La plimbare pe drumurile şi pe şinele patriei (Bucureşti-Alba Iulia-Bucureşti)

De curând, am avut ocazia de a studia îndeaproape drumurile frumoasei noastre ţări, care după cum spune şi zicala, din păcate e şi locuită. 

• Destinaţia: Alba Iulia. 
• Distanţa de la Bucureşti pe drumul cel mai direct: ~350 km. 
• Timpul de deplasare: de la 6 (şase) ore în sus.

Drumul către Alba Iulia

Multă lume are bănuiala că trăim într-o ţară de lumea a treia sau, în cel mai bun caz, cu influenţe puternice de lumea a treia. Ei, acum am şi confirmarea. S-o luăm cu începutul. Prima idee care îţi vine în minte când ai un grup de 10 oameni de transportat către o destinaţie în afara oraşului e trenul. În ţările civilizate e un mijloc de transport destul de scump, dar rapid şi eficient. În România e scump, dar e extrem de lent şi foarte ineficient. 

Am auzit că CFR ar fi aproape de faliment şi că îşi fac mari griji pentru asta... Eu unul aş fi mândru dacă aş fi în locul lor. Doar au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a ajunge în situaţia asta. Când singurele trenuri disponibile ajung la destinaţie la 01:30 şi 03:30, adică cu noaptea-n cap, sau seara târziu, e clar că ori n-o să se urce-n ele nici dracu', ori prea puţini nebuni vor face asta. Deci varianta drumului cu trenul la ducere pică.

Varianta II: autocarul. Ce să vezi? Există curse zilnice. Autocarul pleacă din Bucureşti la 07:30 şi ajunge la 14:00. Perfect! Sună cineva să facă rezervările pentru 10 locuri. Aceeaşi persoană plăteşte şi un avans.  În dimineaţa plecării se adună tot grupul la Autogara Militari. În afară de noi, mai erau şi alţii la coadă, dintre care mulţi nu aveau rezervări făcute. Aici am aflat că rezervările, fie ele şi CU AVANSUL PLĂTIT, nu au nicio valoare. Ăia care au avut sânge-n ei au dat din coate şi s-au băgat în faţă ca nişte animale ce erau şi şi-au ocupat locuri. Când ne-a venit în fine rândul, cam trei sferturi din locuri erau ocupate şi şoferul habar n-avea că făcuse cineva o rezervare pentru un grup mare. Ca să nu mai zic că nu se deranjase nimeni să păstreze 10 locuri unele lângă altele... Numai printr-o minune am reuşit să ocupăm locuri unul lângă altul pe ultimele două sau trei rânduri. De fapt, a fost o minune că am ocupat locuri şi atât; punct! Unii mai puţin norocoşi, care au venit fără rezervare au rămas pe dinafară, cum fără nicio îndoială am fi păţit şi noi dacă se mai urcau câţiva înaintea noastră. 

Dacă cei de la firmă îşi văd poza aici, n-ar trebui să se bucure.

Ce urmează e de rău...

Dacă interesează pe cineva, incompetenţii ăştia care nu sunt în stare să facă nişte rezervări cum trebuie răspund la numele de "FANY", o firmă de transport cu sediul la Cluj. Nu e prima experienţă (de natură organizatorică) neplăcută cu unii de la Cluj... Nu-mi place să generalizez, dar încep să cred că toţi clujenii au o problemă şi că toţi se cred superiori doar din cauză că locuiesc acolo (Dumnezeu ştie ce-or avea clujenii în plus faţă de noi, restul, muritorii de rând) şi că în realitate nicunul nu ştie de capul lui.

Drumul începe destul de bine. Imediat ce ieşim din Bucureşti, intrăm pe una dintre multele autostrăzi ale patriei, în număr total de trei (3), şi anume A1. După puţin mai mult de o oră de mers ajugem la Piteşti. Când ajungem la marginea de vest a oraşului, nasol! Se termină civilizaţia. Gata autostrada; încep drumurile cu o singură bandă pe sens. Trecem pe la Râmnicu Vâlcea, unde mai intră câţiva oameni în autocar, care unde apucă locuri. Ne deplasăm, parcă din ce în ce mai încet către Călimăneşti-Căciulata, staţiune balneo-climaterică, situată într-un decor destul de frumos, stricat pe alocuri de un câte-un bloc mare şi gri de pe vremea lu' Nea Nicu, folosit pe post de hotel. Drumul spre Sibiu trece chiar prin mijlocul Parcului Naţional Cozia. Din nou, peisaje de excepţie! Dar parcă iarăşi sunt stricate puţin de geamurile din spate cam nespălate ale maşinii şi de faptul că în punctul cel mai din faţă al autocarului se află un nenea care dă din volanul ăla în stânga şi-n dreapta ca un descreierat; toate astea pe un drum cu o densitate onorabilă de gropi în asfalt. După o pauză sau două şi traversarea oraşelor Sibiu şi Sebeş, ajungem la destinaţie, chiar cu vreo 15 minute mai devreme. Asta cred că a fost singura parte bună a drumului.

Drumul de întoarcere

Peste o săptămână o parte mare a grupului care a venit la Alba Iulia cu autocarul, se află în situaţia de a pleca de acolo şi de a se întoarce înapoi la Bucureşti. De data asta, există un tren care pleacă la o oră decenta. Daaa! Partea mai puţin bună e că face 10 ore!! Asta înseamnă o viteză medie de vreo 45 km/h. Doamne, aşa ceva... E adevărat, există circumstanţe atenuante, să zicem aşa. Traseul parcurs de trenul 1824 este foaaaarte ocolit şi traversează următoarele gări: Cluj-Napoca - Câmpia Turzii - Războieni - Aiud - Teiuş - ALBA IULIA  - Vântu de Jos - Şibot - Orăştie - Deva - Simeria - Călan - Subcetate - Petroşani - Valea Sadului - Târgu Jiu - Cărbuneşti - Filiaşi - Craiova - Caracal - Drăgăneşti-Olt - Roşiorii de Verde - Videle - Bucureşti. După multitudinea de opriri ai fi tentat să crezi că e vorba de un tren personal (sau "regio", cum îi spune acuma). Ei bine, nu. E interregio (fost "accelerat"). Dar chiar dacă e lent, ne gândeam noi, e bine, o să avem un compartiment numai pentru noi! Fals, trenul ăla nu e cu compartimente, ci cu scaune aşezate ca-n autocar.

Călătoria are un început destul de nevinovat, care nu prevestea nimic rău. Trenul ajuge în gara de la Alba Iulia exact la timp. După o staţionare de două minute, se pune în mişcare. Nu apucă trenul să oprească în următoarea staţie, că realizez un lucru: nu mergea aerul condiţionat... Prognoza meteo pe ziua respectivă anunţa 34 de grade şi eu eram într-o carcasă metalică pe şine cu geamuri care nu se puteau deschise şi care se mişca dureros de încet. Trece o staţie, trec două, trec cinci. Şi uite aşa ajungem la Simeria. Până acum, opririle în cele câteva staţii nu duraseră mai mult de cinci minute. La Simeria ajungem într-o gară cu un aspect autentic comunist, dar cu platforma de beton erodată destul de rău de vreme şi cu băncile şi stâlpii de metal acoperiţi cu un strat consistent de rugină. Cine ştie de când nu au mai primit un strat de vopsea? Opreşte trenul în staţie şi stă cinci minute, stă zece, stă cinşpe'... Băi, ăsta nu mai pleacă de aici? Trec 20, trec 25. Începeam să cred că ceva rău s-a întâmplat. Când mă obişnuisem cu gândul unei pauze prelungite la Simeria şi cu o zi petrecută într-o cutie de metal pe şine într-un aer închis şi în odorul propriei transpiraţii ce începea deja să-mi îmbide tricoul, minune! Trenul se pune în mişcare. Şi nu numai atât, dar PORNEŞTE AERUL! În jumătatea de oră petrecută la Simeria se schimbase locomotiva.

Drumul continuă. Următoarea staţie: Călan. Acolo îşi face apariţia în tren un personaj foarte... colorat. Şi la propriu, şi la figurat. Un ţigan, ras în cap, îmbrăcat într-o pelerină de ploaie galbenă, tricou albastru, bermude cachi şi şlapi. Nu numai asta, dar înainte să se urce în tren, cred că se cinstise foarte bine. Starea avansată de ebrietate era mai mult decât evidentă din mersul lui, din faptul că după ce dădea cu stângu-n dreptu' la fiecare doi paşi se sprijinea de scaune şi de oameni, din MIROS (Oh, Doamne, mirosul...! E un lucru bun că televizoarele şi calculatoarele nu au replicatoare de miros) şi nu în ultimul rând din prostiile pe care le scotea pe gură, care nu pot fi reproduse aici. Nu din cauză că erau pline de obscenităţi nu pot fi reproduse, n-aş avea o problemă cu asta, ci pentru că nu avem litere în ortografia limbii române care să reproducă sunetele induse de cantităţi industriale de alcool. Ca s-o luăm pe scurtătură, omul era... PULBERE (ca să nu zic altfel, tot cu "pul").

Drumul prin munţi de pe Valea Jiului e aproape de poveste şi ar fi o ocazie grozavă de a face nişte poze foarte, foarte, foarte mişto. Asta dacă CFR-ul s-ar ocupa din când în când cu spălarea geamurilor trenurilor, cele mai multe dintre ele acoperite de un strat subţire semitransparent de praf. Că tot am deschis subiectul, probleme cu curăţenia mai sunt şi în băi (unele dintre ele chiar mai greu de descris decât personajul de mai sus) şi cu aşa-zisele coşuri de gunoi de dimensiuni meschine (20x20x10 cm) de lângă fiecare rând de scaune. Peste patru staţii, la Târgu Jiu, călătoria "prietenului" nostru turmentat, care timp de aproape trei ore a traversat trenul de la un capăt la altul şi s-a sprijinit de jumătate din pasageri, a fost dat jos de unul dintre controlori. "Dăcât" trei ore a durat... Da! Sistemul funcţionează! De observat la Târgu Jiu e că nici gara de acolo n-a suferit modificări majore în ultimii 20 de ani. Pereţii tot scorojiţi, betonul tot spart, geamurile tot crăpate etc. Nici semnul cu numele oraşului n-a mai fost schimbat de pe vremea când se folosea vechea ortografie (Tîrgu Jiu apare scris cu"Î").

Cum ajungem în zona de câmpie, peisajul devine mult mai plat şi mai monoton. Dar începând cu Craiova, trenul începe să se mişte vizibil mai rapid. De unde, pe lângă Deva am fost depăşiţi de o maşină de şcoală, aici noi depăşeam maşinile de pe drumul care mergea paralel cu calea ferată. Wow! Deci trenul nostru începuse să se mişte... ca un tren, cum ar veni! La Caracal, se dau jos din tren alte personaje colorate (de data asta doar la figurat), dar nici pe de parte la fel de colorate ca cel de adineauri şi mult mai discrete. Dintre articolele vestimentare purtate enumerăm: tricou violet cu inscripţia "69 Puta Madre", tricou negru cu imitaţii de cristale Swarowski inscripţionat cu "Matallica", şlapi cu şosete, adidaşi chinezeşti în culori ţipărtoare. Burta plină de bere a unuia şi părul vopsit într-o nuanţă turbată de blond a altuia bănuiesc că se subînţeleg. Şi cum era să uit că de fiecare dată când telefonul unuia dintre ei suna auzeam în ritmuri manelistice marca Guţă următoarele cuvinte: Hai du-te, du-te, du-te/Şi nu privi-napoi/Nimic nu va mai fi între noi. Te întrebi uneori cum pot să existe aşa specimene, dar n-ai ce face. Deja sunt o parte integrată a peisajului mioritic. Cum spuneam, au coborât la Caracal. Ca o paranteză, ăsta e oraşul unde se zice că s-a răsturnat carul cu proşti. Mă întreb de ce... Şi ca o paranteză la paranteză, hai să enumerăm şi cele şapte minuni ale Caracalului:

1. S-a construit un bloc şi s-a uitat macaraua în interior;
2. A luat foc sediul pompierilor;
3. S-a furat uşa de la poliţie;
4. Brutăria e pe Strada Foamei;
5. Cimitirul e pe Strada Învierii;
6. Puşcăria e pe Strada Libertăţii;
7. Singurul liceu din oraş se numeşte Liceul nr. 2.
8. Cele şapte minuni ale Caracalului sunt mai multe de şapte!
9. Pe ceasul de la gara din Caracal orele sunt indicate atât cu cifre romane (de la I la XII), cât şi cu cifre arabe (de la 13 la 24). În plus, ora 16 cu cifre romane nu apare scrisă  ca şi "IV", ci e reprezentată prin patru liniuţe verticale: "IIII".

Dincolo de Caracal, lucrurile intră în normal. Mă rog, cât de normal poate fi un drum cu trenul în România? Singurele evenimente notabile din ultimele trei ore şi jumătate sunt blatiştii de dincolo de Roşiorii de Verde care fac slalomuri între scaune şi între vagoane ca să-l evite pe naşu' şi după lăsarea întunericului două opriri neprogramate în câmp, ca să ne bucurăm de peisajul mirific oferit de buruienile Câmpiei Române, peisaj umbrit la acel moment umbrit de o beznă adâncă, motiv pentru care de fapt nu am de unde să ştiu dacă am oprit în câmp, în pădure sau dacă am blocat vreo trecere la nivel cu calea ferată de pe vreun drum naţional sau judeţean.

Deznodământul călătoriei a fost oprirea în Gara de Nord undeva după 10 noaptea, cu 40 de minute întârziere. Cu toate astea, ar trebui să ne considerăm norocoşi. Majoritatea trenurilor de pe panoul cu sosiri indicau întârzieri chiar mai mari, de până la 110 minute. După ce n-am mai mers cu trenul de peste 10 ani cred, am recuperat totul în numai o călătorie. Ce să zic? A fost o experienţă interesantă, dar dacă eşti nevoit să faci asta prea des e foarte posibil să ajungi ca într-o bună zi să iei cu tine o mitralieră şi, când o să-ţi cedeze şi ultimul nerv, să omori pe toată lumea din vagon de la controlori la beţivani, la prima oprire neprogramată în câmp.

Religia - abordare românească

Peste mai puţin de două ore începe slujba de Înviere. Ca în fiecare an, şi anul acesta, Biserica Bazilescu, de vizavi de parcul cu acelaşi nume din Bucureştii Noi se va umple până la refuz de credincioşi care se vor înghesui ca pinguinii şi se vor călca pe picioare şi îşi vor da coate într-un spirit profund creştinesc pentru a-şi aprinde lumânările şi candelele cu sfânta lumină adusă chiar de la Ierusalim. Aceleaşi scene comparabile cu cele de la Mecca din mijlocul Ramadanului - cu menţiunea că riscul ca oamenii să-şi dea foc unii altora e mult mai mare, se repetă în fiecare an. Aici clar e o problemă şi cu oamenii, mai ales că cea mai mare îmbulzeală e la ieşirea turmei din curtea bisericii, ceea ce se întâmplă la câteva secunde după ce-şi aprind lumânarea. Dar problema nu e numai de partea mulţimii.

Biserica e casa Domnului. Deci toată lumea ar trebui să aibă acces neîngrădit acolo oricând au ceva pe suflet sau când vor să aprindă o lumânare pentru cineva sau să spună o rugăciune sau să facă ce s-o mai face pe la biserică. Cum era de aşteptat, teoria nu se potriveşte deloc cu practica. Cele mai multe biserici din România şi alte ţări ortodoxe mare parte a zilei au un lacăt pus pe uşă. La Bazilescu nu sunt sigur că au lacăt. Acum câteva săptămâni am trecut prin faţa ei pe jos şi nu cu maşina şi mi-a sărit în ochi un detaliu: au un gard de sârmă albastru deschis care înconjoară toată grădina bisericii, ce are doar o poartă de dimensiuni modeste pe post de cale de acces. Şi ca să fie siguri că protejează casa Domnului de "blestemul credincioşilor" au pus şi sârmă ghimpată pe el. Mi se pare mie sau astea sunt lucruri pe care te-ai aştepta să le găseşti la o puşcărie şi nu la o biserică? Nu cumva gardul şi sârma îngreunează accesul oamenilor, mai ales în perioadele de vârf ca Învierea? Le-aş propune să se gândească să scoată gardul sau măcar să dea jos de pe el sârma ghimpată ca să poată fi sărit şi să vadă cum stau lucrurile aşa. Sunt sigur că s-ar elibera mult.

Altă apariţie inedită din sfera religiei o găsim tot în nordul Bucureştiului. Acum câţiva ani auzisem de o firmă de pompe funebre al cărei dric avea numărul de înmatriculare "B nu-ştiu-cât FUN" (fun - "distracţie în limba engleză). E un lucru bine cunoscut faptul că românii sunt pricepuţi la alegerea de nume originale. Dar ăsta mi se pare uşor nepotrivit şi lipsit de armonie în raport cu obiectul de activitate al firmei. În oraşul nostru există şi "Compania Funerare Rainbow" (rainbow - "curcubeu" în limba engleză). Probabil că cei de acolo sunt profesionişti şi se pricep la ceea ce fac, dar nu ştiu la ce se gândeau când şi-au ales numele. Un curcubeu, în partea asta a lumii cel puţin, în general inspiră veselie, ceea ce nu e cazul la o înmormântare. Cu toate astea, e bine că nu au şi desenat unul pe sigla firmei. Asta chiar ar fi fost o poză demnă de a fi pusă pe 9GAG sau Epic Fail, nu pe un blog mărunt.

Maşini... originale

Când au apărut prima oară telefoanele cu cameră foarte multă lume era sceptică. Nu se credea că o să se ajungă vreodată să se poată face poze din care să se desluşească ceva. Alţii erau nemulţumiţi din cauză că "telefoanele sunt pentru vorbit". N-am înţeles niciodată niciuna dintre nemulţumirile astea. În aproape zece ani camerele telefoanelor mobile au evoluat mult şi telefoanele "numai pentru vorbit" aproape că au dispărut de pe piaţă. Şi dacă nu s-ar fi întâmplat asta, n-aş fi putut să fac pozelecu maşinile de mai jos.

Când te găseşti în faţa unei asemenea maşini, te afli în faţa unei dileme. Dacă îţi place, în cazul bărbaţilor eşti gay, în cazul femeilor eşti piţipoancă. Dacă nu îşi place, în cazul bărbaţilor eşti misogin, în cazul femeilor... mă rog, nu prea ştiu, probabil e un semn că mintea ta funcţionează cum trebuie. Eu aleg a doua variantă: mi se pare o idee groaznică. Tunning-ul e o risipă de bani şi în cele mai multe cazuri e făcut cu foarte prost gust, iar ăsta e printre cele mai proaste din istorie.  

În materie de maşini englezeşti, când am dat în trafic de un dric cu volanul pe partea greşită, credeam că am văzut totul. Ei bine, m-am înşelat. Vreţi un Range Rover militar la preţ redus? De vreo lună, e unul de vânzare în zona staţiei de metrou Aviatorilor! Singurul dezavantaj e poziţia volanului şi vechimea şi kilometrajul, că mai toate maşinile britanice de vânzare din România au 10 ani +/- 2.

Ca să rămânem la acelaşi subiect, nu ştiu care e preţul obişnuit al unui camion, dar aproape de Stadionul Steaua e unul cu plăcuţe de înmatriculare britanice de vânzare la 4.500 euro + 500 euro taxa de primă înmatriculare. 

Asta a fost una dintre cele mai originale parcări pe care le-am văzut: a îndoit un pom, nu ştiu dacă a lăsat un metru pentru pietoni şi nici nu a evitat interdicţia impusă de semnul din stânga imaginii pentru că o roată încă se află pe carosabil. I-a ridicat cineva maşina? Mă îndoiesc. Ăia trebuie să ridice maşini parcate neregulamentar care nu încurcă circulaţia absolut deloc şi nu fac niciun rău nimănui şi se află în poziţii convenabile pentru mini-macaralele de pe microbuzele portocalii. Asta era o poziţie mult prea dificilă...

Educaţie pentru minorităţi

În ultimul timp una dintre temele principale de discuţie în ţară e educaţia pentru minorităţi. În principal nu ne priveşte direct pe cei mai mulţi şi e doar un subiect care să ne distragă atenţia de la problemele reale. Motivul pentru care nu prea ne priveşte e pentru că până şi prin numele ei tema asta se adresează unui grup restrâns de oameni din ţară. Acum ştiu că în mai multe ţări din Europa minorităţile au drepturi mai multe decât majoritatea însăşi, dar cred că exagerăm puţin.

Să luăm primul exemplu: facultate de stat cu predare în limba maghiară? Cuvinte cheie: "de stat". Nu e nimic rău să ai şcoli cu predare în limbile minorităţilor. Se practică peste tot în ţările democratice şi civilizate. Chiar şi China (ţară nu tocmai democratică) face asta. Dar nu mi se pare normal ca asta să depăşească nivelul liceului. Se presupune că în 12 ani ai timp să înveţi limba majoritară. Că în multe cazuri nu s-a întâmplat asta în ultimii 20 de ani şi că mulţii dintre ungurii din România de-o seamă cu mine nu prea le au cu limba română e altceva. Facultăţile DE STAT din România se presupune că formează oameni care să muncească în România. În toată România, nu doar în Harghita, Covasna şi Mureş. Deci în locuri unde, evident, se vorbeşte româna, nu maghiara. Dacă ţin neapărat să facă şcoală în limba lor există o variantă: universităţi private cu predare în maghiară. Deja există câteva în Transilvania şi mi se par o soluţie bună. Dorinţa le e îndeplinită, dar pe banii lor pe care şi-i aduc de acasă, nu pe bani publici.

Un alt exemplu de abordare greşită a subiectului ar mai fi în Bucureşti. Aparent, începând cu anul viitor se va înfiinţa în Bucureşti un liceu cu predare în limba romani, cunoscută în general sub numele de "ţigănească". Liceul ar urma să fie situat în mijlocul Ferentarilor. Cred că n-ar fi fost nimic rău cu înfiinţarea unui liceu cu predare în altă limbă decât româna în Bucureşti dacă era vorba de unul pentru germani, ungurui, evrei, armeni, turci, tătari, ucraineni, greci sau chinezi. Dar de ţigani toată lumea zice că trebuie "integraţi în societate". Şcoala generală unde am învăţat era localizată la intersecţia dintre Ferentari şi Berceni şi nici Rahova nu era prea departe. Deci erau destul de mulţi indivizi mai bronzaţi pe acolo. Dintre cele opt clase ale promoţiei mele, una dintre ele - F parcă - era "clasa de rromi". Copiii declaraţi rromi erau luaţi şi puşi laolaltă în aceeaşi clasă. Sala lor de clasă era undeva la ultimul etaj, în fundul unui hol pe unde nu trecea prea multă lume. Am fost nevoiţi la un moment dat să facem o oră în sala aia. Doamne, deci aşa ceva... Arăta chiar mai rău decât o sală e clasă obişnuită a şcolii, deşi până la momentul ăla nu credeam că se poate.

Nu ştiu dacă geniile care au conceput strategia asta de integrare îşi dau seama că integrarea presupune punerea minorităţii în mijlocul majorităţii. Adică copiii ţigani trebuie luaţi şi puşi în mijlocul claselor de copii români câte unul sau doi, nu izolaţi într-un colţ pe unde nu mai trece nimeni. Ah, şi mai ales trebuie ţinuţi la şcoală. Am auzit că în altă şcoală unde se aplică aceleşi model la ore sunt de obicei 3-4 copii din peste 20. Acum că stau să mă gândesc, cred că ăsta era motivul principal pentru care uşa elevilor era mai tot timpul închisă... Altfel spus, un liceu special pentru ţigani în mijlocul Ferentarilor ar însemna acelaşi lucru, doar că la o scară mai mare.

Ar mai fi un semn de întrebare la propunerea asta cu liceul. Pentru cine îl facem, mai exact? Conform recensământului din 2002, că de la ultimul n-au fost în stare să publice datele încă, 2,5% din populaţia ţării era formată din ţigani şi numai puţin mai mult de jumătate dintre ei încă îşi mai vorbeau limba. Şi cifra de 2,5% e mult subevaluată; Dumnezeu ştie câţi sunt în realitate. Unele estimări ajung până la 8-9%. Motivul principal pentru care cei mai mulţi se declară români, şi nu ţigani e foarte simplu: nu neapărat că le-ar fi ruşine, ci din simplul motiv că nu îşi mai vorbesc limba şi că de o generaţie sau mai mult au trecut la română. Chiar şi în Ferentari, singurul cartier predominant ţigănesc din Bucureşti auzi vorbindu-se mai mult română decât altă limbă (pe străzile mari cel puţin). Aşa că dacă proiectul ăsta o să se materializeze n-o să fie decât un eşec şi o risipă de bani, într-o perioadă de criză.

ŞOC! Iarna ninge!

Iarna pe uliţă
                de George Coşbuc

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine
Peste râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.


Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

[..........]

Aşa era iarna în 1896, atunci când a scris Coşbuc poezia. Între timp lumea a mai evoluat şi descrierea nu mai e de actualitate. Iernile s-au îmblânzit mult în ultimii 50 de ani, ca urmare a fenomenelor de schimbare a climei. Multă lume se tot întreabă ce se întâmplă cu planeta... Unde sunt iernile de altădată? Ei, uite anul ăsta li s-a îndeplinit dorinţa celor care aveau probleme existenţiale de felul ăsta şi a venit în sfârşit o iarnă ca altădată! A venit o iarnă ca altădată pe la sfârşitul lui ianuarie, adică în timpul iernii calendaristice, nu altcândva, ceea ce pentru o ţară cu climat temperat-continental din sud-estul Europei nu e un lucru neobişuit.
 
Evident, ca în fiecare an, autorităţile responsabile cu deszăpezirea au fost, evident, luate prin surprindere. Bă, ce chestie! A nins în ianuarie! Deci la aşa ceva nu ne-am fi aşteptat! Da, ştiu că aşa s-a întâmplat şi anul trecut şi acum doi ani şi aproape în fiecare an din ultimul secol dar, băi, de data asta chiar nu ne aşteptam să se mai intâmple.

Altfel, în 2012 imaginea unei ierni pe bune nu mai e la fel de romantică ca altădată. Trei sau patru rânduri de zăpadă a câte 30 cm au capacitatea de a paraliza un oraş. Noroc că avem maşini de deszăpezit: pluguri şi tractoare! Dacă le-am şi folosi ar fi excelent. Gândirea primăriei m-a depăşit din nou în câteva rânduri: afară ningea, zăpada se punea cu mare voioşie, traficul se mişca din ce în ce mai greu şi pe stradă se aflau nişte pluguri cu lamele ridicate care nu făceau altceva decât să participe la trafic. Asta era pe bulevardele mari, că pe străduţe n-a intrat nimeni. Pe bulevarde au rămas munţi de zăpadă cu maşini îngropate în ei pe prima bandă şi pe banda a doua maşini neacoperite parcate de cine a reuşit să-şi scoată maşina din zăpadă. Pe străduţe au apărut munţi de zăpadă de câte 1-2 m pe trotuare. După ce ăştia încep să se dărâme, restul zăpezii de dat din drum ajunge, unde altundeva decât în stradă, care la rândul ei deja era acoperită de zăpadă. În timpul procesului de aruncare a zăpezii în stradă te poţi lovi de replici din partea şoferilor ca: "Idiotu' dracu'! Arunci zăpada în stradă?!". Păi ce vroiai să-i fac? S-o pun într-un sac şi s-o duc în sufragerie?
 
După trei sau patru zile de la ninsoare nu vine niciun plug pe străzile mici şi zăpada de pe carosabil se transformă în gheaţă şi şleauri, ceea ce face parcarea unei maşini sau scoaterea uneia din locul de parcare (transformat în ultimele săptămâni într-o mică groapă) o sarcină destul de grea. Aşa că ce rămâne de făcut în situaţia asta? Transportul în comun! Dacă locuieşti într-o zonă în care există metrou, ai noroc. Altfel, ai o problemă pentru că RATB-ul merge mult mai greu decât de obicei, din cauză că circulă pe aceleaşi străzi nedeszăpezite sau parţial deszăpezite ca şi restul maşinilor. Plus că în perioadele astea de frig e plin de aurolaci şi boschetari care adorm frumuşel pe câte un scaun la căldurică. Că dorm pe mijloacele de transport în comun n-ar fi o problemă, dar put de trăznesc... Reţeaua de metrou pe de altă parte e situată integral sub pământ şi de ani buni nu mai intră în tunelurile alea toţi oamenii străzii, cel puţin nu în timpul zilei.
 
Dacă o să mai vină un val de zăpadă de încă câteva zeci de centimetri şi o să mai trebuiască să mai mut din drum încă câteva sute de kile de zăpadă, mă mut în Congo. Ştiu că ăia trăiesc cu 150 $/an şi că e o ţară bananieră chiar şi în comparaţie cu alte ţări africane, ba chiar dacă nu mă lasă memoria s-ar putea ca încă să fie în desfăşurare şi un război civil, dar măcar Congo e traversat de Ecuator şi acolo nu ninge niciodată!

La notar

Acum câteva zile am dat înapoi ASE-ului, în sfârşit diploma de licenţă, pe care au binevoit să mi-o lase pentru câteva luni. Motivul pentru care a trebuit să fac asta mi se pare cel puţin ciudat: să nu cumva să mă duc la două masterate pe locuri finanţate de la buget în acelaşi timp. N-am semnat o declaraţie în sensul ăsta la un moment dat? Mă rog, nu contează.

Şi pentru că am auzit că nu ţi se mai dă nicio hârtie de la secretariat cum că diploma ta e la ei, am zis să fac nişte copii după după ea. Şi nu orice fel de copii, ci nişte copii legalizate. Aşa că m-am dus la primul notar care mi-a ieşit în cale. Mai trecusem pe acolo şi cu ocazia admiterii. Notarii, după cum bine ştim, au o profesie din domeniul juridic şi oamenii cu o astfel de pregătire, în proporţie foarte mare, sunt mai... speciali. Biroul ăla notarial este un apartament de la parterul unei vile, plin cu Nele. Cine a terminat facultatea de comerţ ştie exact despre ce vorbesc. Nici nu intru bine, că sunt întâmpinat de o voce uşor robotică, a unei doamne cu o faţă care nu exprima nicio emoţie şi care vorbea, ca să-l citez pe Mircea Badea, cu e din a. Şi nu vorbesc aşa numai cu clienţii, ci şi între ele...

-Cu ce vă pot ajuta?

-Aş vrea să fac nişte copii legalizate după o diplomă de licenţă.

Acum, dacă persoana pe care am invocat-o mai devreme ar fi fost prin preajmă, n-ar fi fost deloc fericită:

-Desigur. Vă rog complectaţi această cerere.

Aşa că purced spre a complecta cererea. În timpul ăsta tanti aia mi-a luat diploma, a făcut trei copii după cum am cerut şi a venit înapoi cu ele şi cu originalul la vreun minut după ce am terminat cu complectatu'. Pune câte două ştampile pe fiecare copie, aşa cum se face de obicei, scrie ceva pe ele, se ridică şi vine spre mine:

-Onorariul este de cincizeci şi doi zero-opt (52,08).

"Este" - pronunţat exact aşa cum se scrie, nu "ieste", cum facem cei mai mulţi. După suma care părea mai mare decât ar fi trebuit, mai adaugă, absolut aiurea, un cuvânt care mă bagă în ceaţă de tot:

-Vechi.

Hmmm, cum adică vechi? O fi vrut să zică în lei vechi, adică 5 lei noi. Nu, stai că n-are sens.

-52,08? Cum adică?

-Cincizeci şi doi zero-opt.

Tăcere, câteva momente.

-Dar... ce s-a întâmplat, că acum două luni trei copii de certificate de naştere au costat doar jumate.

Mă luminează notăriţa de alături, care vorbea desigur tot "cu e din a".

-Onorariul pentru copiile legalizate este de opt lei şaizeci şi opt (8,68) pagina.

Şi aşa totul începe să aibă logică. Fun fact: taxarea se face la pagină, nu la document. La mine a mai fost cum a mai fost, dar un domn de lângă mine, care avea un document mai consistent de legalizat, a fost foarte şocat când a aflat că avea de plătit 312,48 lei. Aşa că plătesc, cu o bancnotă de 50 lei şi cu una de 10 lei şi aştept restul, care vine abia după vreo două-trei minute. De ce a durat atât? Păi, în loc să-mi dea şi mie 8 lei, cum ar fi făcut orice casieră, a venit înapoi cu exact 7,92 lei, lucru foarte rar la noi.

Pentru cine se întreabă de unde Dumnezeu scot cifrele astea, atât de exacte şi fără zecimale rotunde, răspunsul este că preţul fără TVA e de 7 lei. Şi 7 lei + 24% TVA = exact 8,68 lei.

Protestele "din faţa" Palatului Victoria

Oricând e un protest în Bucureşti, sunt şanse mari ca el să se desfăşoare în faţa Palatului Victoria. Aşa aud de fiecare dată. Circulaţia va fi blocată/îngreunată în zona Palatului Victoria, asta se aude de fiecare dată la televizor sau pe internet. Doar că mi s-a întâmplat numai foarte rar să văd blocaje în zonă, deşi aud de proteste destul de des. Nici proteste nu am văzut foarte multe de-a lungul vremii şi cu siguranţă nu în faţa Palatului Victoria.

Săptămâna trecută mergeam prin Piaţa Victoriei cu maşina, aşa cum fac mai tot timpul şi văd un grup destul de mare adunat lângă Muzeul Antipa. Atunci mi-a picat fisa: astea sunt protestele din faţa Palatului Victoria de care aud tot timpul! Un kilometru mai încolo mi-am dat seama de altceva: Doamne, ce bătaie de joc! Dacă aş fi în postura de a vrea să protestez, indiferent pe ce subiect, mi s-ar părea o insultă să mă pună cineva să protestez acolo, în faţa guvernului cică.

În primul rând, nu aş protesta în faţa guvernului, ci aş protesta în faţa Muzeului Antipa şi cu ocazia asta aş bloca şi intrarea în muzeu, care am înţeles că s-a redeschis de o lună sau două. Guvernul e la 200 m mai încolo. Când faci un protest, ideea e ca cei împotriva cărora e îndreptat să te audă, să te vadă şi să îşi dea seama că eşti acolo şi că eşti nemulţumit. În cei 200 m dintre protestatari şi guvern avem aşa:

• o bucată de la capătul de sud al unui bulevard cu sens unic cu patru benzi (Kiseleff), circulat intens la toate orele zilei (deci e zgomot);
• un spaţiu oarecum oval, încadrat cu o bandă continuă şi gol exact în mijlocul Pieţei;
• o bucată de la capătul de sud al unui bulevard cu trei benzi pe sens (Aviatorilor) care, din nou, e circulat intens la toate orele zilei (deci iarăşi mult zgomot);
• două gherete cu barieră şi jandarmi la intrarea în curtea sediului guvernului;
• mulţi pomi în curtea guvernului, printre care şi nişte brazi destul de înalţi;
• o parcare în care îşi parchează maşinile gratis tâmpiţii care ne conduc;
• ferestre care izolează fonic clădirea destul de bine.

Deci, cred că putem spune fără nicio reţinere, că de auzit sigur nu-i aude nimeni pe amărâţii care stau în faţa muzeului. Nici cu văzutul lucrurile nu stau mai bine. Copacii acoperă peisajul în mare parte şi chiar dacă n-ar fi mica pădure, tot am avea o problemă: distanţa. Trec pe trotuarul din faţa guvernului de câteva ori pe săptămână şi indiferent dacă port ochelari sau nu, tot nu văd ce scrie pe panourile şi bannerele din faţa muzeului.

De ce nu se mută protestele în spaţiul gol din mijlocul pieţei, unde ar fi mai vizibile şi unde nu ar incomoda pietonii? Păi pentru că nu e complet gol. La orice moment al zilei stă în mijlocul pieţei o maşină de poliţie cu un Garcea sau doi în dotare care au sarcina de a dirija şi/sau bloca traficul atunci când pleacă sau vine vreo coloană oficială sau maşina vreunui ministru, maşini care apropo, nu mai pot intra prin lateral pentru că ăia care se ocupau cu renovarea palatului sunt puţin bătuţi în cap şi au proiectat greşit o scară (de marmură cred) şi maşinile nu mai au loc să treacă. O sarcină secundară a acelui Garcea e să dea amenzi aiurea pentru contravenţii, în cea mai mare parte minore. Ce să-i faci? E criză, tre' să trăiască din ceva şi Ministerul de Interne, subordonat celor din palatul în cauză.

Ziua nebunilor pe şosele. Iar.

Din când în când, pe şoselele Bucureştiului, se desfăşoară ceea ce îmi place să numesc "zilele nebunilor pe şosele". Adică se întâmplă în trafic lucruri chiar mai ciudate şi mai periculoase decât de obicei. Ultima dată o zi de genul ăsta a fost acum vreo săptămână şi cu ocazia ei am fost martor la două coliziuni şi la două incidente cu potenţial de a se transforma în coliziuni. Într-una din coliziuni era gata-gata să fiu implicat şi eu, ca şi în celelalte incidente.


Totul a început în prima parte a zilei. Plec de acasă, merg câţiva kilometri, după care ajung pe o porţiune de drum pe care erau parcate maşini pe diagonală în faţa unui bloc. Chiar când treceam eu pe acolo unul dintre cei parcaţi încerca să iasă. Ca mulţi alţi şoferi din Bucureşti, nu a învăţat că trebuie să mai şi caşti ochii la cei din jur când faci astfel de manevre. Pe deasupra, era şi cam ceaţă... Aşa că în loc să am cale liberă, drumul era încet-încet ocupat de o maşină destul de mare. Bun... TIT! TIT! Se opreşte din mers un pic. Întorc butonul uşor spre stânga, îl ocolesc, eu îmi văd de drum, individul îşi vede de ieşitul din parcare şi alt şofer din spatele meu îşi vede şi el de drum, dar n-a avut săracu' o prezenţă de spirit prea bună, nu claxonează, şi întoarce de volan tocmai bine cât să îi zgârie spatele celui care ieşea şi cât să îşi strice farul drept. Noroc că am trecut pe acolo când am trecut şi nu cu cinci secunde mai târziu. Acum accidentul ăsta are o semnificaţie deosebită. Nu e doar primul accident pe care l-am văzut live în oglinda retrovizoare, ci e primul accident pe care l-am văzut în care să fie implicată o MAŞINĂ ENGLEZEASCĂ. Cel care ieşea din parcare avea o plăcuţă de înmatriculare galbenă în spate şi volanul unde altundeva decât pe partea dreaptă a bordului? HA, AM AVUT DREPTATE! Deja au început! La mai mare!


La vreun kilometru mai încolo merg eu lin pe drum şi câteva maşini mai în faţă era pe banda II unul cu semn galben de "alte pericole" pe lunetă. Tocmai a terminat şcoala, dar nici ăsta n-a învăţat să caşte ochii la cei din jur... Aşadar, ca un adevărat şofer profesionist şi responsabil încearcă să intre pe banda I fără niciun avertisment, semnal sau privire în oglinda laterală presupun. Ce să vezi, exact în momentul ăla mergea altcineva pe banda I. Evident, acel cineva s-a oprit fix în începătorul talentat şi toţi cei de pe banda doi au trebuit să intre un pic pe spaţiul verde de pe mijlocul şoselei ca să poată să treacă mai departe. Ăsta a fost primul accident pe care l-am văzut cu ochii mei, fără alţi "intermediari", cum ar fi oglinzi.

Seara, eram în drum spre casă. Într-o intersecţie semnalizată trebuia să fac stânga, exact ca în imaginea de mai sus. Tot exact ca în imaginea de mai sus, un idiot încearcă să facă şi el stânga, doar că fix prin faţa mea. Reflexul când îţi apar maşini brusc în faţă e să pui frână şi să apeşi claxonul cât poţi de tare. E, în cazul de faţă claxonul a avut puterea de a-l opri din loc pe individ exact unde e X-ul pe poză. Noroc că m-am oprit şi eu, chiar dacă la numai câţiva centimentri de el. Problema e că nu mai vroia să plece... Ce faci în situaţia asta? Păi, încerci să îl ocoleşti fără să îi loveşti pe ăia care aşteaptă la stop pe sensul celălalt.


În final, ca să închei ziua cum trebuie, la vreo 200-300 m mai încolo mergea, iniţial pe marginea drumului, un biciclist. Nu ştiu de ce a ales să meargă pe drum, când trotuarul era gol şi destul de larg. Încetinesc, că aşa se face când dai de biciclişti şi din senin parcă, începe biciclistul să meargă în zig-zag, cum altfel decât la vreo 2 m în faţa mea? Iaraşi, frână, tot din instinct. După halul în care manevra ghidonul, aş zice că s-a cinstit mai mult decât trebuia înainte să se urce în şa. În timp ce mergea el în zig-zag, a trebuit să aştept destul de mult timp să se elibereze sensul celălalt, să am pe unde să îl depăşesc. Toate astea, în claxoanele celui care era să mă lovească un minut mai devreme şi care acum mergea în spatele meu...


În concluzie, condusul în Bucureşti nu e pentru oricine. Cei drept, dacă nu s-ar întâmpla lucruri de genul ăsta, ar fi cu mult mai plictisitor.

La Bucureşti, ca la Londra

Pozele de mai sus nu sunt făcute la Londra sau Edinburgh sau Dublin, ci pe străzile Bucureştiului. În ultimele şase luni în Bucureşti în general şi în Bucureştii Noi în particular a apărut o categorie cu totul şi cu totul aparte de maşini, şi anume maşinile englezeşti. S-ar părea că preţurile la care se pot cumpăra sunt extrem de avantajoase faţă de cele ale maşinilor din România sau restul Europei continentale. Unele poţi să le cumperi chiar şi cu 1.500 sau 2.000 de euro. La aşa preţuri cred că putem să presupunem fără nicio reţinere că e vorba de nişte hârburi ruginite şi nişte rable. Dar nu sunt doar nişte hârburi ruginite şi nişte rable, sunt nişte hârburi ruginite şi nişte rable cu volanul pe partea greşită.

În Marea Britanie maşinile circulă pe partea stângă a drumului, aşa că volanele maşinilor sunt situate pe partea dreaptă a bordului. Deşi poate părea greu de crezut, până acum vreo 200 de ani aşa se circula în toată lumea. Se crede că originea acestui obicei stă în faptul că unui călăreţ, dacă mergea pe partea stângă a drumului, dreptaci fiind, îi era mai uşor să scoată sabia din teacă şi să se apere în cazul unui atac. Există două variante cu privire la motivele pentru care mare parte a lumii a ajuns să circule pe partea dreapta. Prima ar fi următoarea: în primii ani de existenţă ai SUA, birjarii care conduceau trăsurile mari trase de mai multe perechi de cai, nu aveau un scaun şi stăteau în spatele ultimului cal de pe partea stângă. Aşa au apărut primele legi care impuneau circulaţia pe partea dreaptă, pentru ca aceştia să vadă roţile trăsurii şi să nu le lovească de cele ale trăsurilor care veneau din celălalt sens. Altă variantă ar fi că Napoleon e responsabil pentru trecerea la circulaţia pe dreapta. Când a cucerit Europa, a încercat să impună circulaţia pe partea dreaptă pentru a-i împiedica pe oameni să se dueleze în mijlocul străzii, îngreunând apucarea sabiei.

Oricare ar fi situaţia, în principiu niciunul dintre sisteme nu are nicio problemă, cu o singură condiţie: toată lumea să circule la fel; ori pe dreapta, ori pe stânga. Când se găsesc câţiva care cred că e mai şmecher să ai o maşină făcută pentru circulaţia pe celălalt sens, atunci încep să apară problemele. Şi tocmai pentru că asta se întâmplă în Bucureşti acuma, asta dă naştere la unele situaţii ciudate şi periculoase.

1. Într-o zi mă plimbam cu maşina pe Bvd. Jiului şi la câteva sute de metri în faţa mea  încerca să intre pe bulevard, de pe una dintre străduţele adiacente, o maşină englezească. Individul de la volan cred că a venit cu maşina aia direct din Anglia, pentru că a considerat că ar fi o idee bună să intre pe sensul celălalt de circulaţie, adică să se îndrepte spre mine. Atât de convins era că face ceea ce trebuie, că a început să-mi dea flash-uri. Din fericire, după puţin timp şi-a dat seama cât de prost era şi a tras pe dreapta... nu stai, pe stânga, de fapt, şi a aşteptat să se elibereze celălalt sens de circulaţie, cel corect după standardele româneşti;
2. Stăteam eu la semafor într-o zi şi pe trotuarul din dreapta era unul într-un Mercedes englezesc care încerca să aranjeze maşina într-o poziţie normală de parcare. Un gest nobil, mai ales că mulţi şoferi din Bucureşti parchează execrabil. Numai că după cum se mişca, era clar că poziţia volanului îl dezorientase. Încearcă el tot felul de manevre şi până la urmă, până să se facă verde la semafor se opreşte fix într-un... POM;
3. Cei care se ocupă cu importul de maşini englezeşti, oricine ar fi ei, aduc absolut orice fel de maşină. Într-o zi am văzut o... autoutilitară foarte neobişnuită. Totodată, cred că a fost şi o scenă destul de reprezentativă pentru, nu ştiu, Bucureşti sau România în general. Nu era o maşină de poliţia, nu era o salvare, nu era o maşină de gunoi şi nici de pompieri. Într-o zi aştepta la un semafor să se facă verde un DRIC cu volanul pe partea greşită. Înăuntru se aflau doi băieţi pe scaunele din faţă, membri ai unei anumite etnii, după înfăţişare. Ăla din dreapta, deci de la volan, mă întreabă dacă nu cumva ştiu unde e strada X. Îi răspund că strada X e a doua sau a treia pe dreapta. Semaforul se face verde şi după ce reuşeşte în cele din urmă să bage maşina în viteză, că e mai greu să umbli la schimbătorul de viteze cu stânga, a băgat băeţii... MANELE, la maxim, fără număr! Subliniez din nou, asta se întâmpla într-un dric cu volanul pe partea greşită.

Eu sunt convins că dacă maşinile astea or să se mai înmulţească mult, numărul accidentelor uşoare o să fie destul de mare în rândul lor. Şi o să devină cu adevărat grav atunci când mândrii proprietari de maşini britanice or să vrea să iasă din Bucureşti şi or să încerce să depăşească maşini cu volanul pe partea care trebuie pe drumurile ţării noastre, care în cea mai mare parte au o bandă pe sens, ei fiind neînsoţiţi şi situaţi pe partea dreaptă a maşinii.

Cum să NU amplasezi un bar şi cum să NU faci un panou publicitar

Undeva în nordul Bucureştiului, pe la capătul unui bulevard mare există o... construcţie tipic românească: o clădire foarte... originală precum nu cred că mai găseşti doar în ţări ca India sau Pakistan, ţări cu care mi se pare că semănăm din ce în ce mai mult pe zi ce trece.

Dacă eşti la volanul unei maşini şi nu eşti atent la ce e pe trotuar, probabil nu vei observa nimic neobişnuit. Într-o zi mă opresc în locul cu pricina, în faţa clădirii respective. La parter e o spălătorie auto unde pentru suma modică de 10 lei în 10 minute îţi spală unii maşina. Până aici toate bune. Dar în timp ce aşteptam să termine, ce observ? În aceeaşi clădire, fix deasupra spălătoriei de maşini, se afla un bar cu mese de biliard. Intrarea se face pe lângă locul unde se ţin furtunele şi periile. Da, ce să zic? Neobişnuit amplasament. Dar nici măcar ăsta nu a fost primul lucru care mi-a atras atenţia. Şi mai reprezentativ de atât era panoul de la parter, de lângă intrarea în spălătorie. Lângă lista de preţuri se găsea asta:

Şi acum şi cu zoom, ca să se vadă mai clar:

O poză cu un ţigan manelist îmbrăcat într-un trening de fâş în culori cam ţipătoare şi de prost gust care încearcă să lovească două bile una de alta... De unde ştiu că e ţigan? După culoare, care era mai clară la faţa locului decât în poză. De unde ştiu că e manelist? După "capodopera muzicală" Arăboaica Mea care răsuna de la etaj şi, de ce nu, după costumaţie! Şi chiar mai incredibil de atât e că barul-spălătorie încă rezistă, poza fiind făcută acum mai mult de o lună. Deci are clienţi şi... reclama (?) asta chiar are efect?? Ori că e ceva în neregulă cu mine, ori că e ceva în neregulă cu clienţii.

Bucureşti la 1910

Am găsit acum ceva timp o hartă a Bucureştiului veche cam de 100 de ani. Şi oraşul, dar şi împrejurimile s-au schimbat destul de mult într-un secol.

• Otopeni, Tunari şi Chitila nu erau lipite de Bucureşti; Chitila chiar pare să fi fost doar un sătuc cu câteva zeci case; de Mogoşoaia, Buftea sau Domneşti nici nu mai zic;
  
• Pipera se numea un pic altfel: "Piperea";
• Băneasa era o localitate lângă Bucureşti;
• la fel şi Herăstrău;
  
• zona actualului cartier Bucureştii Noi clar era populată; era separată de ceea ce azi e o staţie sau două de autobuz de oraş, dar se poate să fi fost inclusă în Bucureşti pentru că nu văd alt nume de localitate;
• tot prin Bucureştii Noi, prin zona Laromet avea capătul o linie de cale ferată;
• zona Giuleşti-Sârbi, pe atunci localitate separată purta numele mult mai adecvat de "Giuleşti-Ţigănia";
• Cartierul Crângaşi era la marginea oraşului;
  
• comuna Roşu se numea "Roşiu";
• zona cartierului Drumul Taberei era un câmp gol şi Rahova, Ferentari şi Berceni ocupau zone mult mai restrânse decât astăzi şi zona Progresul era o localitate separată, aproape lipită de oraş;
• Militari era un sat la un kilometru sau doi de oraş;
  
• Popeşti şi Leordeni nu se uniseră încă şi prima aparent era predominant catolică conform hărţii şi purta numele de "Popeşti-Pavlicheni";
• localitatea cu cel mai... inventiv nume din România, "Adunaţii Copăceni", exista şi atunci;
  
• pe lângă comuna Progresul trecea o linie de cale ferată care ducea până la Giurgiu; dacă nu mă înşel e chiar cea mai veche din ţară; azi nu mai e activă că a luat viitura nu ştiu ce pod şi în cinci ani n-a catadicsit nimeni să-l repare; posibil chiar ca trenurile de pe vremea aia să fi fost mai rapide decât cele de acum;
• Şoseaua de Centură a Bucureştiului exista încă de atunci şi după felul cum e desenată pe hartă cred că era unul dintre cele mai bune drumuri din ţară; în ultima sută de ani nu s-a schimbat mare lucru şi astăzi e unuş dintre cele mai proaste şi mai inadecvate drumuri din ţară şi nu mai e deloc o variantă "ocolitoare".
  

Povestea Magistralei 4 de metrou

Acum aproape trei săptămâni s-a extins reţeaua de metrou a Bucureştiului! Nu, nu e vorba de vreo linie nouă, Doamne fereşte! Doar două staţii, lucrare care conform Ministerului Transporturilor "nu a întârziat nici măcar o zi". O zi cu siguranţă că n-a întârziat. A întârziat 21 de ani... Şi ca să fie cât mai exactă descrierea, nici măcar nu a fost terminată lucrarea. Visul metroului din Bucureştii Noi e încă departe de a fi complet.

Pe lângă staţiile inaugurate (Jiului şi Parc Bazilescu), care sunt perfect normale şi nu au absolut nimic ieşit din comun, în plan mai erau alte două (Laminorului şi Străuleşti). Acum să detaliem povestea. Datele nu mi le mai amintesc cu exactitate, dar şirul evenimentelor e corect.

• Octombrie 1988: Încep lucrările la Magistrala 4 de metrou. Termen iniţial de finalizare: septembrie 1990;
• Decembrie 1989: Moare Nea Nicu. La fel ca în cazul altor proiecte de amploare, lucrările se opresc brusc la scurt timp;
• După 1990: Lucrările continuă, dar într-un ritm foarte încet;
• 1994: Se infiltrează apă din pânza freatică în tunelul care, apropo, era săpat încă din vremea în care mai trăia Ceauşescu;
• ~1997-98: Tunelul e golit de apă. În timpul în care a fost inundat a servit drept mediu de exerciţii pentru scafandri;
• 2000: Sunt date în folosinţă două staţii noi (Griviţa şi 1 Mai) şi două extensii la staţii deja existente (Gara de Nord 2 şi Basarab 2). Lucrările avansează în continuare în ritm de melc;
• 2000-2010: La şantierele celor două staţii în construcţie apar în fiecare an noi termene de finalizare. O ordine aproximativă a acestora ar fi: 2004, 2005, 2006, ianuarie 2007. Urmează o pauză în care semnul nu se mai schimbă şi partea cu termen de finalizare e tăiată de tot. După se reia şirul: iunie 2009, septembrie 2010, ianuarie 2011, AUGUST 2011. În cele din urmă se hotărăsc să lase termenul final iulie 2011. Deci mă gândesc că e posibil ca în mintea lor să le fi dat în folosinţă chiar înainte de termen...;
• ~2020: Premierul inaugurează ultimele două staţii ale Magistralei 4 de metrou cu o panglică mai lungă decât traseul în sine.

Astfel, extrapolând putem concluziona că Magistrala 5 (Drumul Taberei), de aproape două ori mai lungă decât Magistrala 4 va fi gata undeva în preajma anului 2040.

Marea minune inginerească Pasajul Basarab

Acum câteva zile, am fost şi eu, ca orice Bucureştean care se respectă, să admir marea minune inginerească Pasajul Basarab care, da! În sfârşit a fost dat în folosinţă. Am fost de fapt unul dintre primii oameni care s-a urcat pe el. Asta era duminică, pe la 5:15 - 5:30 dimineaţa. Eram într-un taxi şi plecam de la Casa Poporului. Nu ştiu exact pe unde m-a plimbat taximetristul de am ajuns la intrarea pe pod, că nu era tocmai în drumul meu, dar eram prea adormit şi băusem prea mult ca să mă mai intereseze detalii din astea.

Aşa că ajung lângă intrare, unde ce să vezi pe panoul electronic scria aşa: PASAJ DESCHIS. Întreabă taximetristul: Intrăm pe pod? Ok, sigur, de ce nu? Pe la jumătatea rampei apare în faţa taxiului un munictor îmbrăcat într-o geacă fosforescentă portocalie pe care mai era un pic şi se urca cu maşina pe el. Cică se deschide la 6:00, ceasul arătând la momentul ăla 5:30. Dacă tot ajunsesem la jumătatea urcuşului nu era să mai coborâm aşa că taximetristul îi prezintă în mod academic părerea lui: Futu-te-n gură de cioară borâtă! Dă-te dracu' de comunist că-i cinci jumate! După care întoarce de volan uşor spre dreapta, îl ocoleşte, coboară pe Calea Griviţei şi ajunge la destinaţie.

Două zile mai târziu trec şi eu pe pod, de data asta cu maşina mea şi cât se poate de treaz. În principiu ar trebui să fie util. Teoretic ar trebui să mai elibereze Podul Grant şi să scurteze drumul din Bucureştii Noi în Drumul Taberei la jumătate. Ar fi o singură problemă: semaforul de la capătul podului, de la ieşirea din Cotroceni durează fix cinci (5) secunde. Asta într-o zi aglomerată ar putea fi o problemă. În celălalt capăt, la prima vedere nu era nicio problemă. Acum câteva săptămâni însă ştiu că se lucru intens prin zonă şi străzile era desfundate bine. Dacă nu au terminat, sper să termine în curând, altfel pasajul va deveni inutil.

Altă problemă a pasajului, nerelevantă în momentul ăsta, după ce a fost dat în folosinţă ar fi că termenul limită iniţial era 04.02.2009, când pe şantier nu era decât o groapă mare. A întârziat deci aproape doi ani jumate. Şi costul prevăzut iniţial era de 50 milioane €. Cel final a fost de 200 milioane €... Dar să privim partea bună: de obicei când suma se umflă aşa de mult şi termenul se lungeşte atâta nu ne alegem cu nimic. De data asta avem totuşi, chiar dacă cu mare întârziere, un pod. Cel mai lat din Europa cică, ceea ce până la urmă e bine.

Enel sucks

Unul dintre jocurile mele de calculator preferate e Stronghold. E un joc de strategie, destul de realist, mai ales pentru anul în care a apărut, în care trebuie să-ţi construieşti propriul castel, exact aşa cum se întâmpla în Evul Mediu în Anglia. Dar doar pentru că îmi plac jocurile de genul ăsta, nu înseamnă că îmi şi place să trăiesc în/ca-n Evul Mediu, ceea ce în ultima săptămână s-a întâmplat destul de des.

Mai exact, în ultimele şapte zile am rămas fără curent de patru ori că, vezi Doamne, în zonă se efectuează lucrări de modernizare a reţelei. Acum nu ştiu exact la ce folosesc lucrările astea de modernizare, în afară de obţinerea unui... profit de către cine trebuie, dar felul în care se realizează e cu adevărat deosebit. S-o luăm cronologic:

• mijlocul lui noiembrie: încep ăia să sape nişte gropi înguste şi adânci din loc în loc mai pe peste tot prin cartier;
• câteva zile mai târziu: aflu menirea gropilor - se înlocuiesc stâlpii de iluminat. Perfect! Doar că ar fi fost excelent dacă îi şi puneau la locul lor;
• decembrie, ianuarie: stâlpii sunt lăsaţi întinşi pe marginea drumului şi sunt bătuţi de vânt, ploi, vreo două-trei zăpezi şi chiar şi o ploaie îngheţată, fenomen rar în Bucureşti; Nu ştiu precis care e scopul acestei aşteptări, poate poartă noroc...;
  
• sfârşit de ianuarie, început de februarie: se începe montarea stâlpilor în gropile care timp de vreo două luni au reprezentat un pericol public, că ăia doar le-au săpat, nu le-au şi semnalizat;
• în prezent: se mută firele pe noii stâlpi şi cu ocazia asta se opreşte curentul juma' de zi o dată la două zile;

Primele trei ori când am păţit asta am fost mulţumit să ascult robotul care enumera străzile pe care se fac lucrări d'alea de modernizare şi intervalele orare (08:00-17:00, dar în realitate doar 10:00/11:00-15:00/16:00). Azi, la a patra pană de curent am zis să fac şi următorul pas. Aşa că am ascultat vreo două minute toaaaaată lista de străzi, după care am aşteptat încă vreun minut să răspundă un operator.

-Bună ziua, mă numesc Ştefan *******, locuiesc în cartierul Bucureştii Noi şi am rămas fără curent acum vreo 10 minute. Am ascultat robotul mai devreme, dar vroiam să vă întreb altceva: e a patra oară când se întâmplă asta în ultima săptămână [etc etc]. Cât o să mai continue să se întâmple asta?
-Un moment vă rog!
[După un minut]
-Se efectuează lucrări de modernizare a reţelei în zona dumneavoastră. Alimentarea cu energie electrică va fi restabilită în jurul orei 17:00 sau înaintea acestei ore.
-Da, asta ştiam, dar întrebarea era: o să se mai întâmple asta în continuare?
-Cum adică?
[O faci intenţionat??]
-O să mai rămân fără curent multe zile de acum înainte? Mai durează mult lucrările astea de modernizare?
-Ah, ne pare rău. Call-center-ul nostru nu deţine astfel de informaţii.
-Aha. Şi puteţi să aflaţi?
-Nu, ne pare rău.
-Nu vreau o dată exactă, aşa cu aproximaţie dacă îmi ziceţi e bine...
-Păi puteţi să daţi un e-mail la sediul central de pe site-ul Enel sau puteţi să mergeţi să întrebaţi la sediul central de pe Bd. Ion Mihalache, la nr. 49.
-Un telefon puteţi să-mi daţi?
-Nu.
-Pot să întreb de ce?
-Trebuie să vă duceţi în persoană.
[Oooh, ce bine!]
.............................................

Pentru aşa-zisul formular de e-mail trebuie să completezi un formular întreg şi cel mai probabil, aşa cum fac şi cei de la Primăriile Sectoarelor 2 şi 3, demersul e inutil pentru că e-mail-ul fie nu există, fie îl verifică din an în Paşte sau deloc. Şi dacă te duci la sediu la ei probabil nu te vei trezi decât cu un şut în cur sau în cel mai bun caz cu un mare ignore. Una peste alta, convorbirea prezentată aici a fost un mod elaborat de a spune că pe cei de la Enel îi doare-n cot de clienţi şi că aşa cum a durat două luni şi ceva să monteze nişte amărâţi de stâlpi, la fel de mult or să dureze şi penele de curent... Noroc cu bateria care ţine 8 ore la laptop (cu condiţia să fie plină, desigur) şi cu internetul mobil.

Cum se blochează un oraş?

Printr-un miting de proporţii. Nu vreau să fiu înţeles greşit, n-am nimic cu oamenii care protestează acolo. La ce salarii au şi la cum sunt trataţi de stat, au dreptate să protesteze. Plus că mersul pe jos e sănătos, nu?

Incredibil, pentru prima dată în viaţă am putut

să mă plimb prin mijlocul Pieţei Romane
fără să-mi fac griji că o să mă calce o grămadă de maşini

Centrul oraşului gol

Problema e că, din păcate, au blocat oraşul jumătate de zi şi au traversat ţara (unii dintre ei) degeaba. Guvernul care vroiau cu toţii să cadă e bine-mersi şi totul o să rămână în continuare la fel. Marea problemă a fost că sindicatele sau cine o fi organizat chestia asta anunţau participarea a 100.000 de oameni şi în ziua cu pricina, ce să vezi? Chiar dacă pozele de mai sus par impresionante, cică doar vreo 30.000 au venit. Restul de 70.000 unde au fost? Le-au oprit autocarele Băsescu şi Boc la toţi? Sau poate, în stilul românesc care ne caracterizează, au preferat să stea pe margine şi să nu se bage?

AC/DC şi Metallica au adunat peste 50.000 fiecare tot în Piaţa Constituţiei. Aparent concertele astea unice ale formaţiilor ai căror membri au acum 50-60 de ani (d'asta şi-or fi găsit să vină toţi şi la noi, că în altă parte nu mai interesează pe nimeni de ei) prezintă importanţă mai mare decât faptul că ţara se prăbuşeşte. Am mai făcut noi o revoluţie acum aproape 21 de ani. Şi atunci, ajunsesem aproape de coada Europei, ca nivel de trai şi nivel de libertate. Doar când ajungem în situaţii aproape fără ieşire părem să ne trezim la realitate. Probabil la fel va fi şi acum.

Acum 21 de ani Ceauşescu a făcut o greşeală. Printre alte lucruri, nu erau decât două-trei ore de televiziune pe zi. Mass-media e cel mai uşor de folosit instrument pentru a-i distrage de oameni. Şi noi, românii, fiind uşor de distras şi păcălit, comuniştii puteau să se folosească mai bine de aşa ceva. Astăzi, pe de altă parte, s-ar putea să ne trezim mai greu că orice om are poate să aleagă între zeci de furnizori de cablu TV şi are o selecţie largă de ziare colorate gen Libertatea şi Click. Nu numai că avem mai mult de un canal şi două ore de TV pe zi, avem o sută şi ceva de canale şi televiziune 24/7. Unii oameni - nu vreau să dau o proporţie, spun că ai 100 de canale şi nimic de văzut. Restul au OTV, Libertatea, Elodia, Taraf TV şi multe, multe altele. Se pare că e adevărat, televizorul chiar tâmpeşte. Dar să vedem cât de bine o să mai meargă distragerea asta la iarnă, după ce vine factura la căldură...