Alba Iulia - cealaltă capitală. Acesta e sloganul turistic al oraşului Alba Iulia care, evident, face referire la semnificaţia istorică a oraşului pentru România. Acesta e locul unde s-a înfăptuit unirea celor trei principate române. De două ori. Prima dată sub conducerea lui Mihai Viteazul la 1600, unire ce a durat numai până la asasinarea sa, în 1601 şi a doua oară la 1 decembrie 1918 când 1228 de delegaţi, reprezentanţi ai românilor şi saşilor din Transilvania, au votat unirea Transilvaniei cu Regatul României. Mai pe scurt, datorită evenimentelor petrecute acolo, care până la urmă sunt şi cele mai importante din istoria României, are ţara noastră forma pe care o are astăzi.
Dar istoria oraşului nu se rezumă numai la momentul Marii Uniri. Aşezarea există încă de pe vremea romanilor şi de-a lungul timpului a fost cunoscută sub mai multe nume: Apulum, Carlopolis (latină), Karlsburg, Weißenburg (germană), Gyulafehérvár, Fehérvár (maghiară). Cea mai mare parte a atracţiilor turistice (de fapt, cred că toate) sunt situate în interiorul zidurilor cetăţii sau în apropierea zidurilor. Cetatea în sine nu e foarte mare. Nu ştiu suprafaţa exactă, dar nu cred că e mai mare de 2 km pătraţi. Deci două zile ar trebui să fie mai mult decât suficiente ca să vezi pe îndelete tot ce e de văzut în oraşul vechi şi să-l înveţi pe dinafară.
Catedrala Încoronării
Imediat după intrarea în cetate dinspre Parcul Unirii dăm de Catedrala Încoronării. Spuneam mai devreme că oraşul are o istorie lungă. Catedrala Încoronîrii însă a apărut în peisaj relativ recent, în 1922. S-ar putea să sune incredibil pentru cineva care trăieşte în România zilelor noastre, dar construcţia ei a durat MAI PUŢIN DE 2 ANI. O construcţie destul de masivă, comparabilă cu catedrala catolică de alături plus o grădină şi chilii pentru călugări, totul într-un interval foarte scurt. Dar şi ocazia cu care a fost realizată construcţia a fost una specială, şi anume încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Motivul pentru care nu exista nicio altă catedrală ortodoxă demnă de o încoronare în oraş e unul simplu: în vremea stăpânirii străine a Transilvaniei (cea mai mare parte a timpului maghiară, dar şi cu intervale de stăpânire austrică sau turcă) românii erau consideraţi "naţiune tolerată" şi în consecinţă nu aveau niciun fel de drepturi politice şi nu li se permitea să locuiască în interiorul zidurilor cetăţilor transilvănene. Exteriorul seamănă mult cu Biserica Domnească din Târgovişte, care a şi fost folosită ca sursă de inspiraţie, dar interiorul are unele elemente mai moderne, cum ar fi nişte coloane de marmură roz.
O biserică ortodoxă mai veche de atât e Biserica Memorială Mihai Viteazul, o bisericuţă de lemn ce datează din 1597. Acesta a fost de fapt locul unde a fost încoronat Mihai Viteazul domn peste cele trei principate, nu catedrala catolică, cum sugerează unii că ar fi fost de acord conducătorii maghiari ai acelor vremuri. Chiar dacă să zicem că ar fi fost de acord cu aşa ceva, cred că ar fi fost de acord aşa cum au fost cei din Constantinopol să transforme Sfânta Sofia în moschee la venirea turcilor. Acum, un sfat pentru care s-ar putea să fiu tratat ca un eretic: dacă nu vreţi să auziţi poveşti despre cum credinţa ortodoxă e cea dreaptă şi cum catolicii şi alţii au luat-o pe calea greşită sau discuţii despre cum noi am fost primii în Ardeal, nu ungurii, e bine să evitaţi tururile cu ghid oferite de preoţi, călugări sau cine se ocupă de lucrurile astea, la ambele biserici. Nu ştiu despre alţii, dar eu unul parcă nu prea vreau să aud poveşti interminabile pe teme de genul ăsta, care nu cred că mai sunt de mare actualitate în secolul XXI.
Biserica Memorială Mihai Viteazul
O biserică ortodoxă mai veche de atât e Biserica Memorială Mihai Viteazul, o bisericuţă de lemn ce datează din 1597. Acesta a fost de fapt locul unde a fost încoronat Mihai Viteazul domn peste cele trei principate, nu catedrala catolică, cum sugerează unii că ar fi fost de acord conducătorii maghiari ai acelor vremuri. Chiar dacă să zicem că ar fi fost de acord cu aşa ceva, cred că ar fi fost de acord aşa cum au fost cei din Constantinopol să transforme Sfânta Sofia în moschee la venirea turcilor. Acum, un sfat pentru care s-ar putea să fiu tratat ca un eretic: dacă nu vreţi să auziţi poveşti despre cum credinţa ortodoxă e cea dreaptă şi cum catolicii şi alţii au luat-o pe calea greşită sau discuţii despre cum noi am fost primii în Ardeal, nu ungurii, e bine să evitaţi tururile cu ghid oferite de preoţi, călugări sau cine se ocupă de lucrurile astea, la ambele biserici. Nu ştiu despre alţii, dar eu unul parcă nu prea vreau să aud poveşti interminabile pe teme de genul ăsta, care nu cred că mai sunt de mare actualitate în secolul XXI.
Catedrala Episcopală din Alba Iulia şi statuia lui Mihai Viteazul
Chiar lângă Catedrala Reîntregirii se află Catedrala Episcopală Romano-Catolică Sf. Mihail. Construcţia actuală datează din secolul al XI-lea şi în imediata apropiere, sub o pajişte acoperită de iarbă s-ar afla şi ruinele fundaţiei catedralei iniţiale, din secolul al X-lea. În sec. al XIII-lea, în timpul invaziei tătarilor biserica a fost parţial distrusă, dar a fost reconstruită la scurt timp după aceasta. În interior se află mormintele unora dintre conducătorii Ungariei: Iancu de Hunedoara şi fiul său, Ladislau şi Ioan Sigismund şi regina Izabela a Ungariei. Stilul de construcţie al catedralei este romanic şi toate mormintele menţionate sunt marcate cu plăci comemorative, coroniţe şi pănglicuţe colorate în roşu-alb-verde. La fel ca şi catedralele din Budapesta, şi aceasta este foarte maghiară (aproape exclusiv maghiară) din punctul de vedere al inscripţiilor din interior. Asta nu e o problemă pentru că maghiarii din regiune sunt de fapt principalii beneficiari ai catedralei, dar dacă se doreşte transformarea Albei Iulia într-o destinaţie turistică, ar fi foarte utile nişte traduceri în română şi engleză.
Puţin mai încolo de cele două catedrale se află o piaţă mare în mijloul căreia se află o statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul. În spatele statuii găsim Palatul Princiar. Iniţial palatul a fost capitulul episcopal al oraşului. Mai târziu a fost transformat în reşedinţa princiară a conducătorilor Transilvaniei. În timpul scurtei domnii a lui Mihai Viteazul peste principatele unite aici s-a aflat reşedinţa acestuia. În secolul al XVII-lea, după alungarea turcilor din Transilvania, a fost transformat în cazarmă. Aceasta a fost menirea clădirii inclusiv din 1918 până acum câţiva ani. Pentru că în tot acest timp a fost în proprietatea armatei - o instituţie foarte... specială, care foloseşte orice lucru până când ajunge într-o stare avansată de degradarea şi chiar şi după aceasta, actualmente are nevoie de o restaurare urgentă, până nu cumva o să se prăbuşească. Deasupra pereţilor scorojiţi, pe ce a mai rămas din acoperiş, putem observa în două sau trei locuri cum cresc cu mare spor şi complet spontan nişte copaci. Da, copaci! Asta şi vroiam să scriu.
Un atu al Albei Iulia în faţa altor cetăţi din România e că aici se face tot posibilul încât istoria chiar să prindă viaţă. În fiecare zi, la ora 12:00, la Poarta a III-a cetăţii are loc schimbarea gărzii. Şi e o procesiune destul de amplă, nu ca la Parlamentul din Atena sau Palatul Prezidenţial din Budapesta. La Alba Iulia schimbarea gărzii se face cu un batalion întreg, cu cai, tobe şi tot tacâmul. În aceeaşi parte a zilei, undeva pe Traseul celor Trei Fortificaţii se trage chiar şi o salbă de tun. Aşa o procesiune de schibare de gardă, trebuie să recunoştem, nu mai vedem în prea multe locuri şi niciun caz cu o frecvenţă aşa de mare.
Traseul celor Trei Fortificaţii e unul dintre puţinele obiective din oraş unde trebuie să plăteşti o taxă de intrare. Pe acest traseu se află vestigiile a trei fortificaţii, din trei epoci diferite, construite succesiv pe aceeaşi locaţie şi fiecare cetate incluzând-o pe cea veche: Castrul Roman, Cetatea Medievală (sec. XVI-XVII) şi Cetatea Alba Carolina, fortificaţie de tip Vauban (sec. al XVIII-lea). Ultima este şi cea mai extinsă, aproape toată cetatea actuală fiind construită în acest stil. Caracteristicile principale sunt forma de stea şi gradul de înclinare al zidurilor, care făcea ghiulelele tunurilor să ricoşeze. Deasupra Porţii a III-a se află ceea ce se crede că a fost celula unde a fost întemniţat Horea, unul dintre liderii Răscoalei Ţărăneşti de la 1784. Alt posibil loc unde acesta a fost întemniţat este la baza obeliscului închinat liderilor răscoalei situat în faţa porţii. Aproape de ruinele romane se găseşte şi o reconstituire a locului de supliciu unde au fost traşi pe roată Horia, Cloşca şi Crişan.
Locul cel mai legat de semnificaţia istorică a oraşului e Sala Unirii. Acolo a fost decisă la 1 decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu România. Decorurile somptuoase pe care le putem vedea astăzi şi care înfăţişează personaje din istoria României au fost realizate abia după semnarea actului. Printre exponate se află biroul la care a fost semnată declaraţia de independenţă a Transilvaniei (înainte de unirea cu România aceasta şi-a declarat independenţa faţă de Ungaria) şi aparatul de fotografiat cu care au fost făcute cele cinci poze din ziua marelui eveniment. Au existat numai cinci pentru că pe vremea aia facerea unei fotografii era un proces mult mai laborios decât astăzi şi presupunea mai mult decât apăsarea unui buton. La subsol se află o expoziţie de etnografie.
Nu prea departe de Sala Unirii se află Biblioteca Batthyaneum, înfiinţată la 1798 la iniţiativa lui Batthyány Ignác (Ignatius), episcop al Transilvaniei. Astăzi aceasta adăposteşte 50.000 de cărţi, 19.000 de documente şi 1.230 de manuscrise datând de la începuturile Evului Mediu până astăzi. E chiar foarte interesant să stai în mijlocul atâtor cărţi vechi, dar restricţiile excesive parcă îţi taie cheful. Mai exact: n-ai voie să faci poze, n-ai voie să calci în afara covorului roşu, n-ai voie să vorbeşti tare şi nici atinsul vitrinelor nu e privit nici el cu ochi buni. Deocamdată e permis respiratul, dar nu putem şti ce-o să se întâmple pe viitor. Pe de-o parte e de înţeles grija excesivă pentru că multe dintre exponate sunt rare şi fragile, dar pe de altă parte asta nu atrage turiştii. Din cauza asta, poate ar fi o idee bună să facă undeva o încăpere cu COPII ale exponatelor mai interesante care să poată fi schimbate periodic fără nicio problemă şi pe care să poată să pună mână şi să le răsfoiască cine vrea.
Zidurile cetăţi sunt actualmente în proces de restaurare. Laturile de sud şi est ale cetăţii deja au fost restaurate şi arată forte frumos şi aproape că strălucesc, iar zidurile de pe latura de vest sunt în lucru. Surprinzător în mod plăcut şi necaracteristic pentru România, impresia generală e că într-adevăr se munceşte din greu şi într-un ritm susţinut. Şanţurile de pe laturile de nord şi de est au fost transformate practic într-un parc cu băncuţe, verdeaţă şi piste pentru biciclete. Din nefericire, deocamdată nu există decât un centru de închirieri deloc vizibil şi nesemnalizat. Asta e una dintre problemele oraşului. Nu prea sunt indicatoare şi e greu să găseşti orice. Alt lips notabil sunt magazinele de suveniruri. Aproape lipsesc. O tarabă sub un cort, o baracă undeva pe Traseul celor Trei Fortificaţii şi cică ar mai fi unul pe la Poarta IV. Atât. Şi calitatea suvenirurilor vândute nu e dintre cele mai ridicate. Nu mai zic că dacă ajungi acolo vara şi sunt 35 de grade afară n-ai de unde să-ţi iei o sticlă de apă, suc, bere, ceai etc. Altă idee de îmbunătăţire a serviciilor ar fi înfiinţarea unor linii turistice de autocar (către obiective din afara oraşului). De aşa ceva e nevoie pentru că, realistic vorbind, nu putem să ne aşteptăm de la un turist obişnuit să petreacă aici mai mult de două zile. Oricum, potenţialul turistic sigur există.
Dar cel mai importantă problemă de rezolvat pentru a putea pune în valoare cetatea din punct de vedere turistic e uşurarea accesului. Să zicem că stai în Bucureşti şi vrei să ajungi la Alba Iulia. Ai o mică problemă. Trenurile merg cum merg şi faci între şapte şi zece ore. Autocarele merg pe drumurile patriei pe care le cunoaştem prea bine şi fac şi ele cinci ore şi jumătate sau şase. Dar detaliile drumul de ducere şi întoarcere trebuiesc detaliate altă dată, nu în articolul ăsta. Ideea principală e că dacă nu apare o autostradă undeva prin apropierea Albei Iulia sau dacă nu mai schimbă cineva şinele alea de tren, nu or să se înghesuie prea mulţi să se ducă să vadă unde s-a scris istoria ţării. Repet, potenţialul există. Dacă nu se face vreo prostie monumentală în timpul restaurării, cum ar fi montarea de termopane la Sala Unirii sau la Biserica Memorială şi dacă se îmbunătăţesc puţin serviciile la faţa locului şi dacă se face în aşa fel încât să se poată ajunge acolo mai uşor, chiar are şanse de dezvoltare locul ăla. Dar totul depinde de cuvântul cheie din ultima frază, de cei trei "dacă".
Puţin mai încolo de cele două catedrale se află o piaţă mare în mijloul căreia se află o statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul. În spatele statuii găsim Palatul Princiar. Iniţial palatul a fost capitulul episcopal al oraşului. Mai târziu a fost transformat în reşedinţa princiară a conducătorilor Transilvaniei. În timpul scurtei domnii a lui Mihai Viteazul peste principatele unite aici s-a aflat reşedinţa acestuia. În secolul al XVII-lea, după alungarea turcilor din Transilvania, a fost transformat în cazarmă. Aceasta a fost menirea clădirii inclusiv din 1918 până acum câţiva ani. Pentru că în tot acest timp a fost în proprietatea armatei - o instituţie foarte... specială, care foloseşte orice lucru până când ajunge într-o stare avansată de degradarea şi chiar şi după aceasta, actualmente are nevoie de o restaurare urgentă, până nu cumva o să se prăbuşească. Deasupra pereţilor scorojiţi, pe ce a mai rămas din acoperiş, putem observa în două sau trei locuri cum cresc cu mare spor şi complet spontan nişte copaci. Da, copaci! Asta şi vroiam să scriu.
Grădinile suspendate din Alba Iulia
Schimbarea gărzii la Poarta a III-a
Schimbarea gărzii pe Traseul celor Trei Fortificaţii
Un atu al Albei Iulia în faţa altor cetăţi din România e că aici se face tot posibilul încât istoria chiar să prindă viaţă. În fiecare zi, la ora 12:00, la Poarta a III-a cetăţii are loc schimbarea gărzii. Şi e o procesiune destul de amplă, nu ca la Parlamentul din Atena sau Palatul Prezidenţial din Budapesta. La Alba Iulia schimbarea gărzii se face cu un batalion întreg, cu cai, tobe şi tot tacâmul. În aceeaşi parte a zilei, undeva pe Traseul celor Trei Fortificaţii se trage chiar şi o salbă de tun. Aşa o procesiune de schibare de gardă, trebuie să recunoştem, nu mai vedem în prea multe locuri şi niciun caz cu o frecvenţă aşa de mare.
Ruine romane
Locul de supliciu
Sala Unirii
Expoziţia de etnografie a Sălii Unirii
Locul cel mai legat de semnificaţia istorică a oraşului e Sala Unirii. Acolo a fost decisă la 1 decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu România. Decorurile somptuoase pe care le putem vedea astăzi şi care înfăţişează personaje din istoria României au fost realizate abia după semnarea actului. Printre exponate se află biroul la care a fost semnată declaraţia de independenţă a Transilvaniei (înainte de unirea cu România aceasta şi-a declarat independenţa faţă de Ungaria) şi aparatul de fotografiat cu care au fost făcute cele cinci poze din ziua marelui eveniment. Au existat numai cinci pentru că pe vremea aia facerea unei fotografii era un proces mult mai laborios decât astăzi şi presupunea mai mult decât apăsarea unui buton. La subsol se află o expoziţie de etnografie.
Din cauza interdicţiei fotografiatului, singurele poze decente cu
Biblioteca Batthyaneum disponibile pe net sunt din anii '20 şi '70
Poarta a III-a
Zidurile cetăţii (latura de est)
Zidurile cetăţi sunt actualmente în proces de restaurare. Laturile de sud şi est ale cetăţii deja au fost restaurate şi arată forte frumos şi aproape că strălucesc, iar zidurile de pe latura de vest sunt în lucru. Surprinzător în mod plăcut şi necaracteristic pentru România, impresia generală e că într-adevăr se munceşte din greu şi într-un ritm susţinut. Şanţurile de pe laturile de nord şi de est au fost transformate practic într-un parc cu băncuţe, verdeaţă şi piste pentru biciclete. Din nefericire, deocamdată nu există decât un centru de închirieri deloc vizibil şi nesemnalizat. Asta e una dintre problemele oraşului. Nu prea sunt indicatoare şi e greu să găseşti orice. Alt lips notabil sunt magazinele de suveniruri. Aproape lipsesc. O tarabă sub un cort, o baracă undeva pe Traseul celor Trei Fortificaţii şi cică ar mai fi unul pe la Poarta IV. Atât. Şi calitatea suvenirurilor vândute nu e dintre cele mai ridicate. Nu mai zic că dacă ajungi acolo vara şi sunt 35 de grade afară n-ai de unde să-ţi iei o sticlă de apă, suc, bere, ceai etc. Altă idee de îmbunătăţire a serviciilor ar fi înfiinţarea unor linii turistice de autocar (către obiective din afara oraşului). De aşa ceva e nevoie pentru că, realistic vorbind, nu putem să ne aşteptăm de la un turist obişnuit să petreacă aici mai mult de două zile. Oricum, potenţialul turistic sigur există.
Dar cel mai importantă problemă de rezolvat pentru a putea pune în valoare cetatea din punct de vedere turistic e uşurarea accesului. Să zicem că stai în Bucureşti şi vrei să ajungi la Alba Iulia. Ai o mică problemă. Trenurile merg cum merg şi faci între şapte şi zece ore. Autocarele merg pe drumurile patriei pe care le cunoaştem prea bine şi fac şi ele cinci ore şi jumătate sau şase. Dar detaliile drumul de ducere şi întoarcere trebuiesc detaliate altă dată, nu în articolul ăsta. Ideea principală e că dacă nu apare o autostradă undeva prin apropierea Albei Iulia sau dacă nu mai schimbă cineva şinele alea de tren, nu or să se înghesuie prea mulţi să se ducă să vadă unde s-a scris istoria ţării. Repet, potenţialul există. Dacă nu se face vreo prostie monumentală în timpul restaurării, cum ar fi montarea de termopane la Sala Unirii sau la Biserica Memorială şi dacă se îmbunătăţesc puţin serviciile la faţa locului şi dacă se face în aşa fel încât să se poată ajunge acolo mai uşor, chiar are şanse de dezvoltare locul ăla. Dar totul depinde de cuvântul cheie din ultima frază, de cei trei "dacă".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu