Alba Iulia, România

Alba Iulia - cealaltă capitală. Acesta e sloganul turistic al oraşului Alba Iulia care, evident, face referire la semnificaţia istorică a oraşului pentru România. Acesta e locul unde s-a înfăptuit unirea celor trei principate române. De două ori. Prima dată sub conducerea lui Mihai Viteazul la 1600, unire ce a durat numai până la asasinarea sa, în 1601 şi a doua oară la 1 decembrie 1918 când 1228 de delegaţi, reprezentanţi ai românilor şi saşilor din Transilvania, au votat unirea Transilvaniei cu Regatul României. Mai pe scurt, datorită evenimentelor petrecute acolo, care până la urmă sunt şi cele mai importante din istoria României, are ţara noastră forma pe care o are astăzi.

Dar istoria oraşului nu se rezumă numai la momentul Marii Uniri. Aşezarea există încă de pe vremea romanilor şi de-a lungul timpului a fost cunoscută sub mai multe nume: Apulum, Carlopolis (latină), Karlsburg, Weißenburg (germană), Gyulafehérvár, Fehérvár (maghiară). Cea mai mare parte a atracţiilor turistice (de fapt, cred că toate) sunt situate în interiorul zidurilor cetăţii sau în apropierea zidurilor. Cetatea în sine nu e foarte mare. Nu ştiu suprafaţa exactă, dar nu cred că e mai mare de 2 km pătraţi. Deci două zile ar trebui să fie mai mult decât suficiente ca să vezi pe îndelete tot ce e de văzut în oraşul vechi şi să-l înveţi pe dinafară.

Catedrala Încoronării

Imediat după intrarea în cetate dinspre Parcul Unirii dăm de Catedrala Încoronării. Spuneam mai devreme că oraşul are o istorie lungă. Catedrala Încoronîrii însă a apărut în peisaj relativ recent, în 1922. S-ar putea să sune incredibil pentru cineva care trăieşte în România zilelor noastre, dar construcţia ei a durat MAI PUŢIN DE 2 ANI. O construcţie destul de masivă, comparabilă cu catedrala catolică de alături plus o grădină şi chilii pentru călugări, totul într-un interval foarte scurt. Dar şi ocazia cu care a fost realizată construcţia a fost una specială, şi anume încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Motivul pentru care nu exista nicio altă catedrală ortodoxă demnă de o încoronare în oraş e unul simplu: în vremea stăpânirii străine a Transilvaniei (cea mai mare parte a timpului maghiară, dar şi cu intervale de stăpânire austrică sau turcă) românii erau consideraţi "naţiune tolerată" şi în consecinţă nu aveau niciun fel de drepturi politice şi nu li se permitea să locuiască în interiorul zidurilor cetăţilor transilvănene. Exteriorul seamănă mult cu Biserica Domnească din Târgovişte, care a şi fost folosită ca sursă de inspiraţie, dar interiorul are unele elemente mai moderne, cum ar fi nişte coloane de marmură roz.

Biserica Memorială Mihai Viteazul

O biserică ortodoxă mai veche de atât e Biserica Memorială Mihai Viteazul, o bisericuţă de lemn ce datează din 1597. Acesta a fost de fapt locul unde a fost încoronat Mihai Viteazul domn peste cele trei principate, nu catedrala catolică, cum sugerează unii că ar fi fost de acord conducătorii maghiari ai acelor vremuri. Chiar dacă să zicem că ar fi fost de acord cu aşa ceva, cred că ar fi fost de acord aşa cum au fost cei din Constantinopol să transforme Sfânta Sofia în moschee la venirea turcilor. Acum, un sfat pentru care s-ar putea să fiu tratat ca un eretic: dacă nu vreţi să auziţi poveşti despre cum credinţa ortodoxă e cea dreaptă şi cum catolicii şi alţii au luat-o pe calea greşită sau discuţii despre cum noi am fost primii în Ardeal, nu ungurii, e bine să evitaţi tururile cu ghid oferite de preoţi, călugări sau cine se ocupă de lucrurile astea, la ambele biserici. Nu ştiu despre alţii, dar eu unul parcă nu prea vreau să aud poveşti interminabile pe teme de genul ăsta, care nu cred că mai sunt de mare actualitate în secolul XXI.

Catedrala Episcopală din Alba Iulia şi statuia lui Mihai Viteazul

Chiar lângă Catedrala Reîntregirii se află Catedrala Episcopală Romano-Catolică Sf. Mihail. Construcţia actuală datează din secolul al XI-lea şi în imediata apropiere, sub o pajişte acoperită de iarbă s-ar afla şi ruinele fundaţiei catedralei iniţiale, din secolul al X-lea. În sec. al XIII-lea, în timpul invaziei tătarilor biserica a fost parţial distrusă, dar a fost reconstruită la scurt timp după aceasta. În interior se află mormintele unora dintre conducătorii Ungariei: Iancu de Hunedoara şi fiul său, Ladislau şi Ioan Sigismund şi regina Izabela a Ungariei. Stilul de construcţie al catedralei este romanic şi toate mormintele menţionate sunt marcate cu plăci comemorative, coroniţe şi pănglicuţe colorate în roşu-alb-verde. La fel ca şi catedralele din Budapesta, şi aceasta este foarte maghiară (aproape exclusiv maghiară) din punctul de vedere al inscripţiilor din interior. Asta nu e o problemă pentru că maghiarii din regiune sunt de fapt principalii beneficiari ai catedralei, dar dacă se doreşte transformarea Albei Iulia într-o destinaţie turistică, ar fi foarte utile nişte traduceri în română şi engleză.

Puţin mai încolo de cele două catedrale se află o piaţă mare în mijloul căreia se află o statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul. În spatele statuii găsim Palatul Princiar. Iniţial palatul a fost capitulul episcopal al oraşului. Mai târziu a fost transformat în reşedinţa princiară a conducătorilor Transilvaniei. În timpul scurtei domnii a lui Mihai Viteazul peste principatele unite aici s-a aflat reşedinţa acestuia. În secolul al XVII-lea, după alungarea turcilor din Transilvania, a fost transformat în cazarmă. Aceasta a fost menirea clădirii inclusiv din 1918 până acum câţiva ani. Pentru că în tot acest timp a fost în proprietatea armatei - o instituţie foarte... specială, care foloseşte orice lucru până când ajunge într-o stare avansată de degradarea şi chiar şi după aceasta, actualmente are nevoie de o restaurare urgentă, până nu cumva o să se prăbuşească. Deasupra pereţilor scorojiţi, pe ce a mai rămas din acoperiş, putem observa în două sau trei locuri cum cresc cu mare spor şi complet spontan nişte copaci. Da, copaci! Asta şi vroiam să scriu. 

Grădinile suspendate din Alba Iulia

 Schimbarea gărzii la Poarta a III-a

Schimbarea gărzii pe Traseul celor Trei Fortificaţii

Un atu al Albei Iulia în faţa altor cetăţi din România e că aici se face tot posibilul încât istoria chiar să prindă viaţă. În fiecare zi, la ora 12:00, la Poarta a III-a cetăţii are loc schimbarea gărzii. Şi e o procesiune destul de amplă, nu ca la Parlamentul din Atena sau Palatul Prezidenţial din Budapesta. La Alba Iulia schimbarea gărzii se face cu un batalion întreg, cu cai, tobe şi tot tacâmul. În aceeaşi parte a zilei, undeva pe Traseul celor Trei Fortificaţii se trage chiar şi o salbă de tun. Aşa o procesiune de schibare de gardă, trebuie să recunoştem, nu mai vedem în prea multe locuri şi niciun caz cu o frecvenţă aşa de mare. 

 Ruine romane

Locul de supliciu

Traseul celor Trei Fortificaţii e unul dintre puţinele obiective din oraş unde trebuie să plăteşti o taxă de intrare. Pe acest traseu se află vestigiile a trei fortificaţii, din trei epoci diferite, construite succesiv pe aceeaşi locaţie şi fiecare cetate incluzând-o pe cea veche: Castrul Roman, Cetatea Medievală (sec. XVI-XVII) şi Cetatea Alba Carolina, fortificaţie de tip Vauban (sec. al XVIII-lea). Ultima este şi cea mai extinsă, aproape toată cetatea actuală fiind construită în acest stil. Caracteristicile principale sunt forma de stea şi gradul de înclinare al zidurilor, care făcea ghiulelele tunurilor să ricoşeze. Deasupra Porţii a III-a se află  ceea ce se crede că a fost celula unde a fost întemniţat Horea, unul dintre liderii Răscoalei Ţărăneşti de la 1784. Alt posibil loc unde acesta a fost întemniţat este la baza obeliscului închinat liderilor răscoalei situat în faţa porţii. Aproape de ruinele romane se găseşte şi o reconstituire a locului de supliciu unde au fost traşi pe roată Horia, Cloşca şi Crişan.

Sala Unirii

Expoziţia de etnografie a Sălii Unirii

Locul cel mai legat de semnificaţia istorică a oraşului e Sala Unirii. Acolo a fost decisă la 1 decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu România. Decorurile somptuoase pe care le putem vedea astăzi şi care înfăţişează personaje din istoria României au fost realizate abia după semnarea actului. Printre exponate se află biroul la care a fost semnată declaraţia de independenţă a Transilvaniei (înainte de unirea cu România aceasta şi-a declarat independenţa faţă de Ungaria) şi aparatul de fotografiat cu care au fost făcute cele cinci poze din ziua marelui eveniment. Au existat numai cinci pentru că pe vremea aia facerea unei fotografii era un proces mult mai laborios decât astăzi şi presupunea mai mult decât apăsarea unui buton. La subsol se află o expoziţie de etnografie.

Din cauza interdicţiei fotografiatului, singurele poze decente cu 

Biblioteca Batthyaneum disponibile pe net sunt din anii '20 şi '70

Nu prea departe de Sala Unirii se află Biblioteca Batthyaneum, înfiinţată la 1798 la iniţiativa lui Batthyány Ignác (Ignatius), episcop al Transilvaniei. Astăzi aceasta adăposteşte 50.000 de cărţi, 19.000 de documente şi 1.230 de manuscrise datând de la începuturile Evului Mediu până astăzi. E chiar foarte interesant să stai în mijlocul atâtor cărţi vechi, dar restricţiile excesive parcă îţi taie cheful. Mai exact: n-ai voie să faci poze, n-ai voie să calci în afara covorului roşu, n-ai voie să vorbeşti tare şi nici atinsul vitrinelor nu e privit nici el cu ochi buni. Deocamdată e permis respiratul, dar nu putem şti ce-o să se întâmple pe viitor. Pe de-o parte e de înţeles grija excesivă pentru că multe dintre exponate sunt rare şi fragile, dar pe de altă parte asta nu atrage turiştii. Din cauza asta, poate ar fi o idee bună să facă undeva o încăpere cu COPII ale exponatelor mai interesante care să poată fi schimbate periodic fără nicio problemă şi pe care să poată să pună mână şi să le răsfoiască cine vrea.

Poarta a III-a

Zidurile cetăţii (latura de est)

Zidurile cetăţi sunt actualmente în proces de restaurare. Laturile de sud şi est ale cetăţii deja au fost restaurate şi arată forte frumos şi aproape că strălucesc, iar zidurile de pe latura de vest sunt în lucru. Surprinzător în mod plăcut şi necaracteristic pentru România, impresia generală e că într-adevăr se munceşte din greu şi într-un ritm susţinut. Şanţurile de pe laturile de nord şi de est au fost transformate practic într-un parc cu băncuţe, verdeaţă şi piste pentru biciclete. Din nefericire, deocamdată nu există decât un centru de închirieri deloc vizibil şi nesemnalizat. Asta e una dintre problemele oraşului. Nu prea sunt indicatoare şi e greu să găseşti orice. Alt lips notabil sunt magazinele de suveniruri. Aproape lipsesc. O tarabă sub un cort, o baracă undeva pe Traseul celor Trei Fortificaţii şi cică ar mai fi unul pe la Poarta IV. Atât. Şi calitatea suvenirurilor vândute nu e dintre cele mai ridicate. Nu mai zic că dacă ajungi acolo vara şi sunt 35 de grade afară n-ai de unde să-ţi iei o sticlă de apă, suc, bere, ceai etc. Altă idee de îmbunătăţire a serviciilor ar fi înfiinţarea unor linii turistice de autocar (către obiective din afara oraşului). De aşa ceva e nevoie pentru că, realistic vorbind, nu putem să ne aşteptăm de la un turist obişnuit să petreacă aici mai mult de două zile. Oricum, potenţialul turistic sigur există.

Dar cel mai importantă problemă de rezolvat pentru a putea pune în valoare cetatea din punct de vedere turistic e uşurarea accesului. Să zicem că stai în Bucureşti şi vrei să ajungi la Alba Iulia. Ai o mică problemă. Trenurile merg cum merg şi faci între şapte şi zece ore. Autocarele merg pe drumurile patriei pe care le cunoaştem prea bine şi fac şi ele cinci ore şi jumătate sau şase. Dar detaliile drumul de ducere şi întoarcere trebuiesc detaliate altă dată, nu în articolul ăsta. Ideea principală e că dacă nu apare o autostradă undeva prin apropierea Albei Iulia sau dacă nu mai schimbă cineva şinele alea de tren, nu or să se înghesuie prea mulţi să se ducă să vadă unde s-a scris istoria ţării. Repet, potenţialul există. Dacă nu se face vreo prostie monumentală în timpul restaurării, cum ar fi montarea de termopane la Sala Unirii sau la Biserica Memorială şi dacă se îmbunătăţesc puţin serviciile la faţa locului şi dacă se face în aşa fel încât să se poată ajunge acolo mai uşor, chiar are şanse de dezvoltare locul ăla. Dar totul depinde de cuvântul cheie din ultima frază, de cei trei "dacă".

1 Aprilie

De 1 aprilie în multe ţări din Europa şi nu numai se sărbătoreşte "Ziua Păcălelilor". Nu e o sărbătoare legală, nu e marcată în cele mai multe calendare în niciun fel, dar toată lumea o cunoaşte sub numele acesta, nu se ştie foarte sigur de ce.

Cea mai răspândită explicaţie e că sărbătoarea -sau cum i-o spune, nu ştiu dacă e cuvântul cel mai bun- îşi are originile în secolul al XVI-lea. În Europa de Vest, într-o bună parte a Evului Mediu, Anul Nou s-a sărbătorit pe 25 martie. Sărbătoarea Anului Nou consta într-o vacanţă de şapte zile, care se termina pe 1 Aprilie. În 1564 Biserica Catolică s-a hotărât că e mai bine ca anul să înceapă pe 1 ianuarie. Iar. Nu toţi s-au adaptat la schimbare imediat şi ani buni mare parte din populaţie a sărbătorit Anul Nou în continuare pe stil vechi. Cei care sărbătoreau pe 1 ianuarie au început să îi ia la mişto şi uite aşa a apărut Ziua Păcălelilor.

În Franţa şi nordul Italiei o farsă răspândită în ziua asta e poisson d'avril/pesce d'aprile, un peşte de hârtie pe care oamenii încearcă să-l agaţe de spatele altora fără a fi observaţi. În Flandra (partea vorbitoare de olandeză a Belgiei) copiii le închid părinţilor sau profesorilor uşile la casă sau clasă, lăsându-i să intre numai dacă promit că le aduc bomboane în aceeaşi seară sau în dimineaţa următoare. Cât de bine le iese nu scrie nicăieri... În Polonia de 1 aprilie mass-media răspândeşte tot felul de informaţii false la buletinele de ştiri şi pentru a face totul cât mai credibil chiar cooperează în acest sens. Activităţile serioase de obicei sunt evitate. Această convingere era atât de puternică în trecut încât tratatul de alianţă în lupta anti-otomană dintre Jan III Sobieski şi Leopold I al Germaniei, semnat pe 1 aprilie 1683, a fost datat 30 martie.

În concluzie, nimeni nu ştie de unde vine, cum a apărut sau de ce se sărbătoreşte ceva pe 1 aprilie, deci ziua asta e asemănătoare cu St. Valentine'Day sau Halloween. Din fericire magazinele nu sunt invadate de prostioare specifice zilei, cum se întâmplă în cazul celorlalte două.

Bucureşti la 1910

Am găsit acum ceva timp o hartă a Bucureştiului veche cam de 100 de ani. Şi oraşul, dar şi împrejurimile s-au schimbat destul de mult într-un secol.

• Otopeni, Tunari şi Chitila nu erau lipite de Bucureşti; Chitila chiar pare să fi fost doar un sătuc cu câteva zeci case; de Mogoşoaia, Buftea sau Domneşti nici nu mai zic;
  
• Pipera se numea un pic altfel: "Piperea";
• Băneasa era o localitate lângă Bucureşti;
• la fel şi Herăstrău;
  
• zona actualului cartier Bucureştii Noi clar era populată; era separată de ceea ce azi e o staţie sau două de autobuz de oraş, dar se poate să fi fost inclusă în Bucureşti pentru că nu văd alt nume de localitate;
• tot prin Bucureştii Noi, prin zona Laromet avea capătul o linie de cale ferată;
• zona Giuleşti-Sârbi, pe atunci localitate separată purta numele mult mai adecvat de "Giuleşti-Ţigănia";
• Cartierul Crângaşi era la marginea oraşului;
  
• comuna Roşu se numea "Roşiu";
• zona cartierului Drumul Taberei era un câmp gol şi Rahova, Ferentari şi Berceni ocupau zone mult mai restrânse decât astăzi şi zona Progresul era o localitate separată, aproape lipită de oraş;
• Militari era un sat la un kilometru sau doi de oraş;
  
• Popeşti şi Leordeni nu se uniseră încă şi prima aparent era predominant catolică conform hărţii şi purta numele de "Popeşti-Pavlicheni";
• localitatea cu cel mai... inventiv nume din România, "Adunaţii Copăceni", exista şi atunci;
  
• pe lângă comuna Progresul trecea o linie de cale ferată care ducea până la Giurgiu; dacă nu mă înşel e chiar cea mai veche din ţară; azi nu mai e activă că a luat viitura nu ştiu ce pod şi în cinci ani n-a catadicsit nimeni să-l repare; posibil chiar ca trenurile de pe vremea aia să fi fost mai rapide decât cele de acum;
• Şoseaua de Centură a Bucureştiului exista încă de atunci şi după felul cum e desenată pe hartă cred că era unul dintre cele mai bune drumuri din ţară; în ultima sută de ani nu s-a schimbat mare lucru şi astăzi e unuş dintre cele mai proaste şi mai inadecvate drumuri din ţară şi nu mai e deloc o variantă "ocolitoare".
  

Israel's critical security needs for a viable peace

Din filmul ăsta putem înţelege două lucruri:

1. Un eventual stat palestinian fie nu are cum să existe;
2. Un eventual stat palestinian trebuie să existe ca o enclavă a Israelului.

Tind să cred că prima variantă e mai probabilă ca a doua. De-a lungul ultimului secol arabii palestinieni par să fi făcut tot ce le-a stat în putinţă să-şi micşoreze teritoriile. În 1947 s-a pus prima dată problema creării unei ţări pentru evrei, după evenimentele din Europa din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Iniţial era vorba ca întregul Mandat Britanic al Palestinei (Iordania şi Israelul+teritoriile autorităţii palestiniene de azi) să fie transformat în Statul Israel. Dar ar fi fost bucată prea mare de pământ pentru un popor prea mic. În ciuda a ceea ce cred mulţi, evreii nu sunt deloc numeroşi. Nu sunt mai mult de 15 milioane în lume.

Apoi s-a luat în discuţie transformarea teriroiilor de la vest de Râul Iordan în Statul Israel. Nici cu asta nu au fost de acord arabii, majoritari în zonă, şi în final s-a căzut de acord asupra partajării în proporţii egale a teritoriilor de la vest de Iordan între evrei şi arabi, ca în imaginea de mai jos (cadrul al doilea). Evreii urmau să primească 10% din teritoriile Mandatului Britanic al Palestinei, mare parte din acele teritorii fiind alcătuite din zone deşertice.

Când s-a pus în aplicare, arabii iar nu au fost de acord, deşi propunerea de împărţire a Naţiunilor Unite era mai mult decât rezonabilă. Părerea mea. În urma războiului de jumătate de an cu Egipt, Iordania, Siria, Liban şi arabii palestinieni, graniţele autorităţii palestiniene s-au restrâns la jumătate (cadrul al III-lea). 1967: Războiul de Şase Zile. Egipt, Iordania, Siria, Iraq, Arabia Saudită, Kuwait şi Algeria atacă simultan Israelul şi în termen de şase zile mănâncă bătaie rău. Două treimi din Cisiordania e ocupată, la fel şi Fâşia Gaza şi Peninsula Sinai (Egipt). Autoritatea palestiniană se transformă într-un grup de enclave israeliene. În 1973 Egipt şi Siria atacă Israelul de Yom Kippur, cea mai sfântă sărbătoare evreiască. În mai puţin de o lună armata israeliană ocupă Înălţimile Golan şi ajunge la 40 km de Damasc şi 100 km de Cairo. În Peninsula Sinai evreii construiesc câteva orăşele pe care le demolează la retragerea din 1982, când încheie un acord de pace cu Egipt, şi o staţiune ca lumea - Ofira (cunoscută azi ca Sharm el-Sheikh). Tot în 1982 ocupă sudul Libanului, pentru a opri atacurile cu rachete ale Hezbollah şi rămâne acolo până în 2000. Revin pentru încă jumătate de an în 2006.

Singura schimbare majoră în harta zonei din 2000 până acum a fost retragerea armatei israeliene din Gaza. Cum au reacţionat arabii la asta? A doua zi au început să arunce rachete peste oraşele israeliene din sud... Din cauza asta armata israeliană a revenit acolo pentru câteva luni în 2009. Şi dacă lucrurile continuă în felul ăsta, vor mai reveni şi vor pune în aplicare cele spuse în film şi arabii, cel mai probabil, ca de obicei nu vor avea ce să facă. Au dovedit în nenumărate rânduri că nu sunt în stare să coordoneze un atac, nici ei între ei, nici împreună cu Iranul. Iran nu e o ţară arabă (sunt persani) şi musulmanii sunniţi au o problemă aproape la fel de mare cu musulmanii şiiţi (ceea sunt iranienii) ca cea pe care o au cu evreii.

Sârbii - cei mai mari inventatori de limbi din lume

Toată lumea ştie cum moldovenii au inventat o limbă nouă şi cu au şi oficializat-o prin intermediul constituţiei. E vorba de limba "moldovenească". Iniţial a fost o invenţie sovietică care avea ca scop să-i convingă pe locuitorii Basarabiei că nu ar fi români, ci un popor separat cu o limbă separată. Singura diferenţă faţă de româna de pe partea noastră a Prutului era că era scrisă cu alfabetul chirilic în loc de cel latin. În 1991, când Republica Moldova a devenit independentă faţă de URSS, limba oficială a "redevenit" româna. Peste doi ani s-au răzgândit şi la fel a rămas şi azi. Deşi limba lor e aceeaşi ca a noastră, în constituţia republicii independente şi suverane figurează sub numele de "limba moldovenească". În Transnistria, care şi-a proclamat independenţa faţă de Moldova în 1992 fără să fie recunoscută de nimeni, nici măcar de Rusia, una din cele trei limbi oficiale este tot mmoldoveneasca, cu menţiunea că este scrisă cu alfabetul chirilic.

"Adeverinţă despre naştere"

"Dansuri şi cântece populare moldoveneşti"

De curând, sârbii au venit şi ei cu o nouă inovaţie în materie de cercetare lingvistică, şi anume: "limba vlahă". Din fericire aceasta limbă vlahă se scrie to cu alfabetul latin. Cum s-a întâmplat asta? Simplu: românii din Serbia au fost împărţiţi în mod artificial de autorităţile de la Belgrad în două comunităţi etnice distincte şi organizaţi în Consiliul Naţional al Românilor - cu sediul la Novi Sad, Vojvodina şi recunoscuţi ca fiind români şi Consiliul Naţional al Rumânilor-Vlahilor (am scris corect) - cu sediul la Negotin, Valea Timocului, nerecunoscuţi ca români. Astfel, autorităţile sârbe au făcut tot posibilul pentru a legitima o minoritate vlahă şi o limbă vlahă pentru a grăbi asimilarea populaţiei româneşti. Aparent partidele politice ale minorităţilor din Serbia sunt controlate chiar de sârbi. Membrii acestora sunt aleşi în funcţie de partidele majoritare în parlamentul Serbiei şi cei mai mulţi sunt sârbi, nu reprezentanţi ai minorităţilor respective. Singurele excepţii sunt ungurii şi slovacii, minorităţi puternice din punct de vedere financiar şi instituţional, cu şcoli, televiziuni, ziare proprii, dar şi cu sprijin consistent din partea ţărilor-mamă. Între timp, statul român nu face nimic. Ba chiar susţine în continuare Serbia în problema Kosovo, dar şi în demersurile ei de integrare europeană şi minorităţii sârbeşti din România îi sunt asiguratea aceleaşi drepturi ca oricărei alte minorităţi, conform normelor europene.

Dar sârbii nu sunt la prima ispravă de acest fel. Au avut numeroase antecedente în ultimul secol. Până la începutul anilor 1990 se învecina cu o ţară care se numea Iugoslavia. În 1991 ţara aia a început să se dezintegreze încetul cu încetul, după cum urmează:

• 1991: Slovenia (război 1991);
• 1991: Macedonia (referendum);
• 1992: Croaţia (război 1991-1992);
• 1994: Bosnia-Herţegovina (război 1992-1994);
• 2006: Muntenegru (referendum);
• 2006: Serbia (devenită stat de sine-stătător după episodul Muntenegru);
  
• 2008: Kosovo (referendum, dar a fost şi un război în 1999).
  

În urma împărţirilor au mai apărut şi numeroase alte limbi. Da, limbi! Înainte de 1991, limba oficială a Iugoslaviei era iugoslava, numită uneori şi sârbo-croată. Dea lungul ultimilor 20 de ani au apărut următoarele limbi: sârbă, croată, bosniacă şi muntenegreană. Slovena şi macedoneana (vezi detalii aici) chiar sunt limbi separate. Celelalte patru însă sunt una şi aceeaşi. Nu a apărut în 2008 şi limba kosovară pentru că majoritatea oamenilor care trăiesc acolo sunt albanezi.

Nu ştiu cum au ajuns sârbii, croaţii, bosniacii şi muntenegrenii au început să se bată unii cu alţii ca chiorii, dar cu Kosovo treaba e clară. Sârbii au încercat să îi asimileze pe albanezi şi au făcut asta într-un fel un pic cam violent. Adică i-au dat pe albanezi afară din case şi s-au folosit şi de arme pentru asta. Rezultatul: capitala a fost bombardată de forţe NATO şi şi-au pierdut o bucată de pământ pe care se află cea mai mare parte a istoriei lor. Probleme asemănătoare au dus la dezmembrarea Iugoslaviei. Şi să nu uităm că un sârb a declanşat Primul Război Mondial. Deci cele mai evidente talente ale sârbilor sunt să declanşeze războaie, să dezbine oamenii fără motiv şi să-şi micşoreze ţara în timpul procesului...

Grecia vs. Turcia şi Mustafa Kemal Atatürk

La numai 40 km de Kuşadası şi în cel mai apropiat punct, la nici 2 km de coasta turcească se află Insula Samos, care aparţine de Grecia. Nu e singura insulă grecească atât de aproape de ţara vecină. De fapt, aproape toate insulele din Egee aparţin Greciei. Chair dacă distanţa e atât de mică, vorbim de două lumi diferite: alţi oameni, altă limbă, altă cultură, altă religie.

Religie

• Grecia: creltini (aproape toţi ortodocşi);
• Turcia: musulmani (majoritatea sunniţi, dar şi alevi, sufiţi şi şiiţi). În realitate, cu riscul de a fi linşat de fundamentalişti, o să spun că islamul a murit acum mult timp în Turcia. Poze cu noul lor zeu, puţin mai jos.

Cultură

Turcii au venit în zonă acum vreo 800 de ani, din Asia Centrală sau din Altai. Grecii sunt acolo de când cu lumea. Deşi în general turcii sunt văzuţi ca fiind leneşi şi fără chef de muncă şi grecii sunt văzuţi ca fiind mai harnici. Dar înclin să cred că lucrurile stau puţin altfel. Grecii antici au inventat statul, ca formă de organizare politică. Grecii moderni au inventat statul degeaba. Grecii antici au inventat matematica, democraţia, artele, medicina şi filosofia. Grecii moderni au inventat somnul de după-amiază. Pe la mijlocul după-amiezei, dacă te plimbi prin bazaar, ai să-i vezi pe majoritatea vânzătorilor la magazinele lor, aşteptând clienţi. În Samos, pe strada comercială, şi în toată Grecia, în acelaşi moment la zilei toate magazinele au lacătele puse pe uşă. Tot aşa şi la mai mare! Aşa sigur o să ieşiţi din criză.

Bazaar turcesc

Strada comercială din Samos la mijlocul zilei

Bucătărie

Fiind unii lângă alţii de atâta vreme, era imposibil să nu se influenţat unii pe alţii în vreun fel. De fapt, există dispute nesfârşite cu privire la cine a inventat tzatziki, mousaka, baklava şi kadayıf. Înclin să cred că primele două sunt ale grecilor.

Istorie

Cum ziceam, turcii au ajuns în Asia Mică acum 800 de ani. Ei bine, de atunci până acum 90 de ani n-a mai fost linişte în zonă. Există un motiv bun pentru care grecii şi turcii nu prea se înghit unii pe alţii. Turcii le-au ocupat ţara grecilor timp de 600 de ani şi dintre toate popoarele cucerite, grecii s-au lăsat cel mai greu (200 de ani aproape). Certurile dintre ei au atins punctul culminant în 1920, când a izbucnit Războiul Greco-Turc. Turcii tocmai îl dăduseră jos pe sultan, Imperiul Otoman se destrămase şi grecii s-au gândit că ar fi un moment bun să invadeze ţara şi să îşi recupereze teritoriile pierdute. Pe vremea aceea în vestul Turciei (inclusiv la Kuşadası) erau majoritari grecii şi ceea ce este azi nordul Greciei era preponderent turcesc. Aşa că grecii au ocupat vestul Turciei, dar nu au stat acolo mult timp, pentru că a apărut în peisaj cel care avea să-i ia locul lui Allah pentru turci. Faţa lui e pe toate bancnotele şi toate monedele, are statui peste tot şi în centrul Istanbului e un bulevard plin cu poze de-ale lui. Dacă treci prin Turcia, nu ai cum să-l ratezi.

Mustafa Kemal Atatürk

El a fost cel care a întors pe dos situaţia în război, i-a respins pe greci şi a trasat graniţele actuale. De atunci, nu au mai existat certuri majore între cele două popoare şi aproape că s-au înţeles bine. Mai e o mică problemă în Cipru, unde e puţin neclarr unde se termină partea grecească şi unde începe cea turcească, chiar dacă insula e separată de un zid mare. Şi în 1996 Grecia şi Turcia erau să intre în război din cauza unei insule (de fapt a unei stânci) nelocuite, care a răsărit de nicăieri în mijlocul Mării Egee. Până la urmă au căzut de acord să o arunce în aer. Una peste alta, din 1922 până acum se ştie exact unde e graniţa şi de când cu schimbul de populaţie dintre cele două ţări fiecare stau în partea lor. În afară de trasarea graniţelor, printre meritele lui se mai numără:

• elaborarea unui nou sistem judiciar după model european (care din nefericire nu a evoluat în acelaşi ritm cu celelalte din Europa de când a fost adoptat şi astăzi are unele lipsuri);
• trecerea la alfabetul latin de la cel arab şi alte reforme ale limbii, care au dus la creşterea spectaculoasă a alfabetizării (1922: sub 20%);
• separarea politicii şi a religiei;
• acordarea de drepturi egale femeilor şi bărbaţilor;

Pe scurt, el a fost cel care i-a scos pe turci din Evul Mediu şi le-a modernizat ţara aproape de unul singur. Uitându-ne peste anii în care a condus ţara, putem spune că a fost un dictator. Dar asta nu îi deranjează pe turci, pentru că a făcut numai lucruri bune. Şi dacă aveţi dubii cu privire la naţionalitatea oamenilor care trăiesc astăzi în vestul Turciei, examinaţi omagiile "subtile" aduse steagului naţional şi lui Atatürk.

Seria veche de bancnote, recent au fost schimbate,
dar personajul principal e acelaşi

Ia ghiciţi cine e în vârful dealului...

Există o poveste care explică motivul pentru care e imposibil să nu vezi cel puţin un steag o dată la 100 m. La începutul războiului greco-turc, grecii au ocupat Smyrna (actualmente İzmir). A venit acolo în vizită şi regele grec, să vadă ce au cucerit. Prima oprire a fost fostul palat al sultanului. În lipsa unui covor roşu, soldaţilor greci li s-a părut că ar fi o idee bună să folosească un steag turcesc. După isprava asta, Atatürk a spus că steagul e simbolul naţiunii şi că ar trebui să fie arborat oriunde, pentru ca ceilalţi să vadă cine sunt adevăraţii stăpâni ai ţării.

Africa de Sud

Peste câteva ore începe unul dintre cele mai aşteptate evenimente din lume: Cupa Mondială la Fotbal, care anul acesta va fi găzduită de Africa de Sud. Probabil e cea mai dezvoltată ţară din Africa de Sud. Cu toate astea, având în vedere situaţia ţării, mă mir că li s-a permis să găzduiască aşa un eveniment. Ce e sigur despre africa de Sud e că în ultimii 20 de ani, ca şi România, a evoluat. Nu în bine, nu în rău, doar a evoluat...

Acum puţin despre istoria ţării. Africa de Sud are ceva deosebit faţă de celelalte ţări africane: acolo locuiesc şi albi. Nu albi ca arabii din Algeria sau Tunisia, ci albi ca în Europa. Primii au venit în secolul al XVIII-lea, cei mai mulţi dintre ei erau din Olanda, dar erau şi din Franţa, Germania, Belgia sau ţările nordice şi îşi spuneau "buri". În olandeză boer înseamnă "fermier". Burii ăştia au înfiinţat trei state ale lor - Transvaal, Orange, Natal - pe care le-au ocupat britanicii în urma Războaieilor Bure. În 1910 englezii şi burii şi-au lăsat diferenţele la o parte şi au format Uniunea Sud-Africană, care 1931 s-a separat complet de Marea Britanie.

Până acum nu am vorbit decât de albi. Totuşi acolo se mai găsesc şi o grămadă de negri. Ei bine, ei sunt mai puţin importanţi pentru bucata aia de pământ numită Africa de Sud, chiar dacă albii nu au depăşit niciodată 20% din populaţie. Atâţia erau la începutul secolului. În 1820 a avut loc Războiul Zulu. Ei au fost singurii negri care au opus rezistenţă. Dar ei nu aveau decât suliţe şi albii aveau puşti şi tunuri, deci cred că e evident ce s-a întâmplat. 1879: Native Location Act, lege ce le-a dat dreptul albilor să îi relocheze pe negri după bunul plac. 1913: Native Land Act, lege prin care s-a restricţionat dreptul negrilor de a deţine pământuri. Doar 7% din teritoriul ţării mai e în mâinile lor. 1948: Apartheid Act. Oamenii sunt clasificaţi în trei rase: white, black, colored. Totul e separat: transportul public, oraşele, şcolile.

Albii aveau un statut privilegiat, negrii şi mulatrii erau cetăţeni de mâna a doua. Albii controlau complet economia şi politica şi aveau un nivel de trai comparabil cu SUA şi şările din Europa. Negrii nu aveau voie să deţină locuinţe în interiorul oraşelor şi erau nevoiţi să locuiască la sate, în township-uri (suburbii fără utilităţi) sau să lucreze pe fermele albilor. În anii '70, în încercarea de a atenua nemulţumirirle populaţiei de culoare, sunt create "batustanele", zone aproape exclusiv rurale, fără resurse şi fără posibilităţi de dezvoltare populate în întregime de negri. Desigur, nu a ajutat la nimic. Revoltele şi protestele s-au accentuat de-a lungul anilor '80. Era clar că Apartheid-ul nu mai avea multe zile: 3.000.000 de albi şi 25.000.000 de negri.

Frederik Willem de Klerk, care avea să devină ultimul, preşedinte alb al Africii de Sud ia începe dezmembrarea sistemului politic şi economic rasist ce a dominat ţara mai mult de 40 de ani. Tot în 1990, după 27 de ani petrecuţi în închisoare Nelson Mandela e eliberat împreună cu alţi membri ai ANC (African National Council) şi peste patru ani devine primul preşedinte negru al Africii de Sud.

To be continued...

Román történelem és román földrajz

În afară de măsurile anti-criză, care probabil că nu vor face decât să adâncească criza, sau în cel mai fericit caz nu vor rezolva nimic, s-a mai votat sau urmează să se voteze încă o lege îndelung comentată: elevii unguri din Harghita, Covasna şi Mureş urmează să studieze istoria şi geografia României în limba lor maternă, adică în maghiară. Previzibil, naţionaliştii şi oponenţii guvernului au sărit în sus ca arşii.

Vai, dispare limba română în localităţile locuite de unguri! Ne iau ungurii pământul! Cum să se înveţe istoria românilor în maghiară?! Asta e o reacţie normală din partea celor care au impresia că locuitorii acelor pământuri n-au altceva mai bun de făcut decât să se reunească cu patria mamă. De la restul o atitudine indiferentă ar fi fost mai potrivită. Deci, care e problema? Lumea spune că limba română e o limbă necunoscută pentru copiii unguri din acea zonă născuţi după revoluţie. Şi faptul că li se iau două ore pe săptămână în care ar fi avut posibilitatea să vorbească româneşte contribuie la asta.

Da, se pare că e adevărat. Româna e o limbă necunoscută pentru mulţi dintre cei ce fac parte din categoria menionată mai sus. Asta se întâmplă în principal din cauza sistemului educaţional, care nu e în stare să îi înveţe să vorbească limba ţării în care trăiesc. Cum orele de la şcoală nu sunt nici pe departe suficiente ca să îi înveţe pe copiii români engleză sau franceză, aşa nu pot să îi înveţe şcolile din cele trei judeţe româna pe copii unguri, pentru care este o limbă străină. De ce se întâmplă asta? Hmmm, posibil pentru că studiază româna după aceleaşi metode ca şi copiii români. Pe mine unul, FIIND ROMÂN, mă scotea din sărite metafora supraliterară din strofa a nu-ştiu-câta din Luceafărul. Nu pot decât să-mi imaginez ce crede un ungur despre asta.

Cât despre orele de istorie şi geografie, chiar nu contează în ce limbă se fac. E vorba de numai două ore pe săptămână. Şi cele două materii oricum se fac la mişto şi sunt dominate în mare parte de o mare lipsă de interes, tot din cauză că nu sunt în stare profesorii să capteze interesul copiilor şi din cauză că manualele sunt execrabile. Şi cum istoria şi geografia românilor se fac numai în clasele a VIII-a şi a XII-a chiar nu mai contează dacă se fac în româneşte sau în ungureşte, că oricum nu învaţă nimic pe nimeni.

Folclorul irlandez

Acum câteva zile am pus nişte filmuleţe din Parlamentul Irlandez. Nu vreau să se înţeleagă că am ceva cu ei, Doamne fereşte! Chiar îmi plac oamenii ăia. Irlanda o ţară care au dat lumii mulţi oameni deştepţi şi multe lucruri frumoase. Acuma că le cam place să bea, asta e! Nimeni nu-i perfect... Unul dintre cele mai interesante lucruri la irlandezi şi la Irlanda e folclorul lor. Da, folclorul! Adică cântecele lor tradiţionale.

O primă categorie, să zicem în jur de 20%, sunt cântecele despre istoria lor şi despre cât a suferit naţiunea lor sub ocupaţia nemiloasă a englezilor. Nu ştiu de unde vine vorba aia cu Irish luck sau lucky as an Irishman, că ei, săracii, n-au prea avut noroc de-a lungul istoriei lor. N-au avut noroc deloc. Ba chiar aş zice că e tragică: vin englezii peste ei, încearcă să-i înlocuiască sau să-i transforme în englezi, ciume, războaie, foamete, emigrare în masă spre America, iar război, iar foamete şi tot aşa. În ultimele câteva zeci de ani ce au devenit ţara bogată ce este acum, că înainte de asta...

Fields of Athenry sau Danny Boy, Worker's Song.

O a doua categorie, cea mai restrânsă, vreo 5% poate, sunt cântecele în care facmişto de scoţieni că se îmbracă cu fuste.

Asta e, cu altă poză n-am găsit

Donald, where's your trousers? sau The Drunken Scotsman.

Şi ultima categorie, cea mai extinsă, cam 75% din toate, sunt cântecele de beţie, numite eufemistic de ei "de petrecere".

Finnegan's Wake sau Irish Drinking Song, Another Irish Drinking Song, The Pub with No Beer, Whisky in the Jar, Patrick McNally's, The Spicy McHaggis Jig, Fuck You I'm Drunk şi multe altele.

Dar astea se pare că nu sunt toate categoriile. De curând am mai găsit cântece tradiţionale irlandeze care ar intra în alte categorii. Cântece de dragoste, de exemplu sau colinde. Sau ceva asemănător cu astea, în orice caz. Până acum nu credeam că au aşa ceva. Şi nu-s rele.

Dulaman (The seaweed seller) sau Sí do Mhaímeo í (The Wealthy Widdow), Siúil a rún (Walk away, my love), At the Céili, Mo Ghile Mear (My Dashing Darling).

Primul lucru care sare în ochi sunt titlurile, care sunt aproape toate într-o limbă ciudată. Limba e irlandeza. Da, în mod oficial Irlanda e o ţară bilingvă. Ba chiar irlandeza este ridicată în slăvi ca primă limbă oficială şi engleza e abia pe locul II. Dar în practică lucrurile stau un pic altfel. Irlandeza e ca vesela sau argintăria bună: nu e folosită decât rar. Numai 10% dintre irlandezi o folosesc de zi cu zi şi 50% pot să o vorbească la nivel mediu. În urma celor 800 de ani e ocupaţie engleză perimetrul în care e vorbită irlandeza a fost restrâns la câteva zone din vest, numite Gaeltacht. Un motiv pentru care e vorbită de atât de puţini oameni ar fi modul în care era studiată până de curând în şcoli: le era băgată pe gât elevilor. Dar în ultimii 10-20 de ani asta s-a schimbat, guvernul a început să promoveze limba originală a ţării şi au început să apară tot mai multe şcoli unde toate materiile sunt predate în irlandeză, inclusiv engleza. Deci, cu puţin noroc (irlandez) poate că în curând irlandeza va redeveni limba principală a Irlandei pentru prima oară după secolul al XVIII-lea. Cine ştie?

Concluzie: Irlandezii s-au apucat de băut de supărare după ce le-au ocupat englezii ţara.

Αθήνα

Grecia, ţara în care a început civilizaţia europeană. Sau în care s-au pus bazele ei. Astăzi, o ţară ajunsă la un nivel respectabil de dezvoltare şi membră a Uniunii Europene de aproape 30 de ani. Şi cred că singura ţară cu adevărat civilizată din Balcani. Cu siguranţă o destinaţie ce nu trebuie ratată. Şi deşi am mai trecut prin Grecia, până acum capitala, Atena, am ratat-o. Dar în cele din urmă am ajuns şi pe acolo.

Atena e adevărat că nu e la fel de spectaculoasă ca Roma sau Viena dar, cu toate astea merită văzută. Asta s-ar putea să se datoreze în parte faptului că spre deosebire de alte capitale, a fost aproape abandonată acum o mie de ani şi în 1821, când a redevenit capitală era practic doar un sat cu clădiri vechi de 2500 de ani în mijlocul său. Dar azi, împreună cu portul Pireu, lipit de Atena, e o metropolă cu o populaţie de trei milioane jumate de oameni (3.500.000).

Ca orice capitlă care se respectă (nu e cazul Bucureştiului), aeroportul internaţional e legat de centrul oraşului de o linie de metrou, care din nefericire, până prin mai e închisă din cauza unor lucrări. Dar există şi trei linii de autobuze, care circulă bine şi, ca transportul în comun grecesc în general, sunt incredibil de punctuale fiindcă din oraş pleacă o autostradă cu patru benzi pe sens (din nou, nu-i cazul Bucureştiului).

Ca şi în restul Greciei, economia oraşului se bazează în mare parte pe turism. Ca şi în alte capitale occidentale, când ieşi prima dată de la metrou, în zonele Omonia sau chiar Syntagma (km 0) s-ar putea să ai impresia că ai nimerit din greşeală într-o ţară din lumea a treia. Într-un ghid turistic, Piaţa Omonia e descrisă în felul următor: Acum 100 de ani, Plateia Omonoia era printre cele mai elegante şi mai importante pieţe din Atena. Astăzi, tot mare şi centrală, este locul de întâlnire a prostituatelor, comercianţilor de materiale pornografice, drogaţilor, oamenilor străzii şi turiştilor dezorientaţi. Traficul este haotic şi în permanenţă se execută lucrări de construcţie şi întreţinere. Pentru olimpiada din 2004, Omonia a cunoscut o perioadă de lucrări majore. Asta a fost prima zonă din Atena în care am ieşit de la metrou. Hmmm, păi curve n-am văzut, erau o grămadă de chioşcuri de ziare, dar nu cred că vindeau reviste porno mai mult decât în restul oraşului, ]n schimb aveau ziare în albaneză, bulgară şi română; drogaţi şi cerşetori, dacă erau, nu ieşeau în evidenţă şi în calitate de turist, nu eram tocmai dezorientat de vreme ce acolo şi vroiam să ajung fiindcă hotelul era prin apropiere. Şi ăla care a scris că traficul e haotic sigur nu stă în Bucureşti...

În schimb ieşeau în evidenţă cât se poate de clar comercianţii ambulanţi de origine africană şi indiană/pakistaneză, care încercau să facă şi ei un ban cinstit vânzând genţi de plastic de proastă calitate, imitaţii proaste de ceasuri de marcă şi ochelari de soare de doi bani care se rup imediat. Se pare că oriunde densitatea de turişti e mare, la fel de mare e şi densitatea de imigranţi (ilegali).

Niggas in Athens

Până acum am vizitat mai multe ţări, dar în niciuna din ele, în prinicipiu, nu puteai să comunici eficient decât în limba localnicilor. În alte cuvinte, mitul conform căruia engleza e o limbă universală e FOARTE şubred. Dar, în sfârşit, spre surprinderea mea, la Atena am dat de primul oraş dintr-o ţară nevorbitoare de engleză în care limba asta chiar pare a fi destul de răspândită, fiind vorbită de mai toată lumea de la copiii de şcoală până la bătrâni. Câteva precizări legate de "dialectul grecesc al englezei": What is your problem? în peste 90% din cazuri trebuie interpretat ca Are you alright/fine? sau Can I help you? şi nu trebuie luat în adevăratul sens. Şi toate firmele din Grecia care îmbuteliază apă par să fie ferm convinse că mineral water înseamnă de fapt apă plată (adică neacidulată). Apă minerală = οξύ/συρίζων μεταλλικό νερό (oxi/firizon metalliko nero) şi apă plată = μεταλλικό νερό (metalliko nero).

Dar cunoştinţele de engleză ale localnicilor dispar aproape cu desăvârşire dacă te duci într-una dintre insulele din Golful Argosaronic: Salamina, Aegina, Poros, Angistri sau Hydra. Dar asta nu e important pentru că dacă vrei să cumperi sau să mănânci ceva nu trebuie să stai prea mult de vorbă. Şi insulele greceşti sunt locuri frumoase şi bine întreţinute. Dacă vreţi să vă duceţi într-o insulă, cel mai bine e să daţi cu banul şi în aia să mergeţi pentru că adevărul e că toate seamănă între ele: câte un sat sau două cu port, străduţe strâmte, case albe sau în culori deschise, multe magazine pentru turişti, cu palmieri şi portocali, cu plaje şi cu o bisericuţă în vârf.

Poros

Metroul din Atena e nou, curat şi incredibil de punctual. Linia verde e de suprafaţă şi primele staţii care făceau legătura între Monastiraki şi Pireu funcţionează din 1869. Staţiile chiar au aspect de gări vechi. Staţiile dintre Monastiraki-Kifisia au fost date în folosinţă în 2000, ca şi linia roşie şi cea albastră. Linia albastră a fost extinsă până la aeroport în 2004 cu ocazia Olimpiadei. Biletul pe trei zile costă 6 euro şi e valabil şi pe autobuze. Pe o zi e 3 euro şi pe o săptămână e 10 euro. Nu există aparate de taxat cu barieră la metrou, dar sunt controlori şi amenda e 50 de euro. Biletul de la aeroport până în oraş e 6 euro. Problema când construieşti un sistem de metrou într-un oraş vechi de 4500 de ani dai la tot pasul de ruine, artefacte şi situri arheologice. Şi cum rezolvi problema asta? Simplu: faci muzeu în fiecare staţie, desigur.

Staţia Piraieas

Staţia Syntagma

Cel mai cunoscut obiectiv din Atena şi emblema oraşului, care apare pe toate cărţile poştale e Acropola: un deal pe care se alfă mai multe temple antice. Mă rog, ruinele lor... La prima vedere, sunt doar nişte pietre albe pe un deal, dar ca să pară mai impresionante trebuie să te gândeşti că sunt vechi de 2500 de ani. Cu biletul de 12 euro poţi să intri şi la restul ruinelor din împrejurimi, adică în şase locuri. Probabil că ar fi rămas mai mult din ele dacă turcii n-ar fi fost atât de inteligenţi încât să le transforme în moschei şi apoi în depozite de muniţie în timpul unui atac al veneţienilor. Apropo de turci, dominaţia de 400 de ani a avut efecte vizibile asupra Greciei moderne. În Atena există trei (foste) moschei: Monastiraki, care a fost transformată în biserică după ce au plecat turcii, Fetiye Camii, din care a mai rămas fundaţia şi Tzisdarakis, la doi paşi de Monastiraki, o biserică pe care turcii au transformat-o în moschee, ca pe Sfânta Sofia din Istanbul, dar pe care grecii au transformat-o la loc în biserică după plecarea turcilor. Azi Atena e singura capitală din Europa fără nicio moschee. Asta, împreună cu zidul mare care împarte Ciprul în două demonstrează cât de bine se înţeleg grecii şi turcii.

Acropole văzut printre ruinele a ceea ce a mai rămas
din Templul lui Zeus Olimpianul, una dintre
cele şapte minuni ale lumii.

Dacă vreţi să vedeţi şi alte biserici din Atena, ar trebui reţinut faptul că, spre deosebire de bisericile catolice, cele ortodoxe nu sunt deschise non-stop. Alte biserici: Mitropolia, Kapnikaraiea. Dar toate seamănă dintre ele şi Mitropolia e momentan decorată şi-n interior şi-n exterior de schele.

Altă atracţie o reprezintă Grădinile Naţionale, un fel de grădină botanică şi Palatul Parlamentului, fostul palat regal. Mai precis, schimbarea gărzii la palat, care de face din oră-n oră în timpul săptămânii şi duminică dimineaţă cu fanfară. Soldaţii sunt cunoscuţi sub numele de Evzones/Evzonoi (Εύζωνες/Ευζώνοι)sau Tzoliades (Τσολιάδες). Pentru asta se opreşte traficul în zonă vreo jumătate de oră. Deci, dacă vrei să înveţi să înjuri în greacă, ăla e locul potrivit. Gărzile au unul dintre cele mai... interesante, ca să nu zic penale/penibile costume din Europa şi probabil din lume: fustiţe cu 400 de pliuri ce simbolizează anii de ocupaţie turcească, papuci cu pampoane, izmene şi băşti cu ciucuri.

Soldaţi în fustiţe de iarnă

Soldaţi în fustiţe de vară

Se pare că aşa erau costumaţi soldaţii în timpul războiului de independenţă. Cum Dumnezeu puteau să se bată îmbrăcaţi aşa??! Ca să nu mai zic să câştige un război cu cea mai mare ameninţare a întregii Europe de la acea vreme? Ştiu: probabil că inamicii mureau de râs când îi vedeau! La propriu...

Dar, dintre toate lucrurile, cel mai ciudat a fost chiar procesiunea de schimbare a gărzii, care e tare... neobişnuită. Din nou, n-am vrut să zic penală/penibilă. Filmuleţul de mai jos NU e dat cu încetinitorul.

Chiar în buricul târgului: Strada Bucureşti. Coincidenţă sau nu, acolo erau singurii cerşetori...