Kim a murit, trăiască Kim!

Jale mare şi tristeţe în Coreea de Nord! Pe 17 decembrie, liderul suprem al Republicii Populare Democrate Coreene, fiul preşedintelui etern, liderul revoluţiei şi încă nişte titluri pe care nu mi le amintesc, tovarăşul Kim Jong-il a murit în urma unui atac de cord. În buna tradiţie stalinistă, moartea sa a fost anunţată abia două zile mai târziu. Reacţia publicului a fost următoarea:

Cât o fi regizat şi cât o fi real oare? E real?? E o posibilitate, având în vedere faptul că ţara aia e complet izolată de lumea din exterior. Sau poate or fi pe clădirile din jur lunetişti care împuşcă pe oricine nu plânge. Dar pe cine "plâng" mulţimile? Conform biografiei oficiale, Kim Jong-il s-a născut pe muntele sacru Paekdu şi naşterea sa a fost acompaniată de două curcubee. În realitate s-ar părea că s-a născut în Siberia, pe vremea când tatăl lui, Kim Il-sung, lupta împotriva japonezilor. După ce a devenit preşedinte nu a vorbit niciodată cu mass-media, nu a ţinut niciun discurs şi nu ştim de fapt cum suna vocea lui. Alte ciudăţenii ale lui includ teama sa de zbor, faptul că pleca în toate călătoriile în afara şi în interiorul ţării cu un tren blindat şi faptul că mânca cu beţişoare de argint, care puteau detecta otrăvurile. Domnia lui de 17 ani a fost un dezastru pentru ţară. Populaţia nu avea ce mânca, cozile la magazine erau chiar mai lungi decât celedin România de pe vremea comunismului, dar de câteva ori pe an au loc parade mari în cinstea republicii şi a "liderilor luminaţi" şi Coreea de Nord încearcă să devină putere atomică.

După moarte, urmând tradiţia a fost expus în centrul capitalei timp de 10 zile pentru a putea fi vizionat de public, aşa cum sunt Lenin şi Stalin la Moscova şi Mao la Beijing. Înmormântarea a fost chiar mai impresionantă decât paradele obişnuite şi chiar mai lacrimogenă decât filmuleţul de mai sus. Kim Jong-il, un comunist convins a fost condus pe ultimul drum într-un dric mare, negru şi... american.

Urmaşul la tron e fiul lui cel mai mic, Kin Jong-un. Iniţial fiul cel mare trebuia să preia conducerea, dar în urmă cu câţiva ani, s-a... certat cu familia. În 2002, Kim Jong-nam a încercat să călătoarească în afara ţării cu un paşaport fals din Republica Dominicană sub un nume chinezesc. Ce a atras atenţia celor care controlau paşapoartele în aeroport nu a fost combinaţia ciudată de naţionalităţi, ci numele extrem de tâmpit pe care şi l-a ales (胖熊 - Pang Xiong - "ursul gras" în chineză). Destinaţia era Tokyo, Japoniua. Scopul călătoriei - vizitarea Disneyland. Noul conducător are 27 sau 28 de ani. Pe de-o parte e lipsit de experienţă politică, dar pe de altă parte poate îşi dă seama că e ceva în neregulă cu ţara sa. Dar dacă njivelul de competenţă al conducătorilor nord-coreeni e direct proporţional cu nivelul de cretinitate al frezei, viitorul Coreii de Nord nu e deloc luminos. Dacă e să comparăm frezele celor trei conducători iluştri, parcă e din ce în ce mai rău.

Ce fac călugării în ţările din vest

Toate ţările creştine de rit ortodox sau romano-catolic au mănăstiri. Ştiţi voi, aşezăminte monahale în care slujesc călugări şi/sau călugăriţe, oameni care au făcut jurăminte să ducă o viaţă după regulile impuse de Biblie şi care se află în permanenţă în slujba Domnului.

Cum ne-am obişnuit, în ţările din Europa de Vest, lucrurile merg mai bine. Lucrurile în general, orice. Treaba asta cu viaţa monahală nu face excepţie. Privită de la distanţă, chestia asta pare destul de plictisitoare. Asta în România. În vest, în Spania să spunem, nu e chiar aşa de rău. Nişte călugări gregorieni de la o mănăstire nenominalizată ce s-au gândit să facă? Păi, să cânte. Şi acum mai mulţi ani au făcut ei un CD cu colinde care a fost dat şi la noi cu o revistă. Foarte drăguţ. E vorba chiar de colinde, muzică "laică", internaţională, în limba engleză (ex: Jingle Bells, Last Christmas, War is Over, Feliz Navidad etc). Nu cântece religioase, cum fac călugării de la noi. Deci nu Sfinte Dumnezeule, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu şi altele asemănătoare. Oare de ce nu fac gesturi d'astea şi călugării din România? S-or gândi poate că alte lucruri nu-i plac lui Dumnezeu? Stai aşa, n-are logică. Dumnezeu a creat toate cele văzute şi nevăzute. Parcă aşa scria în Biblie (poate nu în formularea asta, dar asta e ideea de bază). Şi deci, indirect cel puţin, tot El e responsabil pentru muzica nereligioasă. Deci lui Dumnezeu ar trebui să-i placă rock, pop, hip-hop, dance, house etc. Poate doar heavy metal, death metal, black metal să nu-I placă. Şi poate şi manele? Dar altfel, călugării şi alte genuri de muzică nu ar trebui să fie noţiuni care să se excludă reciproc.

Altă activitate interesantă de călugări e cea a unora dintre călugării belgieni. Cum ar spune americanii, they might have drinking problem. Nu mai ştiu despre şampanie sigur dacă provine din Franţa sau din Belgia. Ce ştiu e că tot un călugăr pe nume Dom Perignon a inventat-o undeva pe la sfârşitul Evului Mediu. Călugării belgieni din ziua de azi, în timpul liber, când nu sunt ocupaţi cu rugăciunile şi alte activităţi spirituale se ocupă cu procesarea orzului şi hameiului şi transformarea sa în bere. Şi cum procesul de fabricaţie e destul de lung, nu ştiu cât timp mai au să se roage. Dar, ca şi în cazul muzicii, conform Bibliei, tot Dumnezeu a creat berea sau a contribuit la crearea ei, deci iar nu se exclud reciproc noţiunile. Câteva exemple de beri belgiene de mănăstire sunt: Leffe (Măn. Mont-Saint-Guibert), Affligem, Chimay, Rochefort, Westmalle, St. Feuillen, Orval, Augustijn, La Trappe etc. Asta ca să numesc numai câteva. Clar, sunt ocupaţi oamenii... Şi ce preţuri au berile astea binecuvântate. În Carrefour ajung şi la 14 lei sticla de 0,33 L.

Big Red

Acum mult timp, în vremuri imemoriale, am găsit undeva într-un supermarket în Bucureşti gumă de mestecat Big Red. Cei mai mulţi probabil că nu sunt conştienţi de existenţe ei. Nici nu e de mirare. Multă vreme după asta n-am mai văzut deloc. Big Red e o gumă de la Wrigley's, se vinde în pachete de câte 7 sau 15 lame şi are gust de scorţişoară. Originial, n-am mai văzut alta în afară de asta.

Acum doi ani când am fost în America am văzut Big Red ultima dată. La un duty-free din aeroportul dinWashington s-a întâmplat asta, chiar înainte să urc în avionul înapoi spre România şi, evident, mi-am făcut plinul. Am golit ce-a mai rămas din cutia de Big Red, tanti de la casa de marcat s-a uitat cam ciudat la mine, am urcat în avion şi am avut provizii de gumă pentru sezonul vară-toamnă.

Acum câteva zile, ce văd la casă la noul Carrefour din Chitila? Big Red! Yeah! Aşa că iau trei pachete de câte 15 lame, că cine ştie când mai găsesc? Acuma o fi bună guma asta, dar am uitat de posibilele... efecte secundare. Câteva "instrucţiuni de utilizare":

• chiar dacă are un gust bun, e recomandabil să nu mestecaţi mai mult de o singură lamă odată;
• nu mestecaţi la o lamă mai mult de 20-25 minute;

În cazul în care nu respectaţi cele două reguli simple de mai sus, s-ar putea să vă alegeţi cu usturimi şi pişcături destul de rele pe limbă pentru următoarele două, poate chiar trei zile. Altfel, nu cred că sunt motive de îngrijorare.

Ziua nebunilor pe şosele. Iar.

Din când în când, pe şoselele Bucureştiului, se desfăşoară ceea ce îmi place să numesc "zilele nebunilor pe şosele". Adică se întâmplă în trafic lucruri chiar mai ciudate şi mai periculoase decât de obicei. Ultima dată o zi de genul ăsta a fost acum vreo săptămână şi cu ocazia ei am fost martor la două coliziuni şi la două incidente cu potenţial de a se transforma în coliziuni. Într-una din coliziuni era gata-gata să fiu implicat şi eu, ca şi în celelalte incidente.


Totul a început în prima parte a zilei. Plec de acasă, merg câţiva kilometri, după care ajung pe o porţiune de drum pe care erau parcate maşini pe diagonală în faţa unui bloc. Chiar când treceam eu pe acolo unul dintre cei parcaţi încerca să iasă. Ca mulţi alţi şoferi din Bucureşti, nu a învăţat că trebuie să mai şi caşti ochii la cei din jur când faci astfel de manevre. Pe deasupra, era şi cam ceaţă... Aşa că în loc să am cale liberă, drumul era încet-încet ocupat de o maşină destul de mare. Bun... TIT! TIT! Se opreşte din mers un pic. Întorc butonul uşor spre stânga, îl ocolesc, eu îmi văd de drum, individul îşi vede de ieşitul din parcare şi alt şofer din spatele meu îşi vede şi el de drum, dar n-a avut săracu' o prezenţă de spirit prea bună, nu claxonează, şi întoarce de volan tocmai bine cât să îi zgârie spatele celui care ieşea şi cât să îşi strice farul drept. Noroc că am trecut pe acolo când am trecut şi nu cu cinci secunde mai târziu. Acum accidentul ăsta are o semnificaţie deosebită. Nu e doar primul accident pe care l-am văzut live în oglinda retrovizoare, ci e primul accident pe care l-am văzut în care să fie implicată o MAŞINĂ ENGLEZEASCĂ. Cel care ieşea din parcare avea o plăcuţă de înmatriculare galbenă în spate şi volanul unde altundeva decât pe partea dreaptă a bordului? HA, AM AVUT DREPTATE! Deja au început! La mai mare!


La vreun kilometru mai încolo merg eu lin pe drum şi câteva maşini mai în faţă era pe banda II unul cu semn galben de "alte pericole" pe lunetă. Tocmai a terminat şcoala, dar nici ăsta n-a învăţat să caşte ochii la cei din jur... Aşadar, ca un adevărat şofer profesionist şi responsabil încearcă să intre pe banda I fără niciun avertisment, semnal sau privire în oglinda laterală presupun. Ce să vezi, exact în momentul ăla mergea altcineva pe banda I. Evident, acel cineva s-a oprit fix în începătorul talentat şi toţi cei de pe banda doi au trebuit să intre un pic pe spaţiul verde de pe mijlocul şoselei ca să poată să treacă mai departe. Ăsta a fost primul accident pe care l-am văzut cu ochii mei, fără alţi "intermediari", cum ar fi oglinzi.

Seara, eram în drum spre casă. Într-o intersecţie semnalizată trebuia să fac stânga, exact ca în imaginea de mai sus. Tot exact ca în imaginea de mai sus, un idiot încearcă să facă şi el stânga, doar că fix prin faţa mea. Reflexul când îţi apar maşini brusc în faţă e să pui frână şi să apeşi claxonul cât poţi de tare. E, în cazul de faţă claxonul a avut puterea de a-l opri din loc pe individ exact unde e X-ul pe poză. Noroc că m-am oprit şi eu, chiar dacă la numai câţiva centimentri de el. Problema e că nu mai vroia să plece... Ce faci în situaţia asta? Păi, încerci să îl ocoleşti fără să îi loveşti pe ăia care aşteaptă la stop pe sensul celălalt.


În final, ca să închei ziua cum trebuie, la vreo 200-300 m mai încolo mergea, iniţial pe marginea drumului, un biciclist. Nu ştiu de ce a ales să meargă pe drum, când trotuarul era gol şi destul de larg. Încetinesc, că aşa se face când dai de biciclişti şi din senin parcă, începe biciclistul să meargă în zig-zag, cum altfel decât la vreo 2 m în faţa mea? Iaraşi, frână, tot din instinct. După halul în care manevra ghidonul, aş zice că s-a cinstit mai mult decât trebuia înainte să se urce în şa. În timp ce mergea el în zig-zag, a trebuit să aştept destul de mult timp să se elibereze sensul celălalt, să am pe unde să îl depăşesc. Toate astea, în claxoanele celui care era să mă lovească un minut mai devreme şi care acum mergea în spatele meu...


În concluzie, condusul în Bucureşti nu e pentru oricine. Cei drept, dacă nu s-ar întâmpla lucruri de genul ăsta, ar fi cu mult mai plictisitor.