excepţia suspensiilor, a şasiului şi a motorului, sunt construite în întregime din lemn. Jantele nu sunt făcute dintr-o singură bucată, ci sunt ca acum 50 de ani, cu multe şuruburi şi piuliţe, care dacă drumul e mai accidentat mai sar din când în când. Având în vedere condiţiile de trafic, toţi şoferii din India circulă câte doi, că o pereche de ochi (şi de pumni) în plus nu strică. Din nefericire, doi din cei trei însoţitori nu se descurcă prea bine cu engleza. Încărcăturile mai mari decât limita maximă permisă în ţările normale - în India nu cred că există un astfel de concept - sunt la ordinea zilei şi dacă trapa din spate nu se închide, e fixată cu frânghie (nu cu cabluri de oţel, de exemplu). Există câteva locuri în munţi unde camioanele trebuie să treacă peste nişte poduri care sunt de fapt făcute pentru pietoni sau, în cel mai rău caz, maşini. Şi, în final, ca să întregim peisajul, India a fost colonie britanică timp de aproape 200 de ani, deci circulaţia se desfăşoară pe partea stângă a drumului. Asta înseamnă că volanul e situat pe partea dreaptă a vehicului şi la schimbătorul de viteze se umblă cu mâna stângă.

Pe YouTube există un episod întreg sau aproape întreg:


Dacă v-a plăcut, aici aveţi un torent cu toate cele zece episoade.

vineri, 4 noiembrie 2011

Happy birthday, Mr. President!

Asta i-a cântat Marilyn Monroe lui JFK în 1962. Controversat momentul la acea vreme, mai ales că se zvonea că ar fi fost amanta lui. Nu s-a demonstrat din câte ştiu. Oare Dna. Udrea ştie să cânte? E tot blondă şi acum câţiva ani, cel puţin, umbla vorba că ar fi fost în aceleaşi relaţii. Din nou, nu s-a demonstrat din câte ştiu. Azi a fost ziua D-lui Preşedinte Traian Băsescu. Nu a sărbătorit-o public, nici nu s-a prezentat la serviciu cică. Au trecut vremurile băilor de mulţime. Azi dacă ar mai ieşi în public, probabil s-ar transforma în băi de pumni şi palme.

De dimineaţă, posturile de radio Magic FM şi Radio 21 au întrbat, prin intermediul paginilor lor de Facebook, dacă avem ceva să-i urăm. Acum câteva zile cei de la Antena 3, spuneau că în momentul de faţă, Traian Băsescu are o rată de încredere de 9%. Extrapolând, cred că pot spune, cu o marjă de eroare destul de mică, că dintre urări, 91% au fost "de bine".

Click pe fiecare poză pentru mărire.












Citind o parte dintre ele (sunt chiar mai multe decât cele din poze, dar mă lungeam prea mult dacă mai dădeam PrtSc mult), am observat o frecvenţă ridicată a unor cuvinte de câteva litere (mai multe de trei şi mai puţine de cinci) care încep cu literele M şi P, urări, tot "de bine", adresate tuturor rudelor sale până la gradul IV, să trăiţi aşa ca noi, mori. Unii chiar i-au urat să păţească ce i-au făcut lui Gaddafi compatrioţii lui. De asemenea, s-a putut observa o frecvenţă ridicată a dedicaţiilor având ca conţinut melodia De ziua ta - Paraziţii.

Cum o fi ajuns preşedinte o doua oară, nu înţeleg. Din urări, deduc că nici măcar nu s-ar mai apropia de 50,6% în eventualitatea unor noi alegeri.

joi, 3 noiembrie 2011

Who wants to be a millionaire - India - Kaun Banega Crorepati - कौन बनेगा करोड़पति

Varianta indiană a concursului Vrei să fii milionar nu există numai în filmul Slumdog Millionaire, ci şi în realitate. Acum câteva zile povestea din film, care e reclamă pe faţă la concurs, chiar a devenit realitate: un funcţionar prost plătit din statul Bihar a câştigat premiul maxim de 50 milioane de rupii (~750.000 euro), ceea ce pentru indianul de rând e o sumă enormă. Din câte am înţeles, abia ieri a fost difuzată emisiunea cu pricina.

Există unele asemănări cu filmul. Prezentatorul real al concursului a fost încă de la început, cu excepţia unui sezon, Amitabh Bachchan, cel care apare în "povestea" primei întrebări din film. Variantele ajutătoare diferă uşor. Numărul de întrebări şi pragurile sunt aceleaşi şi în film. Cel mai notabil lucru legat de varianta indiană a concursului (şi de emisiunile de televiziune din India în general) este că sunt o mare ciudăţenie lingvistică. Textele de pe ecran, deci şi întrebările de pe ecran, sunt scrise integral în engleză. Însă rareori sunt citite în original, de cele mai multe ori acest lucur fiind făcut în cealaltă limbă oficială a Indiei: hindi. Conversaţiile dintre prezentator şi participanţi tot în hindi sunt purtate, cu excepţia cazurilor în care concurentul nu se descurcă prea bine în limba asta. Numerele şi răspunsurile de obicei sunt citite în engleză şi fix în mijlocul multor fraze în hindi poţi întâlni cuvinte englezeşti sau pur şi simplu se face brusc trecerea la engleză şi invers.

Rezultatul e o mare varză, dar o varză care îţi permite să înţelegi ce se întâmplă, în calitate de non-indian. Mai sus e un link către întreaga emisiune în care s-a câştigat marele premiu şi mai jos încă două filmuleţe scurte de exemple ale verzei lingvistice, al doilea cu tot cu subtitrări.




duminică, 30 octombrie 2011

Recensământ 2011

În sfârşit, în ultimele zile ale recensământului, au ajuns şi la casa mea. Din cele trei recensăminte organizate de când m-am născut, ăsta a fost primul la care am răspuns eu la întrebări şi implicit le-am şi văzut. În anii '90 eram prea mic ca să mă intereseze ce-i ăla recensământ sau ca să înţeleg despre ce e vorba şi în 2002 (parcă) nu eram acasă la momentul la care a venit recenzorul.


Wow, ce pierdere de vreme şi de bani publici. Genial! Guvernul şi INS-ul au pierdut două săptămâni şi au aruncat pe fereastră o grămadă de bani, o sumă de ordinul milioanelor de euro mă gândesc, ca să colecteze nişte date de care statul deja dispune! Serios. Nu au aflat aproape nimic nou. Toate datele pe care ar trebui să le afle din cele peste 60 de întrebări deja se află în bazele de date ale anumitor instituţii.
  • toate răspunsurile la primele 28 de întrebări (capitolul locuinţă) pot fi luate de la primăriile tuturor localităţilor din România;
  • aproape toate răspunsurile la restul de 40 de întrebări (capitolul persoane) pot fi aflate de la Evidenţa Populaţiei;
  • chiar şi răspunsurile la întrebările despre persoanele plecate din ţară pot fi aflate de la autorităţile vamale.
Aşadar şi prin urmare, recensământul nu îşi are rostul. Singurele lucruri noi pe care le-au aflat au fost etnia şi religia. Deşi prima se poate deduce în multe cazuri din numele persoanei. N-ar fi mai eficient să facă nişte baze de date informatizate, care să funcţioneze... în timp real şi să nu mai fie nevoie de prostii de genul ăsta? Ar fi, dar pe ce s-ar mai arunca banii odată la 8-9 ani?

Dar nu cred că e cazul să vorbim de eficienţă în cazul ălora care n-au fost în stare să pun nişte steluţe amărâte la întrebările opţionale. Vezi circul cu CNP-ul: la început era obligatoriu, după trei zile a devenit opţional şi după încă trei sau patru zile a devenit iar obligatoriu. Tot indivizii ăştia n-au fost în stare să traducă nişte formulare în chineză sau alte limbi deşi se ştie că există un număr de câteva zeci de mii de imigranţi care nu se prea descurcă cu româna sau engleza. Tot ăştia au uitat într-un oraş să treacă pe harta de recenzare un cartier nou cu vreo 10 blocuri. Şi tot ei, în penultima zi de recensământ în Sectorul I al capitalei n-au reuşit să numere nici jumătate din populaţie şi locuinţe...

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Cum să scrii o lucrare de licenţă

Acum câteva luni am luat şi eu examenul de licenţă. Vorba vine examen, că nu se mai potriveşte termenul de multă vreme. Proba scrisă a dispărut şi n-a mai rămas decât elaborarea unei lucrări destul de lungi. Acum, dacă respecţi câteva reguli destul de simple şi de evidente, ar putea chiar să fie un lucru plăcut scrierea ei.
  • alege-ţi o temă despre care să ai ce să scrii, la care măcar să ai idee despre ce e vorba şi care să îşi placă;
  • alege-ţi un profesor coordonator cu capul pe umeri şi cu care să te înţelegi, că dacă te îmbolnăveşti de nervi scriind-o, n-ai făcut nimic.

Mulţi ar fi tentaţi să creadă că limita maximă de 40 de pagini e un lucru bun, din cauză că se scrie repede şi nu se pierde prea mult timp. Dacă prima dintre cele două reguli e respectată, e o problemă. Şi încă una destul de mare. O limită minimă a numărului de pagini ar fi fost mult mai utilă. Astfel, o parte semnificativă a conţinutului lucrării trebuie eliminată. Nu-i nimic. D'asta s-au inventat anexele. Atâta că secţiunea lor nu trebuie să depăşească numărul de pagini al lucrării de licenţă.


Numărul capitolelor nu cred că ar trebui să depăşească trei. Hai să zicem patru dacă e absolut necesar. Am văzut modele de structuri de lucrări de licenţă şi cu câte şase capitole, dar dacă se depăşeşte numărul menţionat mai devreme există un risc crescut ca lucrarea să devină incoerentă şi neinteligibilă şi să iasă o mare varză. Capitolul I de obicei constă în teorie. Nu merită să pierdeţi multă vreme cu scrierea lui, pentru că în proporţie de peste 90% constă în Copy+Paste şi oricum nu-l citeşte nimeni, nici măcar comisia de examinare. Copy+Paste-ul ăla e mai bine să fie făcut din cărţi şi manuale, decât din pagini de internet.

Alt lucru important: sursele şi notele de subsol. Pe la jumătatea procesului de elaborare a lucrării de licenţă veţi avea impresia că lucrarea voastră constă exclusiv în note de subsol şi bibliografie şi că corpul principal e oarecum o componentă secundară. Cu cât sunt mai multe şi din surse mai variate, cu atât va da mai bine. Teoretic, dacă ele au o prezenţă consistentă, nimeni nu vă va putea acuza că aţi copiat (plagiat, în limbaj academic). Sursele din bibliografie şi notele de subsol trebuie să arate aşa:
  • pentru cărţi: Nume de familie al autorului, Numele mic al autorului - Titlul lucrării citate, Editura, Oraşul, Anul, pagina (numai în cazul notelor de subsol). Sursele se vor trece în ordinea numelui de familie al autorilor. În notele de subsol la numele mic se trece numai prima literă în cazul bărbaţilor şi numele întreg în cazul femeilor;
  • pentru site-uri: URL, data accesării. În faţa surselor anonime din bibliografie se vor pune trei steluţe (***).
Introducerea şi concluziile nu ar trebui să aibă mai mult de două pagini. Paginile lor nu se numerotează. Concluziile nu se pun la socoteală la numărul de pagini al corpului principal, însă introducerea da. Numerotarea paginilor secţiunii de anexe este opţională şi indicată numai în cazul în care ocupă mult spaţiu (peste 10 pagini, să spunem). În cazul în care se optează pentru numerotarea lor, numărătoarea începe de la 1.

Prezentarea este recomandabil să fie însoţită de un material în format electronic (prezentare Power Point sau Flash). În cazul Power Point-ului nu există reguli clare în ceea ce priveşte numărul de slide-uri, dar durata prezentării nu trebuie să depăşească 15 minute cu tot cu întrebări. Deci prezentarea propriu-zisă nu trebuie să depăşească 7-8-9 minute.

O lucrare de licenţă are două componente: forma şi fondul. La elaborarea ei trebuie pus în primul plan fondul, în mod clar. La prezentare contează forma. Deci, poze, grafice, tabele (uşor de citit, preferabil) la greu. Slide-urile nu trebuie să fie prea încărcate. Nu trebuie să citiţi din ele. Trebuie păstrat contactul vizual cu comisia de evaluare, chiar dacă am înţeles că în unele cazuri e posibil ca o parte a ei să se uite pe pereţi sau chiar să doarmă. Din fericire, n-a fost cazul la mine.

În ceea ce priveşte forma de prezentare a lucrării - adică coperta - recomand cu căldură o copertă de plastic cu spirală, care să nu coste mai mult de 10 lei. Există numai două situaţii în care merită să te complici cu o copertă de piele:
  • dacă eşti aşa de încântat de opera ta, încât vrei s-o ai împachetată frumos, că o să facă impresie mai bună când o să le-o arăţi copiilor şi/sau nepoţilor;
  • dacă ai bani de aruncat pe fereastră.
În mod normal, coperta nu influenţează în niciun fel nota finală, atâta timp cât toate elementele necesare sunt prezente. Acestea sunt, de sus în jos: universitatea şi facultatea, cuvintele LUCRARE DE LICENŢĂ, conducătorul ştiinţific şi autorul, oraşul şi anul. Alt argument chiar mai convingător, ar fi poza de mai jos.

Lucrările de licenţă din 2010 în 2011.
Puteau şi ei să aştepte până se termina perioada de
prezentări
de anul ăsta până să le arunce la gunoi...


Şi era să uit: diacriticele sunt obligatorii. Unora ar putea să le pară greu de crezut, dar nu e chiar atât de groaznic să scrii la calculator cu diacritice româneşti. Nu-s decât cinci litere suplimentare. Alte popoare europene vorbitoare de alte limbi nu au norocul nostru şi nu se plâng.

Sper că n-am omis prea multe dintre probleme. Au trecut câteva luni de la momentul susţinerii.

joi, 27 octombrie 2011

ASE-ul şi proiectoarele

În interiorul ASE-ului, în majoritatea sălilor de curs există proiectore legate la câte un calculator, că în ziua de azi aşa dă bine: să-ţi prezinţi cursurile în format .ppt sau .pdf. Perfect! Excelentă idee, aşa e şi în ţările civilizate. Acum nu mai rămâne decât să ne asigurăm că funţionează şi că personalul, adică profesorii, ştiu să umble cu ele. Ei, la punctele astea două avem muuuulte probleme.

Mare parte din ele, fie din lipsă de utilizatori şi deci din apariţia ruginei (ruginesc oare??), fie poate din pricina utilizării excesive, pur şi simplu nu mai vor să pornească. Sigur, cei care intră în săli, aşteptându-se să-şi prezinte lecţiile cu ajutorul unuia, nu se aşteaptă la o astfel de situaţie şi uite aşa se pierd 10-30 minute până se pricepe toată lumea că proiectorul a murit acum multă vreme, ceea ce în anumite situaţii, la anumite cursuri e un lucru bun.

Alte dăţi proiectorul funcţionează bine-mersi, nu există niciun fel de problemă de ordin tehnic, dar cel care trebuie să umble la el nu ştie să facă asta, caz în care iar se pierd 10-30 minute până profesorul reuşeşte să-l pornească sau până dă de cineva care ştie să facă asta. Indiferent de situaţie, rezultatele sunt comparabile. Necazul e că devine o obişnuinţă. Am avut destul de multe exemple în ultimii trei ani (and counting):
  • în anul I la cursul de informatică profesorul nu prea ştia să pornească proiectorul, deşi nu era ars; ai zice că cineva care îi învaţă pe alţii care-i treaba cu calculatoarele ştie să umble cu aşa ceva...;
  • în anul III, la o sesiune ştiinţifică din cauza unui proiector s-a mutat sala;
  • în anul I de master, actualmente aflat în desfăşurare, în desfăşurare, la aproape fiecare curs la o anumită materie, proiectorul porneşte abia din a doua sau a treia încercare sau, mai nou, nu porneşte deloc;
  • sigur mai sunt şi alte exemple, dar nu îmi vin în minte chiar acum.
Dacă ce se vede mai jos e o metodă nouă de reparare, nu mi se pare impresionant. Amuzant însă, DA. O sticlă de Pepsi Light pe post de sprijin... Tare! Şi cât de... românesc!


Am mai zis asta: nu am umblat cu un proiector în viaţa mea, că n-am avut ocazia până acuma, dar mă gândesc că dacă ai reuşit să iei un doctorat şi dacă eşti în stare să susţii un curs în faţa unei săli mai mult sau mai puţin pline, nu ar trebui să fie o problemă prea greu de rezolvat.

miercuri, 12 octombrie 2011

Cum să NU amplasezi un bar şi cum să NU faci un panou publicitar

Undeva în nordul Bucureştiului, pe la capătul unui bulevard mare există o... construcţie tipic românească: o clădire foarte... originală precum nu cred că mai găseşti doar în ţări ca India sau Pakistan, ţări cu care mi se pare că semănăm din ce în ce mai mult pe zi ce trece.

Dacă eşti la volanul unei maşini şi nu eşti atent la ce e pe trotuar, probabil nu vei observa nimic neobişnuit. Într-o zi mă opresc în locul cu pricina, în faţa clădirii respective. La parter e o spălătorie auto unde pentru suma modică de 10 lei în 10 minute îţi spală unii maşina. Până aici toate bune. Dar în timp ce aşteptam să termine, ce observ? În aceeaşi clădire, fix deasupra spălătoriei de maşini, se afla un bar cu mese de biliard. Intrarea se face pe lângă locul unde se ţin furtunele şi periile. Da, ce să zic? Neobişnuit amplasament. Dar nici măcar ăsta nu a fost primul lucru care mi-a atras atenţia. Şi mai reprezentativ de atât era panoul de la parter, de lângă intrarea în spălătorie. Lângă lista de preţuri se găsea asta:

Şi acum şi cu zoom, ca să se vadă mai clar:

O poză cu un ţigan manelist îmbrăcat într-un trening de fâş în culori cam ţipătoare şi de prost gust care încearcă să lovească două bile una de alta... De unde ştiu că e ţigan? După culoare, care era mai clară la faţa locului decât în poză. De unde ştiu că e manelist? După "capodopera muzicală" Arăboaica Mea care răsuna de la etaj şi, de ce nu, după costumaţie! Şi chiar mai incredibil de atât e că barul-spălătorie încă rezistă, poza fiind făcută acum mai mult de o lună. Deci are clienţi şi... reclama (?) asta chiar are efect?? Ori că e ceva în neregulă cu mine, ori că e ceva în neregulă cu clienţii.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Trenurile în Republica Suverană şi Independentă Moldova

De mai mult timp am o fascinaţie profundă legată de trenurile din România. Mi se pare un domeniu extraordinar ce merită studiat şi observat, preferabil de la distanţă, nu urcându-te într-unul, cu multă, multă atenţie. Din nefericire, nu am mai avut "plăcerea" de a mă urca într-un astfel de mijloc de transport de pe la vreo cinci-şase ani. De ce nu am mai făcut asta? Păi, din cauza asta.

Ei, azi am găsit ceva chiar mai rău de atât. Mai pe scurt, în ultima jumătate de oră m-am delectat uitându-mă pe site-ul echivalentului CFR-ului din Republica Moldova. Ca să-l citez pe Mircea Badea: "Wow, deci aşa ceva..."


Vă vine să credeţi? Uneori trenurile din Moldova prind chiar şi 30 km/h. Asta e viteza medie care a ieşit luând în calcul toate traseele. Gările moldoveneşti aproape că le poţi număra pe degete: Chişinău, Bender, Revaca, Basarabeasca, Ungheni, Căinari, Cahul, Etulia, Bălţi, Ocniţa, Mateuţi. Ok, uite câteva curiozităţi: Din ce sunt făcute şinele acolo? Asta dacă nu s-or deplasa pe altceva trenurile vecilor. Cu ce funcţionează: electricitate, combustibil sau împingători de vagoane?

Dacă cumva vă vine ideea nebunească de a vă duce cu trenul până în Republica Moldova ar mai trebui să ştiţi un lucru. Ecartamentul din Moldova este, după modelul sovietic, cu 9 cm mai larg decât la noi. Asta înseamnă că la graniţă se schimbă roţile, imediat ce treci de Iaşi (scris ЯССЫ - Yassî pe pagina în limba română a CFR-ului moldovenesc). Conform spuselor unei cunoştinţe, dacă pleci cu trenul de la Bucureşti la Chişinău, procesul are loc fix atunci când ţi-e somnul mai dulce. Astfel traversarea graniţei pe calea ferată durează cam două ore.

joi, 6 octombrie 2011

Bucureşti la 1910


Am găsit acum ceva timp o hartă a Bucureştiului veche cam de 100 de ani. Şi oraşul, dar şi împrejurimile s-au schimbat destul de mult într-un secol.
  • Otopeni, Tunari şi Chitila nu erau lipite de Bucureşti; Chitila chiar pare să fi fost doar un sătuc cu câteva zeci case; de Mogoşoaia, Buftea sau Domneşti nici nu mai zic;
  • Pipera se numea un pic altfel: "Piperea";
  • Băneasa era o localitate lângă Bucureşti;
  • la fel şi Herăstrău;
  • zona actualului cartier Bucureştii Noi clar era populată; era separată de ceea ce azi e o staţie sau două de autobuz de oraş, dar se poate să fi fost inclusă în Bucureşti pentru că nu văd alt nume de localitate;
  • tot prin Bucureştii Noi, prin zona Laromet avea capătul o linie de cale ferată;
  • zona Giuleşti-Sârbi, pe atunci localitate separată purta numele mult mai adecvat de "Giuleşti-Ţigănia";
  • Cartierul Crângaşi era la marginea oraşului;
  • comuna Roşu se numea "Roşiu";
  • zona cartierului Drumul Taberei era un câmp gol şi Rahova, Ferentari şi Berceni ocupau zone mult mai restrânse decât astăzi şi zona Progresul era o localitate separată, aproape lipită de oraş;
  • Militari era un sat la un kilometru sau doi de oraş;
  • Popeşti şi Leordeni nu se uniseră încă şi prima aparent era predominant catolică conform hărţii şi purta numele de "Popeşti-Pavlicheni";
  • localitatea cu cel mai... inventiv nume din România, "Adunaţii Copăceni", exista şi atunci;
  • pe lângă comuna Progresul trecea o linie de cale ferată care ducea până la Giurgiu; dacă nu mă înşel e chiar cea mai veche din ţară; azi nu mai e activă că a luat viitura nu ştiu ce pod şi în cinci ani n-a catadicsit nimeni să-l repare; posibil chiar ca trenurile de pe vremea aia să fi fost mai rapide decât cele de acum;
  • Şoseaua de Centură a Bucureştiului exista încă de atunci şi după felul cum e desenată pe hartă cred că era unul dintre cele mai bune drumuri din ţară; în ultima sută de ani nu s-a schimbat mare lucru şi astăzi e unuş dintre cele mai proaste şi mai inadecvate drumuri din ţară şi nu mai e deloc o variantă "ocolitoare".


luni, 12 septembrie 2011

Ultimul evreu din Libia

Înainte de al II-lea Război Mondial, Libia avea una dintre cele mai mari comunităţi evreieşti dintre ţările arabe. Din cei 600.000 locuitori, 4-5% erau evrei. În Tripoli aceştia reprezentau 30% din populaţie. În 1948, la crearea statului Israel, ca în toată lumea arabă, mare parte din evrei au fost daţi afară din ţară, trei sferturi plecând în Israel, restul în Italia, Franţa sau America. În 1950 mai erau doar 2.000 de evrei în Libia. În 1969, când Gaddafi a preluat puterea, mai erau doar 100. Deşi emigrarea era interzisă prin lege, în 1979, mai rămăseseră doar 30.

În 2002, odată cu moartea Esmeraldei Meghnagi s-a crezut că nu mai există evrei în Libia. Dar la sfârşitul anului, s-a descoperit că Rina Debach, o localnică din Tripoli, separată de familia fugită în Italia în timpul revoluţiei din 1969, pe ai cărei membri îi credea morţi şi viceversa, trăia într-un azil de bătrâni. După plecarea acesteia la Roma, nu au mai existat evrei în Libia. Sau nu?

Conform tradiţiei evreieşti, calitatea de a fi evreu se transmite pe linie maternă. Dacă mama este evreică, atunci şi copii sunt consideraţi a fi evrei în mod automat. Regula nu se aplică şi la bărbaţi.

Dar ce să vezi, mai e un ultim evreu în Libia. Cel puţin acum două-trei săptămâni încă mai era acolo. Acum, nu mai ştim sigur. Ultimul evreu e nimeni altul decât Muammar al-Gaddafi, proaspăt detronatul dictator. Bunica maternă a lui Gaddafi era evreică. Ea a fost căsătorită de două ori. Prima căsătorie, cu un evreu, din care a rezultat un băiat, nu a durat prea mult. A doua oară s-a căsătorit cu un şeic (musulman). Tot atunci s-a convertit la islam. Cu şeicul a avut patru copii, printre care o fată. Fata a devenit mai târziu mama lui Gaddafi, ceea ce după legea evreiască îl face pe el evreu. Aşa că dacă va trebui să plece din Libia (foarte posibil s-o fi făcut deja) şi nicio altă ţară nu va dori să-l primească, Israelul (teoretic), ca o ironie a sorţii, va fi nevoit s-o facă.

Ce-i drept, dacă e să ne luăm după nasul mare şi
culoarea pielii mai deschisă ca a libienilor de rând,
e plauzibilă varianta cu originea evreiască.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

45%, 16% - Bacalaureat 2011

Îmi amintesc că anul trecut când puţin peste două treimi din absolvenţi de liceu au reuşit să ia BAC-ul nu-mi venea să cred în ce hal a scăzut promovabilitatea şi în ce hal a decăzut şcoala în general. Retrag ce-am spus atunci. Procentul din 2010 a fost perfect decent. Atunci când nici măcar jumătate nu sunt în stare să treacă un examen, în treacăt fie zis simplificat faţă de ce era acum trei ani, când am dat eu BAC-ul, clar există multe probleme.

Să începem cu eminenţii absolvenţi din promoţia 2011. Odată cu trecerea timpului generaţiile tâmpesc. E clar ca bună ziua. Generaţiile din primii ani după revoluţie sunt formate în mare parte din, cum să zic eu... tâmpiţi. Căpşunari, pariori, jucători de Counter Strike şi ţepari pe net, asta ca să citez filmul cu Hitler despre BAC.



Nu sunt singurul care e de părerea asta. Cunosc pe cineva care are un frate mai mic cu trei ani (care a ţinut cu majoritatea anul ăsta) şi o soră mai mare cu şapte, dacă nu mă înşel. Soră-sa este, după spusele ei, peste nivelul nostru din mai toate punctele de vedere. Fratele ei pe de altă parte este, tot conform spuselor ei, un retardat, fără a fi un caz izolat. La fel mi se părea şi mie în liceu când mă uitam la ăia din clasele mai mici, care au început liceul imediat după noi. Dintr-un motiv sau altul, interesul pentru şcoală a scăzut dramatic în ultimii ani şi majoritatea trec prin şcoală ca gâsca prin apă, cum au scos la iveală camerele de filmat. Comentariile astea vin de la unul născut cu puţină vreme înainte de revoluţie. Ce pot să zic, noroc că n-am mai întârziat câţiva ani, că eram şi eu printre ăştia.

Ar mai fi alte lucruri care ies în evidenţă la noile generaţii. Pe vremea când eram noi la şcoală, multora li se reproşa că nu se îmbracă cum trebuie, că nu au o ţinută decentă etc. Din ce văd pe străzi şi la televizor, noi eram de bun-simţ, relativ vorbind. Ăştia par să confunde şcoala cu clubul sau mall-ul. Pe vremea noastră exista, ca întotdeauna, eterna problemă a chiulului. Băi, noi făceam asta în limite rezonabile. Azi dacă rămâne loc liber la rubrica cu absenţe, cred că eşti pussy sau ceva.


Unii chiar au crezut că fimul e real.
Unii din promoţia de anul ăsta, evident.

Dar cu toate că e adevărat că cei de anul ăsta nu aveau cum să ia examenul, probabil nici blindaţi cu copiuţe, cum se făcea în multe locuri până de curând, că n-ar fi ştiut ce să copieze, nu e doar vina lor. Camerele au mai scos la iveală o realitate tristă: fără copiat sau şpăgi nu se poate. Şi sistemul e de vină. E de mare notorietate incapacitatea sistemului educaţional românesc de a face... mă rog, orice. În sistemul preuniversitar mai ales se întâmplă asta, dar şi în cel universitar, cei drept la o scară mai mică în cel din urmă. Primul semn de neputinţă e faptul că pentru a putea trece un examen elevul de nivel mediu, cum eram eu, are nevoie de meditaţii la greu. Într-un an trebuie să înveţe prin la meditaţiile astea ceea ce şcoala n-a fost în stare să-l înveţe.

În ultimii ani după cum bine ştim, a fost criză. Deci au fost mai puţini bani decât de obicei. Meditaţiile costă bani, Cum nu mai sunt bani, n-au mai fost considerate o nevoie absolut vitală şi rezultatul s-a văzut. Sunt convins că şi asta e printre cauze. Nici nu ştiu cât de bună a fost ideea asta cu restructurarea BAC-ului. Bine, ideea în sine nu e nouă, că doar se schimbă în fiecare an câte ceva. Dar anul ăsta la probele orale nu s-au dat note, ci certificate (cred) şi probe scrise au fost trei în loc de patru şi spre ghinionul multora, s-a scos proba de sport. Pe structura de anul ăsta aş fi avut o notă cu aproape 1,5 pct mai mică. Notă: NU am dat BAC-ul la sport, ci la ECONOMIE.

Ah, şi legat de camerele de filmat: dacă tot ne-a venit ideea să le punem, care nu e deloc rea, hai să le punem peste tot! De ce la Suceava şi la Miercurea-Ciuc, unde "din întâmplare" au fost şi ratele de promvabilitate cele mai mari din ţară, au fost mai şmecheri şi n-a fost nevoie de ele? Şi de ce la Liceul Spiru Haret din capitală, unde tot "din întâmplare" a fost promovabilitate 100%, nu a fost nevoie de supraveghere video? Probabil pentru că ar fi dat nasol ca un copil de politician sau vedetă să pice BAC-ul, că acolo prin tradiţie sunt destul de mulţi din ăştia.



Nu în ultimul rând, mulţi profesori nu au ce căuta la catedră. Nu că ar fi proşti, marea majoritate îşi cunosc domeniul pe care l-au studiat în facultate la un nivl corespunzător, ci pentru că nu ştiu să predea, pentru că au aptitudini pedagogice zero. Am dat şi eu de multe astfel de specimene şi situaţia nu pare să aibă potenţial de îmbunătăţire. Salariile din învăţământ sunt de mizerie şi, pe bună dreptate, tot mai puţini absolvenţi de facultate sunt atraşi de domiul ăsta. Ajung la catedră tot mai mulţi pensionari plictisiţi de viaţă şi fără chef şi tot mai mulţi suplinitori care nu ştiu pe ce lume trăiesc.



Ar mai fi şi alte probleme ale sistemului. Acum trei ani probabil că aş fi scris de două ori mai mult într-un timp atât de scurt, că aveam amintirile mai proaspete şi subiectul ar fi fost mai de actualitate. În orice caz, personal, sper ca dezastrul de anul ăsta să se mai repete încă câţiva ani. La anul să fie 35%, peste doi ani 25% ş.a.m.d. Poate aşa o să-şi dea seama vreunul dintre ăia care se duc zilnic la parlament sau la guvern ca să doarmă că e ceva în neregulă cu ce se întâmplă. Dar în stadiul în care s-a ajuns nici Dumnezeu nu ştiu dacă ar mai putea să facă ceva.

miercuri, 31 august 2011

Veliko Târnovo Official Site

Veliko Târnovo şi-a tras site oficial. Bine, probabil că de mai multă vrem, dar abia acum am dat de el. Are chiar şi o variantă în limba română. Foarte frumos! Chiar dacă încă nu e complet funcţional (nu toate paginile sunt traduse din bulgară sau engleză). E la 120 km de România. Mulţi turişti români se duc acolo pentru o zi-două sau poate mai mult şi e bine să ştii ce e de văzut sau făcut prin zonă.
Două lucruri ar mai fi:
  • poate pun şi adrese la obiectivele turistice, hoteluri sau alte cele, să ştie omul cu exactitate unde se află;
  • poate data viitoare angajează şi ei un traducător profesionist şi nu se mai folosesc de Google Translate.











De admirat totuşi că folosesc diacritice, chiar dacă nu fac asta cum trebuie şi gramatica e la pământ. Multe site-uri româneşti nu fac asta.

luni, 29 august 2011

iPhone 4, ochelari de soare, tricouri şi Blackberry gratis

Acum câteva săptămâni a fost inventată cea mai ieftină metodă de publicitate. Nu ai nevoie decât de o conexiune la internet, un cont de Facebook şi o mulţime de dimensiuni considerabile de proşti. Primele două nu sunt greu de obţinut şi proşti se găsesc, slavă Domnului, din plin.


Metodologia este după cum urmează: creezi una bucată pagină pe Facebook pe care scrii că primii 50.000-100.000-200.000 de oameni care accesează nu-ştiu-ce pagină sau dau like la nu-ştiu-ce primesc ABSOLUT GRATUIT un articol de îmbrăcăminte sau vreun echipament electronic. Acum câteva săptămâni am primit vreo cinci-şase invitaţii în sensul ăsta. Acuma deşi nu prea dau atenţie la astfel de lucruri şi nu stau pe Facebook mai mult decât trebuie, am zis să văd şi eu despre ce e vorba.

Cât de bou să fii să pui botul la aşa ceva?!

Un bou care stă pe Facebook sub numele de "Adrian Mutu" a făcut o pagină pe care invita lumea să dea like la un site, nu mai ştiu de ce fel. Primii 200.000 urmau să primească gratis un iPhone 4. Şi pe deasupra, puteai să şi alegi culoarea, alb sau negru... Rezultatul: 60.000 de participanţi 15.000 care nu participă (cam puţini) şi aproape 250.000 de la care se aşteaptă răspuns.

În caz că nu e deja evident, de asta trebuie să fii bou să iei de bun aşa un lucru:
  • iPhone 4: 200.000*2.700=540.000.000 lei (129.000.000 euro);
  • tricou: 200.000*30=6.000.000 lei (1.429.000 euro);
  • ochelari de soare: 200.000*500=100.000.000 lei (23.800.000 euro);
  • Blackberry: 200.000*2.020=404.000.000 lei (96.200.000 euro).
O fi reclama sufletul comerţului, dar nici chiar aşa. Am postat şi eu un comentariu la unul dintre evenimentele astea: Primii 200.000 de participanţi primesc ABSOLUT GRATUIT o ţeapă. Şi ca să-mi fie clar cât de mulţi proşti trăiesc printre noi, la câteva secunde după ce-am postat asta, am primit un comentariu de la un cretinel cu trei ani mai mic (că aşa se face doar, datele personale se lasă la vedere pe internet): De unde ştii tu? Nu se ştie niciodată, poate avem noroc. Aha... Nu se ştie niciodată, poate eşti un retardat. Cât facem pariu că ăsta ţine cu majoritatea şi n-a luat bacul?

Şi încă o curiozitate: câţi au citit instrucţiunile de la evenimentele astea (pot fi văzute în imaginea de mai sus)? Câţi au făcut asta cu atenţie? Câţi dintre voi, boilor care sunteţi boi, în număr de 60.000 sau mai mulţi, aţi citit punctul al doilea fără să săriţi peste cuvinte?

luni, 22 august 2011

Siege Hero

V-a plăcut Angry Birds? Atunci o să vă placă şi Siege Hero. În 2009 a apărut Angry Birds, iniţial un joculeţ care costa 0,99 $, care în mai puţin de un an a ajuns cel mai popular produs din AppStore, Ovi şi alte magazine online şi care s-a extins mai târziu pe mai toate platformele. În 2011 a apărut Siege Hero. E la fel ca Angry Birds, dar nu prea.


Ideea de bază e aceeaşi să-i omori (normal, ce altceva) pe adversari şi/sau să le distrugi castelele, dar efectele gravitaţionale (sau cum le-o spune) sunt parcă mai realiste. Vederea nu e panoramică, ci first-person. Adică din perspectiva celui care aruncă priectilele. Nivelurile de asemenea ar trebui să dureze mai puţin pentru că există şi posibilitatea unei vederi telescopice. Inamicii sunt, în ordine, japonezi, vikingi, cavaleri medievali, indieni şi africani. Armele sunt de cinci feluri:
  • bolovani: distrug lemnul şi piatra;
  • bombe: distrug lemnul şi piatra (mai eficient) şi fierul;
  • borcane cu foc (fire jars - nu ştiu cum le zice în română): ard lemnul şi gheaţa;
  • smoala: omoară inamicii instantaneu;
  • frânghiile cu cârlig: demontează castelul.
Deocamdată există 63 de niveluri obişnuite plus 10 niveluri secrete, împărţite în două "epoci", Fortress Age şi Discoveries Age, Pirates Age fiind în stadiul de coming soon. Din punct de vedere al "dependenţei" e la fel ca Angry Birds: am descărcat bateria la telefon de trei ori în două zile.

miercuri, 10 august 2011

Inspectoratul General al Poliţiei Române pe Facebook

Cică şi-au făcut ăia de la IGP pagină de Facebook. La ce le-o fi trebuit oare?



Click image to enlarge

O să-mi permit să completez lista.

Î: Ce fac poliţiştii atunci când văd o barcă pe lac?
R: Îşi bagă capul sub apă să vadă şi roţile.

Doi poliţişti intră într-o librărie:
Primul: Aveţi cerneală pentru clasa a V-a?
Al doilea: Vreau şi io un glob pământesc al României.

Î: De ce au poliţiştii nasturi la mâneca hainei?
R: Să nu se şteargă cu ea la nas.

Î: De ce merg poliţiştii în misiune cu portbagajul plin de apă?
R: Au primit ordin să aibă grijă să nu le moară sirena.

Î: De ce au poliţiştii creierul cât o nucă?
R: Pentru că îl umflă cu pompa.

Î: De ce la intrarea într-un supermarket zac doi poliţişti morţi?
R: Pe uşă scria "TRAGE".

Şi, da! La câteva ore de la postarea unor bancuri care nu se prea cad pe respectiva pagină aceasta a fost închisă!

duminică, 31 iulie 2011

Kiryas Joel, NY

Care este cel mai sărac loc din Statele Unite ale Americii? Nu e vorba de vreun cartier sau suburbie de negri a vreunui oraş mare, nici de vreun sat din sud sau vreun orăşel părăsit din Midwest. Statistic vorbind, cel mai sărac loc din Statele Unite e un orăşel pe nume Kiryas Joel, situat la vreo 55 mile (88 km) de New York, unde venitul mediu al unei familii într-un an este de 15.000 $.


Ce are aşa de special la această aşezare? Populaţia este alcătuită aproape în totalitate de evrei. Deşi multă lume pare să creadă dintr-un motiv sau altul că majoritatea americanilor sunt evrei, în realitate numai vreo 2% dintre ei sunt şi aşezările în care să formeze majoritatea locuitorilor sunt foarte rare. Şi nu numai că aproape toţi locuitorii sunt evrei, sunt evrei ultra-ortodocşi.


Atunci de unde "sărăcia"? Evreii ultra-ortodocşi trăiesc respectând cu stricteţe legile Torei şi ale iudaismului tradiţional. Asta înseamnă că familiile lor sunt mari (în medie şase membri) şi că majoritatea femeilor (adică aproximativ jumătate din populaţia adultă) nu muncesc. Vârsta medie e cea mai scăzută din SUA: 15 ani. Cu toate astea, sărăcia nu este deloc vizibilă din cauză că cei mai mulţi locuitori (circa 65%) primesc ajutoare sociale. Aici poate contribuie şi caracterul... extrem de cumpătat (ca să nu zic zgârcit) pentru care sunt cunoscuţi evreii.


Kiryas Joel e o bucată din Europa evreiască de dinainte de Al II-lea Război Mondial. Limba dominantă nu este engleza, că în cele mai multe părţi ale SUA. Numai 6,2% din locuitori o vorbesc în mod curent. 89,9% din locuitori au ca limbă maternă yiddish (germană cu gramatică simplificată şi unele cuvinte împrumutate din ebraică). 2,3% vorbesc ebraică, 0,6% - spaniolă, 0,5% - maghiară şi 0,4% - rusă. Din vorbitorii de yiddish aproape jumate declară că vorbesc limba engleză "prost sau deloc". Peste o treime din vorbitorii de ebraică sunt în aceeaşi situaţie, sub 10% din vorbitorii de maghiară ştiu engleză şi niciunul dintre evreii ruşi nu cunoaşte limba engleză. Pe de altă parte, aproape toţi vorbitorii de spanoilă ştiu şi engleză. Una peste alta 43,3% din locuitorii orăşelului Kiryas Joel nu au cunoştinţe funcţionale de engleză.