Se afișează postările cu eticheta Înmormântare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Înmormântare. Afișați toate postările

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Religia - abordare românească

Peste mai puţin de două ore începe slujba de Înviere. Ca în fiecare an, şi anul acesta, Biserica Bazilescu, de vizavi de parcul cu acelaşi nume din Bucureştii Noi se va umple până la refuz de credincioşi care se vor înghesui ca pinguinii şi se vor călca pe picioare şi îşi vor da coate într-un spirit profund creştinesc pentru a-şi aprinde lumânările şi candelele cu sfânta lumină adusă chiar de la Ierusalim. Aceleaşi scene comparabile cu cele de la Mecca din mijlocul Ramadanului - cu menţiunea că riscul ca oamenii să-şi dea foc unii altora e mult mai mare, se repetă în fiecare an. Aici clar e o problemă şi cu oamenii, mai ales că cea mai mare îmbulzeală e la ieşirea turmei din curtea bisericii, ceea ce se întâmplă la câteva secunde după ce-şi aprind lumânarea. Dar problema nu e numai de partea mulţimii.


Biserica e casa Domnului. Deci toată lumea ar trebui să aibă acces neîngrădit acolo oricând au ceva pe suflet sau când vor să aprindă o lumânare pentru cineva sau să spună o rugăciune sau să facă ce s-o mai face pe la biserică. Cum era de aşteptat, teoria nu se potriveşte deloc cu practica. Cele mai multe biserici din România şi alte ţări ortodoxe mare parte a zilei au un lacăt pus pe uşă. La Bazilescu nu sunt sigur că au lacăt. Acum câteva săptămâni am trecut prin faţa ei pe jos şi nu cu maşina şi mi-a sărit în ochi un detaliu: au un gard de sârmă albastru deschis care înconjoară toată grădina bisericii, ce are doar o poartă de dimensiuni modeste pe post de cale de acces. Şi ca să fie siguri că protejează casa Domnului de "blestemul credincioşilor" au pus şi sârmă ghimpată pe el. Mi se pare mie sau astea sunt lucruri pe care te-ai aştepta să le găseşti la o puşcărie şi nu la o biserică? Nu cumva gardul şi sârma îngreunează accesul oamenilor, mai ales în perioadele de vârf ca Învierea? Le-aş propune să se gândească să scoată gardul sau măcar să dea jos de pe el sârma ghimpată ca să poată fi sărit şi să vadă cum stau lucrurile aşa. Sunt sigur că s-ar elibera mult.


Altă apariţie inedită din sfera religiei o găsim tot în nordul Bucureştiului. Acum câţiva ani auzisem de o firmă de pompe funebre al cărei dric avea numărul de înmatriculare "B nu-ştiu-cât FUN" (fun - "distracţie în limba engleză). E un lucru bine cunoscut faptul că românii sunt pricepuţi la alegerea de nume originale. Dar ăsta mi se pare uşor nepotrivit şi lipsit de armonie în raport cu obiectul de activitate al firmei. În oraşul nostru există şi "Compania Funerare Rainbow" (rainbow - "curcubeu" în limba engleză). Probabil că cei de acolo sunt profesionişti şi se pricep la ceea ce fac, dar nu ştiu la ce se gândeau când şi-au ales numele. Un curcubeu, în partea asta a lumii cel puţin, în general inspiră veselie, ceea ce nu e cazul la o înmormântare. Cu toate astea, e bine că nu au şi desenat unul pe sigla firmei. Asta chiar ar fi fost o poză demnă de a fi pusă pe 9GAG sau Epic Fail, nu pe un blog mărunt.

duminică, 22 mai 2011

Înmormântare: UE vs. RO

Înmormântare în UE:
  1. A crăpat Hans;
  2. Constatăm asta;
  3. Aducem şi un medic, scoatem un certificar prin care constatăm asta şi pe hârtie;
  4. Sunăm firma de servicii funerare. Comandăm una bucată sicriu;
  5. Îl ducem pe Hans la capelă;
  6. Anunţăm pe cei apropiaţi că a crăpat Hans. Le zicem adresa capelei;
  7. Ne adunăm la capelă, schimbăm o vorbă despre Hans;
  8. În cursul aceleiaşi zi vin pompele funebre, îl ridică pe Hans şi îl îngroapă/incinerează/împăiază/criogenează, în funcţie de preferinţe;
  9. Odată îngropat, Hans rămâne acolo. Dacă doresc, vizitatorii sunt bineveniţi cu o floricică sau fără.

Înmormântarea românească:
  1. A crăpat Nea Gică;
  2. Constatăm asta. Înainte de a suna pe medic sau de a scoate certificat sunăm pe toţi care îl ştiu sau nu pe Gică şi anunţăm asta;
  3. Revenim cu certificatul şi ne croim loc prin marea de oameni care au venit să-l vadă pe Nea Gică Mort şi să bea gratis o ţuică. Între timp, Nea Gică e ţinut pe masă trei zile. Aşa mort, da;
  4. Aducem trei femei să-l spele şi doi bărbaţi să-l bărbierească - ritual precreştin, apropo;
  5. Sunăm pe popa. Ne rugăm de el să vină de parcă ar fi ceva nemaiîntâlnit şi nemaipomenit de nou în cariera lui şi ne împrumutăm de bani, că dacă nu e mulţumit ni-l lasă pe Nea Gică pe masă şi se cară. De parcă nu tot din banii noştri ar fi plătit, paştele mă-sii azi şi mâine de curvă cu patrafir;
  6. Pe lângă oamenii care se foiesc prin casă, ne vor mai întâmpina pe drum încă pe atâţia, ca să nu mai vorbim de cei care vor veni direct la cimitir;
  7. Pregătim echipamentul lui Nea Gică, compus în cea mai mare parte din elemente tot precreştine. Bani pe ochi, colac în mână, prescură pe piept, costumul lui cel mai bun, care i-a rămas mic/mare şi nişte pantofi cu talpă din carton, că pielea e scumpă şi oricum e mort;
  8. Convoiul: Unul cu brad/pom/schelă cu fructe agăţat în el/ea - tot precreştin şi ală. Unul cu cruce, toţi cu lumânări. Alţii cu steaguri şi prosoape şi încă minim doi cu sfeşnice. Nu uita coliva. Încă minim doi cu coroane. Încă vreo doi care să ducă "darurile": obiecte de uz personal, bucăţi de material textil, batiste, mobilă, o găină vie uneori, care se trece peste groapă etc;
  9. Fanfară. Ţigani mai mult sau mai puţin treji care să chiorlăie din instrumentele lor cântece de mare factură spirituală, cum ar fi "Pe lângă plopii fără soţ", "Drumurile noastre toate", "Treceţi batalioane române Carpaţii", "Dunărea albastră" (n-aveţi idee cum sună asta la trombon);
  10. Bocitoare. Între trei şi cinci babe bete şi senile care să îl călărească pe Nea Gică şi să zbiere de parcă li se scot ovarele pe cur. De multe ori nu au absolut nicio treabă cu răposatul şi îl vor boci pe un nume generic (ex: Vasile, Gheorghe);
  11. Îi cinstim bine pe toţi, de la popă la ţigani, că doar n-au venit să-l îngroape pe unul, au venit să se crape în ei şi să bea. Firesc. Pornim cortegiul;
  12. La fiecare intersecţie vom opri tămbălăul (ţigani, zbierete, bocitoare, cerşetori, bomboane, claxoane) şi preotul va citi o extenie. Între extenii cine ştie cântă din toţi plămânii "Sfinte Dumnezeule" în variantă funebră, că există şi varianta veselă, care nu se cântă. Totuşi, având în vedere lipsa de voce a celor din cortegiu şi beţia generală, puteţi să cântaţi şi "Macarena" că nu se simte;
  13. Ajungem la biserică. Ne dăm foc cu lumânări, urlăm tare şi umplem tot de ceară şi urlăm TARE să ştie LUMEA că noi suferim, că A MURIT GICĂ, BĂĂĂĂĂĂ! În timpul slujbei creăm confuzie şi război aruncând cu bani şi bomboane către turma de cerşetori. Punem şi "vămile" pe jos, obicei - cum altfel? - precreştin şi ăla. Potrivim vată în nas lui Gică, nu de alta, dar de atâta jale şi lumânări şi tămâie a început să se cam lichefieze;
  14. La cimitir. Se sapă groapa, se trece găina, se desface pomul, se împart prosoapele, restul de daruri (teoretic oamenilor sărmani, practic tot între neamuri, pe principiul nimic nu se pierde, doar se împrumută), se bea, se stropeşte cu vin mormântul, continuă slujba;
  15. După cimitir. Se merge la casa lui Gică. Se bea, se bea, se bea, se mănâncă cel puţin trei feluri de mâncare, se ia la pachet că doar e pomană, se vorbeşte despre politică, vreme, rapiţă, Geoană, alegeri, inflaţie, chirii, varice, butoaie, vinul de anul ăsta, hemoroizi, nunţi, botezuri, Mutu, Steaua, femeia vecinului, orice numai despre Gică nu;
  16. După ce l-am îngropat, reluăm paranghelia la 3, 9, 40 de zile, un an, 2, 3, totul culminând la 7 ani când îl dezgropăm pe Gică sau, mă rog, ce-a mai rămas din el, îl stropim cu vin şi îl băgăm la loc. Pe lângă asta, mai sunt vreo 400 de sărbători de pomenire a morţilor.


Surse: multiple: www.eva.ro, www.blogdeprost.ro.