duminică, 30 septembrie 2012

La plimbare pe drumurile şi pe şinele patriei (Bucureşti-Alba Iulia-Bucureşti)

De curând, am avut ocazia de a studia îndeaproape drumurile frumoasei noastre ţări, care după cum spune şi zicala, din păcate e şi locuită. 
  • Destinaţia: Alba Iulia. 
  • Distanţa de la Bucureşti pe drumul cel mai direct: ~350 km. 
  • Timpul de deplasare: de la 6 (şase) ore în sus.

Drumul către Alba Iulia

Multă lume are bănuiala că trăim într-o ţară de lumea a treia sau, în cel mai bun caz, cu influenţe puternice de lumea a treia. Ei, acum am şi confirmarea. S-o luăm cu începutul. Prima idee care îţi vine în minte când ai un grup de 10 oameni de transportat către o destinaţie în afara oraşului e trenul. În ţările civilizate e un mijloc de transport destul de scump, dar rapid şi eficient. În România e scump, dar e extrem de lent şi foarte ineficient. 

Am auzit că CFR ar fi aproape de faliment şi că îşi fac mari griji pentru asta... Eu unul aş fi mândru dacă aş fi în locul lor. Doar au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a ajunge în situaţia asta. Când singurele trenuri disponibile ajung la destinaţie la 01:30 şi 03:30, adică cu noaptea-n cap, sau seara târziu, e clar că ori n-o să se urce-n ele nici dracu', ori prea puţini nebuni vor face asta. Deci varianta drumului cu trenul la ducere pică.

Varianta II: autocarul. Ce să vezi? Există curse zilnice. Autocarul pleacă din Bucureşti la 07:30 şi ajunge la 14:00. Perfect! Sună cineva să facă rezervările pentru 10 locuri. Aceeaşi persoană plăteşte şi un avans.  În dimineaţa plecării se adună tot grupul la Autogara Militari. În afară de noi, mai erau şi alţii la coadă, dintre care mulţi nu aveau rezervări făcute. Aici am aflat că rezervările, fie ele şi CU AVANSUL PLĂTIT, nu au nicio valoare. Ăia care au avut sânge-n ei au dat din coate şi s-au băgat în faţă ca nişte animale ce erau şi şi-au ocupat locuri. Când ne-a venit în fine rândul, cam trei sferturi din locuri erau ocupate şi şoferul habar n-avea că făcuse cineva o rezervare pentru un grup mare. Ca să nu mai zic că nu se deranjase nimeni să păstreze 10 locuri unele lângă altele... Numai printr-o minune am reuşit să ocupăm locuri unul lângă altul pe ultimele două sau trei rânduri. De fapt, a fost o minune că am ocupat locuri şi atât; punct! Unii mai puţin norocoşi, care au venit fără rezervare au rămas pe dinafară, cum fără nicio îndoială am fi păţit şi noi dacă se mai urcau câţiva înaintea noastră. 

Dacă cei de la firmă îşi văd poza aici, n-ar trebui să se bucure.
Ce urmează e de rău...

Dacă interesează pe cineva, incompetenţii ăştia care nu sunt în stare să facă nişte rezervări cum trebuie răspund la numele de "FANY", o firmă de transport cu sediul la Cluj. Nu e prima experienţă (de natură organizatorică) neplăcută cu unii de la Cluj... Nu-mi place să generalizez, dar încep să cred că toţi clujenii au o problemă şi că toţi se cred superiori doar din cauză că locuiesc acolo (Dumnezeu ştie ce-or avea clujenii în plus faţă de noi, restul, muritorii de rând) şi că în realitate nicunul nu ştie de capul lui.

Drumul începe destul de bine. Imediat ce ieşim din Bucureşti, intrăm pe una dintre multele autostrăzi ale patriei, în număr total de trei (3), şi anume A1. După puţin mai mult de o oră de mers ajugem la Piteşti. Când ajungem la marginea de vest a oraşului, nasol! Se termină civilizaţia. Gata autostrada; încep drumurile cu o singură bandă pe sens. Trecem pe la Râmnicu Vâlcea, unde mai intră câţiva oameni în autocar, care unde apucă locuri. Ne deplasăm, parcă din ce în ce mai încet către Călimăneşti-Căciulata, staţiune balneo-climaterică, situată într-un decor destul de frumos, stricat pe alocuri de un câte-un bloc mare şi gri de pe vremea lu' Nea Nicu, folosit pe post de hotel. Drumul spre Sibiu trece chiar prin mijlocul Parcului Naţional Cozia. Din nou, peisaje de excepţie! Dar parcă iarăşi sunt stricate puţin de geamurile din spate cam nespălate ale maşinii şi de faptul că în punctul cel mai din faţă al autocarului se află un nenea care dă din volanul ăla în stânga şi-n dreapta ca un descreierat; toate astea pe un drum cu o densitate onorabilă de gropi în asfalt. După o pauză sau două şi traversarea oraşelor Sibiu şi Sebeş, ajungem la destinaţie, chiar cu vreo 15 minute mai devreme. Asta cred că a fost singura parte bună a drumului.

Drumul de întoarcere

Peste o săptămână o parte mare a grupului care a venit la Alba Iulia cu autocarul, se află în situaţia de a pleca de acolo şi de a se întoarce înapoi la Bucureşti. De data asta, există un tren care pleacă la o oră decenta. Daaa! Partea mai puţin bună e că face 10 ore!! Asta înseamnă o viteză medie de vreo 45 km/h. Doamne, aşa ceva... E adevărat, există circumstanţe atenuante, să zicem aşa. Traseul parcurs de trenul 1824 este foaaaarte ocolit şi traversează următoarele gări: Cluj-Napoca - Câmpia Turzii - Războieni - Aiud - Teiuş - ALBA IULIA  - Vântu de Jos - Şibot - Orăştie - Deva - Simeria - Călan - Subcetate - Petroşani - Valea Sadului - Târgu Jiu - Cărbuneşti - Filiaşi - Craiova - Caracal - Drăgăneşti-Olt - Roşiorii de Verde - Videle - Bucureşti. După multitudinea de opriri ai fi tentat să crezi că e vorba de un tren personal (sau "regio", cum îi spune acuma). Ei bine, nu. E interregio (fost "accelerat"). Dar chiar dacă e lent, ne gândeam noi, e bine, o să avem un compartiment numai pentru noi! Fals, trenul ăla nu e cu compartimente, ci cu scaune aşezate ca-n autocar.


Călătoria are un început destul de nevinovat, care nu prevestea nimic rău. Trenul ajuge în gara de la Alba Iulia exact la timp. După o staţionare de două minute, se pune în mişcare. Nu apucă trenul să oprească în următoarea staţie, că realizez un lucru: nu mergea aerul condiţionat... Prognoza meteo pe ziua respectivă anunţa 34 de grade şi eu eram într-o carcasă metalică pe şine cu geamuri care nu se puteau deschise şi care se mişca dureros de încet. Trece o staţie, trec două, trec cinci. Şi uite aşa ajungem la Simeria. Până acum, opririle în cele câteva staţii nu duraseră mai mult de cinci minute. La Simeria ajungem într-o gară cu un aspect autentic comunist, dar cu platforma de beton erodată destul de rău de vreme şi cu băncile şi stâlpii de metal acoperiţi cu un strat consistent de rugină. Cine ştie de când nu au mai primit un strat de vopsea? Opreşte trenul în staţie şi stă cinci minute, stă zece, stă cinşpe'... Băi, ăsta nu mai pleacă de aici? Trec 20, trec 25. Începeam să cred că ceva rău s-a întâmplat. Când mă obişnuisem cu gândul unei pauze prelungite la Simeria şi cu o zi petrecută într-o cutie de metal pe şine într-un aer închis şi în odorul propriei transpiraţii ce începea deja să-mi îmbide tricoul, minune! Trenul se pune în mişcare. Şi nu numai atât, dar PORNEŞTE AERUL! În jumătatea de oră petrecută la Simeria se schimbase locomotiva.


Drumul continuă. Următoarea staţie: Călan. Acolo îşi face apariţia în tren un personaj foarte... colorat. Şi la propriu, şi la figurat. Un ţigan, ras în cap, îmbrăcat într-o pelerină de ploaie galbenă, tricou albastru, bermude cachi şi şlapi. Nu numai asta, dar înainte să se urce în tren, cred că se cinstise foarte bine. Starea avansată de ebrietate era mai mult decât evidentă din mersul lui, din faptul că după ce dădea cu stângu-n dreptu' la fiecare doi paşi se sprijinea de scaune şi de oameni, din MIROS (Oh, Doamne, mirosul...! E un lucru bun că televizoarele şi calculatoarele nu au replicatoare de miros) şi nu în ultimul rând din prostiile pe care le scotea pe gură, care nu pot fi reproduse aici. Nu din cauză că erau pline de obscenităţi nu pot fi reproduse, n-aş avea o problemă cu asta, ci pentru că nu avem litere în ortografia limbii române care să reproducă sunetele induse de cantităţi industriale de alcool. Ca s-o luăm pe scurtătură, omul era... PULBERE (ca să nu zic altfel, tot cu "pul").

Drumul prin munţi de pe Valea Jiului e aproape de poveste şi ar fi o ocazie grozavă de a face nişte poze foarte, foarte, foarte mişto. Asta dacă CFR-ul s-ar ocupa din când în când cu spălarea geamurilor trenurilor, cele mai multe dintre ele acoperite de un strat subţire semitransparent de praf. Că tot am deschis subiectul, probleme cu curăţenia mai sunt şi în băi (unele dintre ele chiar mai greu de descris decât personajul de mai sus) şi cu aşa-zisele coşuri de gunoi de dimensiuni meschine (20x20x10 cm) de lângă fiecare rând de scaune. Peste patru staţii, la Târgu Jiu, călătoria "prietenului" nostru turmentat, care timp de aproape trei ore a traversat trenul de la un capăt la altul şi s-a sprijinit de jumătate din pasageri, a fost dat jos de unul dintre controlori. "Dăcât" trei ore a durat... Da! Sistemul funcţionează! De observat la Târgu Jiu e că nici gara de acolo n-a suferit modificări majore în ultimii 20 de ani. Pereţii tot scorojiţi, betonul tot spart, geamurile tot crăpate etc. Nici semnul cu numele oraşului n-a mai fost schimbat de pe vremea când se folosea vechea ortografie (Tîrgu Jiu apare scris cu"Î").

Cum ajungem în zona de câmpie, peisajul devine mult mai plat şi mai monoton. Dar începând cu Craiova, trenul începe să se mişte vizibil mai rapid. De unde, pe lângă Deva am fost depăşiţi de o maşină de şcoală, aici noi depăşeam maşinile de pe drumul care mergea paralel cu calea ferată. Wow! Deci trenul nostru începuse să se mişte... ca un tren, cum ar veni! La Caracal, se dau jos din tren alte personaje colorate (de data asta doar la figurat), dar nici pe de parte la fel de colorate ca cel de adineauri şi mult mai discrete. Dintre articolele vestimentare purtate enumerăm: tricou violet cu inscripţia "69 Puta Madre", tricou negru cu imitaţii de cristale Swarowski inscripţionat cu "Matallica", şlapi cu şosete, adidaşi chinezeşti în culori ţipărtoare. Burta plină de bere a unuia şi părul vopsit într-o nuanţă turbată de blond a altuia bănuiesc că se subînţeleg. Şi cum era să uit că de fiecare dată când telefonul unuia dintre ei suna auzeam în ritmuri manelistice marca Guţă următoarele cuvinte: Hai du-te, du-te, du-te/Şi nu privi-napoi/Nimic nu va mai fi între noiTe întrebi uneori cum pot să existe aşa specimene, dar n-ai ce face. Deja sunt o parte integrată a peisajului mioritic. Cum spuneam, au coborât la Caracal. Ca o paranteză, ăsta e oraşul unde se zice că s-a răsturnat carul cu proşti. Mă întreb de ce... Şi ca o paranteză la paranteză, hai să enumerăm şi cele şapte minuni ale Caracalului:
  1. S-a construit un bloc şi s-a uitat macaraua în interior;
  2. A luat foc sediul pompierilor;
  3. S-a furat uşa de la poliţie;
  4. Brutăria e pe Strada Foamei;
  5. Cimitirul e pe Strada Învierii;
  6. Puşcăria e pe Strada Libertăţii;
  7. Singurul liceu din oraş se numeşte Liceul nr. 2.
  8. Cele şapte minuni ale Caracalului sunt mai multe de şapte!
  9. Pe ceasul de la gara din Caracal orele sunt indicate atât cu cifre romane (de la I la XII), cât şi cu cifre arabe (de la 13 la 24). În plus, ora 16 cu cifre romane nu apare scrisă  ca şi "IV", ci e reprezentată prin patru liniuţe verticale: "IIII".

Dincolo de Caracal, lucrurile intră în normal. Mă rog, cât de normal poate fi un drum cu trenul în România? Singurele evenimente notabile din ultimele trei ore şi jumătate sunt blatiştii de dincolo de Roşiorii de Verde care fac slalomuri între scaune şi între vagoane ca să-l evite pe naşu' şi după lăsarea întunericului două opriri neprogramate în câmp, ca să ne bucurăm de peisajul mirific oferit de buruienile Câmpiei Române, peisaj umbrit la acel moment umbrit de o beznă adâncă, motiv pentru care de fapt nu am de unde să ştiu dacă am oprit în câmp, în pădure sau dacă am blocat vreo trecere la nivel cu calea ferată de pe vreun drum naţional sau judeţean.

Deznodământul călătoriei a fost oprirea în Gara de Nord undeva după 10 noaptea, cu 40 de minute întârziere. Cu toate astea, ar trebui să ne considerăm norocoşi. Majoritatea trenurilor de pe panoul cu sosiri indicau întârzieri chiar mai mari, de până la 110 minute. După ce n-am mai mers cu trenul de peste 10 ani cred, am recuperat totul în numai o călătorie. Ce să zic? A fost o experienţă interesantă, dar dacă eşti nevoit să faci asta prea des e foarte posibil să ajungi ca într-o bună zi să iei cu tine o mitralieră şi, când o să-ţi cedeze şi ultimul nerv, să omori pe toată lumea din vagon de la controlori la beţivani, la prima oprire neprogramată în câmp.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Pe majoritatea ceasurilor care au cifrele latine cifra 4 apare sub forma IIII.

Ambele forme sunt corecte, romanii foloseau cu prioritate acesta forma, forma IV a inceput sa fie folosita mai ales din Evul Mediu.