La plimbare pe drumurile şi pe şinele patriei (Bucureşti-Alba Iulia-Bucureşti)

De curând, am avut ocazia de a studia îndeaproape drumurile frumoasei noastre ţări, care după cum spune şi zicala, din păcate e şi locuită. 

• Destinaţia: Alba Iulia. 
• Distanţa de la Bucureşti pe drumul cel mai direct: ~350 km. 
• Timpul de deplasare: de la 6 (şase) ore în sus.

Drumul către Alba Iulia

Multă lume are bănuiala că trăim într-o ţară de lumea a treia sau, în cel mai bun caz, cu influenţe puternice de lumea a treia. Ei, acum am şi confirmarea. S-o luăm cu începutul. Prima idee care îţi vine în minte când ai un grup de 10 oameni de transportat către o destinaţie în afara oraşului e trenul. În ţările civilizate e un mijloc de transport destul de scump, dar rapid şi eficient. În România e scump, dar e extrem de lent şi foarte ineficient. 

Am auzit că CFR ar fi aproape de faliment şi că îşi fac mari griji pentru asta... Eu unul aş fi mândru dacă aş fi în locul lor. Doar au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a ajunge în situaţia asta. Când singurele trenuri disponibile ajung la destinaţie la 01:30 şi 03:30, adică cu noaptea-n cap, sau seara târziu, e clar că ori n-o să se urce-n ele nici dracu', ori prea puţini nebuni vor face asta. Deci varianta drumului cu trenul la ducere pică.

Varianta II: autocarul. Ce să vezi? Există curse zilnice. Autocarul pleacă din Bucureşti la 07:30 şi ajunge la 14:00. Perfect! Sună cineva să facă rezervările pentru 10 locuri. Aceeaşi persoană plăteşte şi un avans.  În dimineaţa plecării se adună tot grupul la Autogara Militari. În afară de noi, mai erau şi alţii la coadă, dintre care mulţi nu aveau rezervări făcute. Aici am aflat că rezervările, fie ele şi CU AVANSUL PLĂTIT, nu au nicio valoare. Ăia care au avut sânge-n ei au dat din coate şi s-au băgat în faţă ca nişte animale ce erau şi şi-au ocupat locuri. Când ne-a venit în fine rândul, cam trei sferturi din locuri erau ocupate şi şoferul habar n-avea că făcuse cineva o rezervare pentru un grup mare. Ca să nu mai zic că nu se deranjase nimeni să păstreze 10 locuri unele lângă altele... Numai printr-o minune am reuşit să ocupăm locuri unul lângă altul pe ultimele două sau trei rânduri. De fapt, a fost o minune că am ocupat locuri şi atât; punct! Unii mai puţin norocoşi, care au venit fără rezervare au rămas pe dinafară, cum fără nicio îndoială am fi păţit şi noi dacă se mai urcau câţiva înaintea noastră. 

Dacă cei de la firmă îşi văd poza aici, n-ar trebui să se bucure.

Ce urmează e de rău...

Dacă interesează pe cineva, incompetenţii ăştia care nu sunt în stare să facă nişte rezervări cum trebuie răspund la numele de "FANY", o firmă de transport cu sediul la Cluj. Nu e prima experienţă (de natură organizatorică) neplăcută cu unii de la Cluj... Nu-mi place să generalizez, dar încep să cred că toţi clujenii au o problemă şi că toţi se cred superiori doar din cauză că locuiesc acolo (Dumnezeu ştie ce-or avea clujenii în plus faţă de noi, restul, muritorii de rând) şi că în realitate nicunul nu ştie de capul lui.

Drumul începe destul de bine. Imediat ce ieşim din Bucureşti, intrăm pe una dintre multele autostrăzi ale patriei, în număr total de trei (3), şi anume A1. După puţin mai mult de o oră de mers ajugem la Piteşti. Când ajungem la marginea de vest a oraşului, nasol! Se termină civilizaţia. Gata autostrada; încep drumurile cu o singură bandă pe sens. Trecem pe la Râmnicu Vâlcea, unde mai intră câţiva oameni în autocar, care unde apucă locuri. Ne deplasăm, parcă din ce în ce mai încet către Călimăneşti-Căciulata, staţiune balneo-climaterică, situată într-un decor destul de frumos, stricat pe alocuri de un câte-un bloc mare şi gri de pe vremea lu' Nea Nicu, folosit pe post de hotel. Drumul spre Sibiu trece chiar prin mijlocul Parcului Naţional Cozia. Din nou, peisaje de excepţie! Dar parcă iarăşi sunt stricate puţin de geamurile din spate cam nespălate ale maşinii şi de faptul că în punctul cel mai din faţă al autocarului se află un nenea care dă din volanul ăla în stânga şi-n dreapta ca un descreierat; toate astea pe un drum cu o densitate onorabilă de gropi în asfalt. După o pauză sau două şi traversarea oraşelor Sibiu şi Sebeş, ajungem la destinaţie, chiar cu vreo 15 minute mai devreme. Asta cred că a fost singura parte bună a drumului.

Drumul de întoarcere

Peste o săptămână o parte mare a grupului care a venit la Alba Iulia cu autocarul, se află în situaţia de a pleca de acolo şi de a se întoarce înapoi la Bucureşti. De data asta, există un tren care pleacă la o oră decenta. Daaa! Partea mai puţin bună e că face 10 ore!! Asta înseamnă o viteză medie de vreo 45 km/h. Doamne, aşa ceva... E adevărat, există circumstanţe atenuante, să zicem aşa. Traseul parcurs de trenul 1824 este foaaaarte ocolit şi traversează următoarele gări: Cluj-Napoca - Câmpia Turzii - Războieni - Aiud - Teiuş - ALBA IULIA  - Vântu de Jos - Şibot - Orăştie - Deva - Simeria - Călan - Subcetate - Petroşani - Valea Sadului - Târgu Jiu - Cărbuneşti - Filiaşi - Craiova - Caracal - Drăgăneşti-Olt - Roşiorii de Verde - Videle - Bucureşti. După multitudinea de opriri ai fi tentat să crezi că e vorba de un tren personal (sau "regio", cum îi spune acuma). Ei bine, nu. E interregio (fost "accelerat"). Dar chiar dacă e lent, ne gândeam noi, e bine, o să avem un compartiment numai pentru noi! Fals, trenul ăla nu e cu compartimente, ci cu scaune aşezate ca-n autocar.

Călătoria are un început destul de nevinovat, care nu prevestea nimic rău. Trenul ajuge în gara de la Alba Iulia exact la timp. După o staţionare de două minute, se pune în mişcare. Nu apucă trenul să oprească în următoarea staţie, că realizez un lucru: nu mergea aerul condiţionat... Prognoza meteo pe ziua respectivă anunţa 34 de grade şi eu eram într-o carcasă metalică pe şine cu geamuri care nu se puteau deschise şi care se mişca dureros de încet. Trece o staţie, trec două, trec cinci. Şi uite aşa ajungem la Simeria. Până acum, opririle în cele câteva staţii nu duraseră mai mult de cinci minute. La Simeria ajungem într-o gară cu un aspect autentic comunist, dar cu platforma de beton erodată destul de rău de vreme şi cu băncile şi stâlpii de metal acoperiţi cu un strat consistent de rugină. Cine ştie de când nu au mai primit un strat de vopsea? Opreşte trenul în staţie şi stă cinci minute, stă zece, stă cinşpe'... Băi, ăsta nu mai pleacă de aici? Trec 20, trec 25. Începeam să cred că ceva rău s-a întâmplat. Când mă obişnuisem cu gândul unei pauze prelungite la Simeria şi cu o zi petrecută într-o cutie de metal pe şine într-un aer închis şi în odorul propriei transpiraţii ce începea deja să-mi îmbide tricoul, minune! Trenul se pune în mişcare. Şi nu numai atât, dar PORNEŞTE AERUL! În jumătatea de oră petrecută la Simeria se schimbase locomotiva.

Drumul continuă. Următoarea staţie: Călan. Acolo îşi face apariţia în tren un personaj foarte... colorat. Şi la propriu, şi la figurat. Un ţigan, ras în cap, îmbrăcat într-o pelerină de ploaie galbenă, tricou albastru, bermude cachi şi şlapi. Nu numai asta, dar înainte să se urce în tren, cred că se cinstise foarte bine. Starea avansată de ebrietate era mai mult decât evidentă din mersul lui, din faptul că după ce dădea cu stângu-n dreptu' la fiecare doi paşi se sprijinea de scaune şi de oameni, din MIROS (Oh, Doamne, mirosul...! E un lucru bun că televizoarele şi calculatoarele nu au replicatoare de miros) şi nu în ultimul rând din prostiile pe care le scotea pe gură, care nu pot fi reproduse aici. Nu din cauză că erau pline de obscenităţi nu pot fi reproduse, n-aş avea o problemă cu asta, ci pentru că nu avem litere în ortografia limbii române care să reproducă sunetele induse de cantităţi industriale de alcool. Ca s-o luăm pe scurtătură, omul era... PULBERE (ca să nu zic altfel, tot cu "pul").

Drumul prin munţi de pe Valea Jiului e aproape de poveste şi ar fi o ocazie grozavă de a face nişte poze foarte, foarte, foarte mişto. Asta dacă CFR-ul s-ar ocupa din când în când cu spălarea geamurilor trenurilor, cele mai multe dintre ele acoperite de un strat subţire semitransparent de praf. Că tot am deschis subiectul, probleme cu curăţenia mai sunt şi în băi (unele dintre ele chiar mai greu de descris decât personajul de mai sus) şi cu aşa-zisele coşuri de gunoi de dimensiuni meschine (20x20x10 cm) de lângă fiecare rând de scaune. Peste patru staţii, la Târgu Jiu, călătoria "prietenului" nostru turmentat, care timp de aproape trei ore a traversat trenul de la un capăt la altul şi s-a sprijinit de jumătate din pasageri, a fost dat jos de unul dintre controlori. "Dăcât" trei ore a durat... Da! Sistemul funcţionează! De observat la Târgu Jiu e că nici gara de acolo n-a suferit modificări majore în ultimii 20 de ani. Pereţii tot scorojiţi, betonul tot spart, geamurile tot crăpate etc. Nici semnul cu numele oraşului n-a mai fost schimbat de pe vremea când se folosea vechea ortografie (Tîrgu Jiu apare scris cu"Î").

Cum ajungem în zona de câmpie, peisajul devine mult mai plat şi mai monoton. Dar începând cu Craiova, trenul începe să se mişte vizibil mai rapid. De unde, pe lângă Deva am fost depăşiţi de o maşină de şcoală, aici noi depăşeam maşinile de pe drumul care mergea paralel cu calea ferată. Wow! Deci trenul nostru începuse să se mişte... ca un tren, cum ar veni! La Caracal, se dau jos din tren alte personaje colorate (de data asta doar la figurat), dar nici pe de parte la fel de colorate ca cel de adineauri şi mult mai discrete. Dintre articolele vestimentare purtate enumerăm: tricou violet cu inscripţia "69 Puta Madre", tricou negru cu imitaţii de cristale Swarowski inscripţionat cu "Matallica", şlapi cu şosete, adidaşi chinezeşti în culori ţipărtoare. Burta plină de bere a unuia şi părul vopsit într-o nuanţă turbată de blond a altuia bănuiesc că se subînţeleg. Şi cum era să uit că de fiecare dată când telefonul unuia dintre ei suna auzeam în ritmuri manelistice marca Guţă următoarele cuvinte: Hai du-te, du-te, du-te/Şi nu privi-napoi/Nimic nu va mai fi între noi. Te întrebi uneori cum pot să existe aşa specimene, dar n-ai ce face. Deja sunt o parte integrată a peisajului mioritic. Cum spuneam, au coborât la Caracal. Ca o paranteză, ăsta e oraşul unde se zice că s-a răsturnat carul cu proşti. Mă întreb de ce... Şi ca o paranteză la paranteză, hai să enumerăm şi cele şapte minuni ale Caracalului:

1. S-a construit un bloc şi s-a uitat macaraua în interior;
2. A luat foc sediul pompierilor;
3. S-a furat uşa de la poliţie;
4. Brutăria e pe Strada Foamei;
5. Cimitirul e pe Strada Învierii;
6. Puşcăria e pe Strada Libertăţii;
7. Singurul liceu din oraş se numeşte Liceul nr. 2.
8. Cele şapte minuni ale Caracalului sunt mai multe de şapte!
9. Pe ceasul de la gara din Caracal orele sunt indicate atât cu cifre romane (de la I la XII), cât şi cu cifre arabe (de la 13 la 24). În plus, ora 16 cu cifre romane nu apare scrisă  ca şi "IV", ci e reprezentată prin patru liniuţe verticale: "IIII".

Dincolo de Caracal, lucrurile intră în normal. Mă rog, cât de normal poate fi un drum cu trenul în România? Singurele evenimente notabile din ultimele trei ore şi jumătate sunt blatiştii de dincolo de Roşiorii de Verde care fac slalomuri între scaune şi între vagoane ca să-l evite pe naşu' şi după lăsarea întunericului două opriri neprogramate în câmp, ca să ne bucurăm de peisajul mirific oferit de buruienile Câmpiei Române, peisaj umbrit la acel moment umbrit de o beznă adâncă, motiv pentru care de fapt nu am de unde să ştiu dacă am oprit în câmp, în pădure sau dacă am blocat vreo trecere la nivel cu calea ferată de pe vreun drum naţional sau judeţean.

Deznodământul călătoriei a fost oprirea în Gara de Nord undeva după 10 noaptea, cu 40 de minute întârziere. Cu toate astea, ar trebui să ne considerăm norocoşi. Majoritatea trenurilor de pe panoul cu sosiri indicau întârzieri chiar mai mari, de până la 110 minute. După ce n-am mai mers cu trenul de peste 10 ani cred, am recuperat totul în numai o călătorie. Ce să zic? A fost o experienţă interesantă, dar dacă eşti nevoit să faci asta prea des e foarte posibil să ajungi ca într-o bună zi să iei cu tine o mitralieră şi, când o să-ţi cedeze şi ultimul nerv, să omori pe toată lumea din vagon de la controlori la beţivani, la prima oprire neprogramată în câmp.

Împrejurimile Albei Iulia

În judeţul Alba, în afară de Alba Iulia, mai există şi alte puncte de interes, mai mult sau mai puţin întreţinute, interesante, originale etc. Momentan aproape toate sunt accesibile numai cu maşina, neexistând curse de autobuz, microbuz sau tren. Dar dacă ajungi pe acolo cu autoturismul personal, merită să dai o tură.

La vreo 35 km est de Alba Iulia se află oraşul Blaj. Fondat acum peste 800 de ani, Blajul este cunoscut pentru faptul că e locul de naştere şi centrul Bisericii Greco-Catolice Române Unite cu Roma. Cauzele pentru apariţia acestei biserici în secolul al XVII-lea ţin de restricţiile la care erau supuşi românii în perioada stăpânirii habsburgice. Numai adepţii unui număr limitat de religii aveau dreptul de a participa la viaţa politică în Transilvania acelor vremuri şi ortodoxia, religia românilor, nu se afla printre ele. Aşa că în 1698 a apărut ideea creării unei biserici care să păstreze cele mai multe elemente ale ortodoxismului, dar să se supună autorităţii Papei de la Roma. Şi trei secole mai târziu, Biserica Greco-Catolică încă mai există! În centrul Blajului se află Catedrala Sfânta Treime, care în ochii vizitatorilor non-greco-catolici este foarte probabil cea mai ciudată biserică din lume. Pereţii nu sunt prea încărcaţi de picturi, ca în bisericile ortodoxe, există bănci ca în bisericile catolice, în spate există un portret al Papei şi o statuetă a Fecioarei Maria chiar lângă nişte icoane cu Iisus Hristos realizate în stil bizantin. Altarul în schimb, e acoperit de o catapeteasmă, despre care se laudă  ei că ar fi cea mai mare din lume.

 Interiorul Catedralei Greco-Catolice

Catedrala Greco-Catolică când era albă

Catedrala Greco-Catolică, în culoarea de azi

După cum sugerează ultimele două poze, catedrala a trecut de curând printr-un proces de restaurare. La început era albă, ceea ce nu era rău deloc. Acum e un galben foarte deschis care, mie personal mi se pare... cum să zic mai elegant... puţin de neam prost... Şi chiar mai rău decât vopsirea unei biserici în culoarea asta e vopsirea unui oraş întreg în aceeaşi culoare. Foarte multe clădiri din centrul istoric au aceeaşi culoare. Şi exemplul de mai jos e chiar mai rău. Trecem peste galbenul turbat cu care au acoperit culoarea originală. Nu ştiu care era ea, dar sigur era ceva mai decent. Dacă nu mă uitam atent - şi nici nu prea m-am uitat, din descrierile ghidului mi-am dat seama - nu mi-aş fi dat seama că au fost montate termopane pe Palatul Mitropolitan din Blaj. Geamurile mai sunt cum mai sunt, că se pierd în galbenul ăla. Dar uşa tot de termopan de la intrare e chiar DE NEAM PROST...

Un palat medieval frumos restaurat de nişte MELTENI

După cinci sau zece minute de mers pe jos de la castelul cu termopane, după parcurgerea unui drum căruia nu i-ar strica un strat în plus de asfalt, trecerea pe lângă o piaţă care joi seara arată de parcă ar fi fost abandonată acum câteva decenii, ajungem la Câmpia Libertăţii. Aici au avut loc în 1848 două adunări naţionale ale românilor din Ardeal, unde s-a afirmat pentru prima oară dorinţa de unire cu ceilalţi români. Din nefericire, nu au fost de mare efect adunările astea, căci românii din Transilvania au mai avut de aşteptat 70 de ani până să le fie îndeplinită dorinţa. Astăzi pe acel loc se află un monument din marmură cu un aspect cam comunist şi statui ale diferitor personalităţi din istoria românilor.

Câmpia Libertăţii

La 18 km de Blaj, înspre est se află Jidvei, una dintre cele mai mari şi mai cunoscute podgorii din România. Exact lângă podgorii se află şi fabrica de la care pornesc sticlele de vin către restul ţării. Zgomotul e prea mare pentru a putea auzi ceva din descrierile oferite de ghid, dar tot e interesant să vezi cum ajung strugurii într-o formă lichidă în care să-ţi permită să te îmbeţi până nu mai ştii de tine.

Jidvei

Castelul Bethlen-Haller

După Jidvei, imediat la est urmează comuna Cetatea de Baltă, alcătuită din patru sate: două de români (Cetatea de Baltă şi Crăciunelu de Sus), unul de unguri (Sântămărie/Boldogfalva) şi unul de ţigani (Tătârlaua). În vârful unui deal, la marginea primului sat găsim Castelul Bethlen-Haller, înfăţişat pe toate sticlele de vin provenite de la Jidvei. Numit după cele două familii care şi-au avut reşedinţa aici pe vremea imperiului, astăzi se află în proprietatea firmei Jidvei, care s-a ocupat cu restaurarea sa, restaurare ce a fost făcută în mod profesionist, nu ca la Blaj. Şeful de la Jidvei este Dl. Liviu Necşulescu, un bătrânel simpatic de 82 de ani (mulţi înainte!), pe care e posibil să-l cam dea banii afară din casă. Un prim indiciu care ne conduce la concluzia asta e acela că se plimbă pe drumurile patriei în ritmuri de manele şi muzică populară într-un Land Rover. De fiecare dată când trece prin satul de ţigani dinaintea castelului are întotdeauna pregătit un teanc consistent de bancnote de 1 şi 5 lei, pe care are grijă să îl împrăştie pe fereastra semideschisă a maşinii. Evident, de fiecare dată când se întâmplă asta spectacolul e garantat, pentru că uliţa se umple instantaneu de o şatră întreagă de ţigani ai cărei membri, de la cocalari şi pirande până la puradei, se calcă în picioare să prindă o bancnotă sau două. În plus faţă de asta, banchetul oferit unui grup, până la urmă nesemnificativ şi lipsit de o importanţă deosebită, aflat într-o excursie prelungită în zonă, a fost mult peste preţul plătit. Adică a fost clar din partea casei, în alte cuvinte. De asemenea, partea banchetului despre care se presupunea că trebuia să fie o degustarea, a fost mai degrabă ceva de genul: "hai, luaţi de aici şi beţi să vedeţi ce bun e!" Ăsta a fost un lucru foarte bun, pentru că degustările presupun scuiparea vinului după ce îţi clăteşti bine gura cu el, pe când aici chiar erai încurajat să goleşti sticla. Indiferent care ar fi raţiunile pentru care Dl. Necşulescu alege să facă astfel de lucruri - spectacol sau promovarea brandului Jidvei, de exemplu - tot ce pot să spun e: să fie primit şi la mai mare!

Case din Rimetea

La 55 km nord de Alba Iulia, după Aiud, se află comuna Rimetea. Pe plăcuţele bilingve de la intrările în cele două sate componente putem remarca diferenţele de ordin lingvistic dintre română şi maghiară, în care Rimetea "se spune" Torockó, iar Colţeşti - Torockószentgyörgy. Peste 90% dintre locuitori sunt maghiari şi ce e special la aceste două sate e că şi-au păstrat în întregime aspectul iniţial şi actualmente sunt un muzeu în aer liber. În afară de case vechi de sute de ani care arată ca scoase din cutie, mai găsim acolo o mânăstire, câteva biserici, ruinele unei cetăţi medievale şi Muntele Piatra Secuiului care se înalţă în apropierea satului. De curând Rimetea a fost propusă pentru înscrierea în Patrimoniul UNESCO. Un sat asemănător, deja inclus în această listă, e Hollókő, din nordul Ungariei. Stilul de construcţie seamănă izbitor cu cel de la Rimetea, doar că la noi peisajul e mai frumos.

Peştera Scărişoara

La 100 km nord-vest de Alba Iulia se află intrarea în Parcul Natural Apuseni. În afară de peisajele superbe din zonă, în acelaşi perimetru se află următoarele localităţi: Scărişoara, Arieşeni şi Albac. La Scărişoara, la 100 m sub pământ, într-o peşteră mare se află cel mai mare gheţar din partea asta a Europei. Arieşeni e una dintre staţiunile de schi mai mici ale ţării. Pe timp de iarnă, dacă te ţin nervii şi suspensiile maşinii să parcurgi drumul de la Bucureşti până acolo, o să găseşti pârtii care nu sunt supraaglomerate. În zona satului Albac se află mai multe pensiuni, care sunt un punct bun de plecare pentru vizitarea obiectivelor din zonă. De opt ani, o dată pe an la Albac are loc Târgul Naţional de Turism Rural. În câteva cuvinte, se adună acolo proprietari de pensiuni şi reprezentanţi ai satelor cu potenţial turistic de pe tot teritoriul României şi îşi expun marfa. Plimbându-te printre standuri poţi să deguşti următoarele: afinată, vişinată, merişorată, ţuică, pălincă, horincă şi vin de la cel puţin trei producători. Acum, chiar dacă te apuci să deguşti din toate sortimentele de băutură expuse, tot nu o să te îmbeţi prea tare pentru că şi mâncarea e suficientă. Poţi să grăbeşti procesarea alcoolului cu: plăcintă, cârnăciori, sarmale, mititei, ruladă cu ciuperci, prăjitură cu vişine, cozonac, brânză, caşcaval, gulaş, ciocolată de casă şi multe altele.

Târgul Naţional de Turism Rural de la Albac

Totuşi, târgul ăsta are o problemă: e într-un loc destul de izolat... Ceea ce ar trebui să fie o ocazie de promovare a turismului s-a transformat în bufetul comunal. Jumătate dintre cei prezenţi acolo nu aveau deloc feţe de turişti. Ideea în sine e bună, dar dacă beţia şi ospăţul de acolo s-ar muta în centrul unui oraş mare, cum ar fi Bucureştiul sau Braşovul, evenimentul ar avea un efect mult mai mare.

Singura clădire albă din Roşia Montană

Sala de pariuri din satul unde lumea n-are bani şi job-uri.

Cei 25% care au de muncă probabil lucrează acolo.

În final, ultimul punct de interes din zonă este Roşia Montană. Sub Roşia Montană se află un depozit mare de aur. Din cauza asta, aici se pune problema începerii unuia dintre cele mai controversate proiecte din România: Proiectul Minier de la Roşia Montană. Paradoxal, în ciuda bogăţiei de sub sol, peisajul de la suprafaţă e de-a dreptul dezolant şi post-apocaliptic. Şomajul e undeva pe la 75% şi toate clădirile arată de parcă stau să se dărâme. Toate, mai puţin una: sediul firmei care doreşte să demareze "minunatul" proiect. În singura clădire într-o condiţie structurală acceptabilă se află şi un muzeu al mineritului. Pe jumate din durata turului, ghida de acolo încearcă să convingă grupurile de vizitatori că proiectul e o idee bună, până aproape de pragul îndoctrinării. Da, într-adevăr! Mi se pare o idee excelentă să vină nişte canadieni şi să ia cu ei între 80% şi 96% din ceea ce găsesc acolo (am auzit mai multe variante până acum), totul sub acordul unui contract (parţial) secret semnat cu statul român. E bine! În afară de aur, parcă mai avem şi ceva argint, cupru, petrol şi cărbuni pe teritoriul ţării. Hai să le dăm şi pe astea, că parcă atârnă cam greu! Alt lucru ciudat legat de Roşia Montană ar fi că deşi nu au bani şi locuri de muncă, n-am putut să nu observ că exact lângă unica clădire albă, într-o clădire scorojită rău, au o sală de pariuri...

Ca să închiem, dacă aveţi o maşină în stare de funcţionare care să poată să parcurgă 450 km de drum, cu fâşii mari de şosea de calitate foarte îndoielnică, şi un psihic destul de puternic şi mulţi, mulţi nervi, Alba te aşteaptă!

Alba Iulia, România

Alba Iulia - cealaltă capitală. Acesta e sloganul turistic al oraşului Alba Iulia care, evident, face referire la semnificaţia istorică a oraşului pentru România. Acesta e locul unde s-a înfăptuit unirea celor trei principate române. De două ori. Prima dată sub conducerea lui Mihai Viteazul la 1600, unire ce a durat numai până la asasinarea sa, în 1601 şi a doua oară la 1 decembrie 1918 când 1228 de delegaţi, reprezentanţi ai românilor şi saşilor din Transilvania, au votat unirea Transilvaniei cu Regatul României. Mai pe scurt, datorită evenimentelor petrecute acolo, care până la urmă sunt şi cele mai importante din istoria României, are ţara noastră forma pe care o are astăzi.

Dar istoria oraşului nu se rezumă numai la momentul Marii Uniri. Aşezarea există încă de pe vremea romanilor şi de-a lungul timpului a fost cunoscută sub mai multe nume: Apulum, Carlopolis (latină), Karlsburg, Weißenburg (germană), Gyulafehérvár, Fehérvár (maghiară). Cea mai mare parte a atracţiilor turistice (de fapt, cred că toate) sunt situate în interiorul zidurilor cetăţii sau în apropierea zidurilor. Cetatea în sine nu e foarte mare. Nu ştiu suprafaţa exactă, dar nu cred că e mai mare de 2 km pătraţi. Deci două zile ar trebui să fie mai mult decât suficiente ca să vezi pe îndelete tot ce e de văzut în oraşul vechi şi să-l înveţi pe dinafară.

Catedrala Încoronării

Imediat după intrarea în cetate dinspre Parcul Unirii dăm de Catedrala Încoronării. Spuneam mai devreme că oraşul are o istorie lungă. Catedrala Încoronîrii însă a apărut în peisaj relativ recent, în 1922. S-ar putea să sune incredibil pentru cineva care trăieşte în România zilelor noastre, dar construcţia ei a durat MAI PUŢIN DE 2 ANI. O construcţie destul de masivă, comparabilă cu catedrala catolică de alături plus o grădină şi chilii pentru călugări, totul într-un interval foarte scurt. Dar şi ocazia cu care a fost realizată construcţia a fost una specială, şi anume încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Motivul pentru care nu exista nicio altă catedrală ortodoxă demnă de o încoronare în oraş e unul simplu: în vremea stăpânirii străine a Transilvaniei (cea mai mare parte a timpului maghiară, dar şi cu intervale de stăpânire austrică sau turcă) românii erau consideraţi "naţiune tolerată" şi în consecinţă nu aveau niciun fel de drepturi politice şi nu li se permitea să locuiască în interiorul zidurilor cetăţilor transilvănene. Exteriorul seamănă mult cu Biserica Domnească din Târgovişte, care a şi fost folosită ca sursă de inspiraţie, dar interiorul are unele elemente mai moderne, cum ar fi nişte coloane de marmură roz.

Biserica Memorială Mihai Viteazul

O biserică ortodoxă mai veche de atât e Biserica Memorială Mihai Viteazul, o bisericuţă de lemn ce datează din 1597. Acesta a fost de fapt locul unde a fost încoronat Mihai Viteazul domn peste cele trei principate, nu catedrala catolică, cum sugerează unii că ar fi fost de acord conducătorii maghiari ai acelor vremuri. Chiar dacă să zicem că ar fi fost de acord cu aşa ceva, cred că ar fi fost de acord aşa cum au fost cei din Constantinopol să transforme Sfânta Sofia în moschee la venirea turcilor. Acum, un sfat pentru care s-ar putea să fiu tratat ca un eretic: dacă nu vreţi să auziţi poveşti despre cum credinţa ortodoxă e cea dreaptă şi cum catolicii şi alţii au luat-o pe calea greşită sau discuţii despre cum noi am fost primii în Ardeal, nu ungurii, e bine să evitaţi tururile cu ghid oferite de preoţi, călugări sau cine se ocupă de lucrurile astea, la ambele biserici. Nu ştiu despre alţii, dar eu unul parcă nu prea vreau să aud poveşti interminabile pe teme de genul ăsta, care nu cred că mai sunt de mare actualitate în secolul XXI.

Catedrala Episcopală din Alba Iulia şi statuia lui Mihai Viteazul

Chiar lângă Catedrala Reîntregirii se află Catedrala Episcopală Romano-Catolică Sf. Mihail. Construcţia actuală datează din secolul al XI-lea şi în imediata apropiere, sub o pajişte acoperită de iarbă s-ar afla şi ruinele fundaţiei catedralei iniţiale, din secolul al X-lea. În sec. al XIII-lea, în timpul invaziei tătarilor biserica a fost parţial distrusă, dar a fost reconstruită la scurt timp după aceasta. În interior se află mormintele unora dintre conducătorii Ungariei: Iancu de Hunedoara şi fiul său, Ladislau şi Ioan Sigismund şi regina Izabela a Ungariei. Stilul de construcţie al catedralei este romanic şi toate mormintele menţionate sunt marcate cu plăci comemorative, coroniţe şi pănglicuţe colorate în roşu-alb-verde. La fel ca şi catedralele din Budapesta, şi aceasta este foarte maghiară (aproape exclusiv maghiară) din punctul de vedere al inscripţiilor din interior. Asta nu e o problemă pentru că maghiarii din regiune sunt de fapt principalii beneficiari ai catedralei, dar dacă se doreşte transformarea Albei Iulia într-o destinaţie turistică, ar fi foarte utile nişte traduceri în română şi engleză.

Puţin mai încolo de cele două catedrale se află o piaţă mare în mijloul căreia se află o statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul. În spatele statuii găsim Palatul Princiar. Iniţial palatul a fost capitulul episcopal al oraşului. Mai târziu a fost transformat în reşedinţa princiară a conducătorilor Transilvaniei. În timpul scurtei domnii a lui Mihai Viteazul peste principatele unite aici s-a aflat reşedinţa acestuia. În secolul al XVII-lea, după alungarea turcilor din Transilvania, a fost transformat în cazarmă. Aceasta a fost menirea clădirii inclusiv din 1918 până acum câţiva ani. Pentru că în tot acest timp a fost în proprietatea armatei - o instituţie foarte... specială, care foloseşte orice lucru până când ajunge într-o stare avansată de degradarea şi chiar şi după aceasta, actualmente are nevoie de o restaurare urgentă, până nu cumva o să se prăbuşească. Deasupra pereţilor scorojiţi, pe ce a mai rămas din acoperiş, putem observa în două sau trei locuri cum cresc cu mare spor şi complet spontan nişte copaci. Da, copaci! Asta şi vroiam să scriu. 

Grădinile suspendate din Alba Iulia

 Schimbarea gărzii la Poarta a III-a

Schimbarea gărzii pe Traseul celor Trei Fortificaţii

Un atu al Albei Iulia în faţa altor cetăţi din România e că aici se face tot posibilul încât istoria chiar să prindă viaţă. În fiecare zi, la ora 12:00, la Poarta a III-a cetăţii are loc schimbarea gărzii. Şi e o procesiune destul de amplă, nu ca la Parlamentul din Atena sau Palatul Prezidenţial din Budapesta. La Alba Iulia schimbarea gărzii se face cu un batalion întreg, cu cai, tobe şi tot tacâmul. În aceeaşi parte a zilei, undeva pe Traseul celor Trei Fortificaţii se trage chiar şi o salbă de tun. Aşa o procesiune de schibare de gardă, trebuie să recunoştem, nu mai vedem în prea multe locuri şi niciun caz cu o frecvenţă aşa de mare. 

 Ruine romane

Locul de supliciu

Traseul celor Trei Fortificaţii e unul dintre puţinele obiective din oraş unde trebuie să plăteşti o taxă de intrare. Pe acest traseu se află vestigiile a trei fortificaţii, din trei epoci diferite, construite succesiv pe aceeaşi locaţie şi fiecare cetate incluzând-o pe cea veche: Castrul Roman, Cetatea Medievală (sec. XVI-XVII) şi Cetatea Alba Carolina, fortificaţie de tip Vauban (sec. al XVIII-lea). Ultima este şi cea mai extinsă, aproape toată cetatea actuală fiind construită în acest stil. Caracteristicile principale sunt forma de stea şi gradul de înclinare al zidurilor, care făcea ghiulelele tunurilor să ricoşeze. Deasupra Porţii a III-a se află  ceea ce se crede că a fost celula unde a fost întemniţat Horea, unul dintre liderii Răscoalei Ţărăneşti de la 1784. Alt posibil loc unde acesta a fost întemniţat este la baza obeliscului închinat liderilor răscoalei situat în faţa porţii. Aproape de ruinele romane se găseşte şi o reconstituire a locului de supliciu unde au fost traşi pe roată Horia, Cloşca şi Crişan.

Sala Unirii

Expoziţia de etnografie a Sălii Unirii

Locul cel mai legat de semnificaţia istorică a oraşului e Sala Unirii. Acolo a fost decisă la 1 decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu România. Decorurile somptuoase pe care le putem vedea astăzi şi care înfăţişează personaje din istoria României au fost realizate abia după semnarea actului. Printre exponate se află biroul la care a fost semnată declaraţia de independenţă a Transilvaniei (înainte de unirea cu România aceasta şi-a declarat independenţa faţă de Ungaria) şi aparatul de fotografiat cu care au fost făcute cele cinci poze din ziua marelui eveniment. Au existat numai cinci pentru că pe vremea aia facerea unei fotografii era un proces mult mai laborios decât astăzi şi presupunea mai mult decât apăsarea unui buton. La subsol se află o expoziţie de etnografie.

Din cauza interdicţiei fotografiatului, singurele poze decente cu 

Biblioteca Batthyaneum disponibile pe net sunt din anii '20 şi '70

Nu prea departe de Sala Unirii se află Biblioteca Batthyaneum, înfiinţată la 1798 la iniţiativa lui Batthyány Ignác (Ignatius), episcop al Transilvaniei. Astăzi aceasta adăposteşte 50.000 de cărţi, 19.000 de documente şi 1.230 de manuscrise datând de la începuturile Evului Mediu până astăzi. E chiar foarte interesant să stai în mijlocul atâtor cărţi vechi, dar restricţiile excesive parcă îţi taie cheful. Mai exact: n-ai voie să faci poze, n-ai voie să calci în afara covorului roşu, n-ai voie să vorbeşti tare şi nici atinsul vitrinelor nu e privit nici el cu ochi buni. Deocamdată e permis respiratul, dar nu putem şti ce-o să se întâmple pe viitor. Pe de-o parte e de înţeles grija excesivă pentru că multe dintre exponate sunt rare şi fragile, dar pe de altă parte asta nu atrage turiştii. Din cauza asta, poate ar fi o idee bună să facă undeva o încăpere cu COPII ale exponatelor mai interesante care să poată fi schimbate periodic fără nicio problemă şi pe care să poată să pună mână şi să le răsfoiască cine vrea.

Poarta a III-a

Zidurile cetăţii (latura de est)

Zidurile cetăţi sunt actualmente în proces de restaurare. Laturile de sud şi est ale cetăţii deja au fost restaurate şi arată forte frumos şi aproape că strălucesc, iar zidurile de pe latura de vest sunt în lucru. Surprinzător în mod plăcut şi necaracteristic pentru România, impresia generală e că într-adevăr se munceşte din greu şi într-un ritm susţinut. Şanţurile de pe laturile de nord şi de est au fost transformate practic într-un parc cu băncuţe, verdeaţă şi piste pentru biciclete. Din nefericire, deocamdată nu există decât un centru de închirieri deloc vizibil şi nesemnalizat. Asta e una dintre problemele oraşului. Nu prea sunt indicatoare şi e greu să găseşti orice. Alt lips notabil sunt magazinele de suveniruri. Aproape lipsesc. O tarabă sub un cort, o baracă undeva pe Traseul celor Trei Fortificaţii şi cică ar mai fi unul pe la Poarta IV. Atât. Şi calitatea suvenirurilor vândute nu e dintre cele mai ridicate. Nu mai zic că dacă ajungi acolo vara şi sunt 35 de grade afară n-ai de unde să-ţi iei o sticlă de apă, suc, bere, ceai etc. Altă idee de îmbunătăţire a serviciilor ar fi înfiinţarea unor linii turistice de autocar (către obiective din afara oraşului). De aşa ceva e nevoie pentru că, realistic vorbind, nu putem să ne aşteptăm de la un turist obişnuit să petreacă aici mai mult de două zile. Oricum, potenţialul turistic sigur există.

Dar cel mai importantă problemă de rezolvat pentru a putea pune în valoare cetatea din punct de vedere turistic e uşurarea accesului. Să zicem că stai în Bucureşti şi vrei să ajungi la Alba Iulia. Ai o mică problemă. Trenurile merg cum merg şi faci între şapte şi zece ore. Autocarele merg pe drumurile patriei pe care le cunoaştem prea bine şi fac şi ele cinci ore şi jumătate sau şase. Dar detaliile drumul de ducere şi întoarcere trebuiesc detaliate altă dată, nu în articolul ăsta. Ideea principală e că dacă nu apare o autostradă undeva prin apropierea Albei Iulia sau dacă nu mai schimbă cineva şinele alea de tren, nu or să se înghesuie prea mulţi să se ducă să vadă unde s-a scris istoria ţării. Repet, potenţialul există. Dacă nu se face vreo prostie monumentală în timpul restaurării, cum ar fi montarea de termopane la Sala Unirii sau la Biserica Memorială şi dacă se îmbunătăţesc puţin serviciile la faţa locului şi dacă se face în aşa fel încât să se poată ajunge acolo mai uşor, chiar are şanse de dezvoltare locul ăla. Dar totul depinde de cuvântul cheie din ultima frază, de cei trei "dacă".