Kenvelo şi Palestina

Nablus, Palestina, 2008. Un tânăr arab e ucis de un soldat israelian în timpul unui raid asupra unei tabere de refugiaţi unde se ascundeau nişte terorişti palestinieni. Nimic special aici. Se întâmplă frecvent încă din 1948: evreii şi arabii sunt duşmani de când a apărut Israelul, poate chiar de mai demult.

Înmormântare, cu steaguri palestiniene, ale Hamas, Hezbollah şi alte "partide politice" care joacă şi rolul secundar de organizaţii teroriste, cu multă lume şi aglomeraţie mare şi chiar şi cu multe puşti, aşa ca la arabi. Dar în mijlocul procesiunii, chiar în imediata apropiere a decedatului ce vedem? Un tricou cu Kenvelo.

Kenvelo (כן ולא) e o firmă israeliană, adică exact din ţara inamică împotriva căreia luptă de peste 60 de ani, producătoare de articole de îmbrăcăminte şi numele înseamnă "da şi nu" în ebraică.

La notar

Acum câteva zile am dat înapoi ASE-ului, în sfârşit diploma de licenţă, pe care au binevoit să mi-o lase pentru câteva luni. Motivul pentru care a trebuit să fac asta mi se pare cel puţin ciudat: să nu cumva să mă duc la două masterate pe locuri finanţate de la buget în acelaşi timp. N-am semnat o declaraţie în sensul ăsta la un moment dat? Mă rog, nu contează.

Şi pentru că am auzit că nu ţi se mai dă nicio hârtie de la secretariat cum că diploma ta e la ei, am zis să fac nişte copii după după ea. Şi nu orice fel de copii, ci nişte copii legalizate. Aşa că m-am dus la primul notar care mi-a ieşit în cale. Mai trecusem pe acolo şi cu ocazia admiterii. Notarii, după cum bine ştim, au o profesie din domeniul juridic şi oamenii cu o astfel de pregătire, în proporţie foarte mare, sunt mai... speciali. Biroul ăla notarial este un apartament de la parterul unei vile, plin cu Nele. Cine a terminat facultatea de comerţ ştie exact despre ce vorbesc. Nici nu intru bine, că sunt întâmpinat de o voce uşor robotică, a unei doamne cu o faţă care nu exprima nicio emoţie şi care vorbea, ca să-l citez pe Mircea Badea, cu e din a. Şi nu vorbesc aşa numai cu clienţii, ci şi între ele...

-Cu ce vă pot ajuta?

-Aş vrea să fac nişte copii legalizate după o diplomă de licenţă.

Acum, dacă persoana pe care am invocat-o mai devreme ar fi fost prin preajmă, n-ar fi fost deloc fericită:

-Desigur. Vă rog complectaţi această cerere.

Aşa că purced spre a complecta cererea. În timpul ăsta tanti aia mi-a luat diploma, a făcut trei copii după cum am cerut şi a venit înapoi cu ele şi cu originalul la vreun minut după ce am terminat cu complectatu'. Pune câte două ştampile pe fiecare copie, aşa cum se face de obicei, scrie ceva pe ele, se ridică şi vine spre mine:

-Onorariul este de cincizeci şi doi zero-opt (52,08).

"Este" - pronunţat exact aşa cum se scrie, nu "ieste", cum facem cei mai mulţi. După suma care părea mai mare decât ar fi trebuit, mai adaugă, absolut aiurea, un cuvânt care mă bagă în ceaţă de tot:

-Vechi.

Hmmm, cum adică vechi? O fi vrut să zică în lei vechi, adică 5 lei noi. Nu, stai că n-are sens.

-52,08? Cum adică?

-Cincizeci şi doi zero-opt.

Tăcere, câteva momente.

-Dar... ce s-a întâmplat, că acum două luni trei copii de certificate de naştere au costat doar jumate.

Mă luminează notăriţa de alături, care vorbea desigur tot "cu e din a".

-Onorariul pentru copiile legalizate este de opt lei şaizeci şi opt (8,68) pagina.

Şi aşa totul începe să aibă logică. Fun fact: taxarea se face la pagină, nu la document. La mine a mai fost cum a mai fost, dar un domn de lângă mine, care avea un document mai consistent de legalizat, a fost foarte şocat când a aflat că avea de plătit 312,48 lei. Aşa că plătesc, cu o bancnotă de 50 lei şi cu una de 10 lei şi aştept restul, care vine abia după vreo două-trei minute. De ce a durat atât? Păi, în loc să-mi dea şi mie 8 lei, cum ar fi făcut orice casieră, a venit înapoi cu exact 7,92 lei, lucru foarte rar la noi.

Pentru cine se întreabă de unde Dumnezeu scot cifrele astea, atât de exacte şi fără zecimale rotunde, răspunsul este că preţul fără TVA e de 7 lei. Şi 7 lei + 24% TVA = exact 8,68 lei.

Protestele "din faţa" Palatului Victoria

Oricând e un protest în Bucureşti, sunt şanse mari ca el să se desfăşoare în faţa Palatului Victoria. Aşa aud de fiecare dată. Circulaţia va fi blocată/îngreunată în zona Palatului Victoria, asta se aude de fiecare dată la televizor sau pe internet. Doar că mi s-a întâmplat numai foarte rar să văd blocaje în zonă, deşi aud de proteste destul de des. Nici proteste nu am văzut foarte multe de-a lungul vremii şi cu siguranţă nu în faţa Palatului Victoria.

Săptămâna trecută mergeam prin Piaţa Victoriei cu maşina, aşa cum fac mai tot timpul şi văd un grup destul de mare adunat lângă Muzeul Antipa. Atunci mi-a picat fisa: astea sunt protestele din faţa Palatului Victoria de care aud tot timpul! Un kilometru mai încolo mi-am dat seama de altceva: Doamne, ce bătaie de joc! Dacă aş fi în postura de a vrea să protestez, indiferent pe ce subiect, mi s-ar părea o insultă să mă pună cineva să protestez acolo, în faţa guvernului cică.

În primul rând, nu aş protesta în faţa guvernului, ci aş protesta în faţa Muzeului Antipa şi cu ocazia asta aş bloca şi intrarea în muzeu, care am înţeles că s-a redeschis de o lună sau două. Guvernul e la 200 m mai încolo. Când faci un protest, ideea e ca cei împotriva cărora e îndreptat să te audă, să te vadă şi să îşi dea seama că eşti acolo şi că eşti nemulţumit. În cei 200 m dintre protestatari şi guvern avem aşa:

• o bucată de la capătul de sud al unui bulevard cu sens unic cu patru benzi (Kiseleff), circulat intens la toate orele zilei (deci e zgomot);
• un spaţiu oarecum oval, încadrat cu o bandă continuă şi gol exact în mijlocul Pieţei;
• o bucată de la capătul de sud al unui bulevard cu trei benzi pe sens (Aviatorilor) care, din nou, e circulat intens la toate orele zilei (deci iarăşi mult zgomot);
• două gherete cu barieră şi jandarmi la intrarea în curtea sediului guvernului;
• mulţi pomi în curtea guvernului, printre care şi nişte brazi destul de înalţi;
• o parcare în care îşi parchează maşinile gratis tâmpiţii care ne conduc;
• ferestre care izolează fonic clădirea destul de bine.

Deci, cred că putem spune fără nicio reţinere, că de auzit sigur nu-i aude nimeni pe amărâţii care stau în faţa muzeului. Nici cu văzutul lucrurile nu stau mai bine. Copacii acoperă peisajul în mare parte şi chiar dacă n-ar fi mica pădure, tot am avea o problemă: distanţa. Trec pe trotuarul din faţa guvernului de câteva ori pe săptămână şi indiferent dacă port ochelari sau nu, tot nu văd ce scrie pe panourile şi bannerele din faţa muzeului.

De ce nu se mută protestele în spaţiul gol din mijlocul pieţei, unde ar fi mai vizibile şi unde nu ar incomoda pietonii? Păi pentru că nu e complet gol. La orice moment al zilei stă în mijlocul pieţei o maşină de poliţie cu un Garcea sau doi în dotare care au sarcina de a dirija şi/sau bloca traficul atunci când pleacă sau vine vreo coloană oficială sau maşina vreunui ministru, maşini care apropo, nu mai pot intra prin lateral pentru că ăia care se ocupau cu renovarea palatului sunt puţin bătuţi în cap şi au proiectat greşit o scară (de marmură cred) şi maşinile nu mai au loc să treacă. O sarcină secundară a acelui Garcea e să dea amenzi aiurea pentru contravenţii, în cea mai mare parte minore. Ce să-i faci? E criză, tre' să trăiască din ceva şi Ministerul de Interne, subordonat celor din palatul în cauză.

L-au descoperit şi românii pe Arash

.

De câteva luni, pe YouTube cel puţin, că la televizor nu ştiu şi la radio nu l-am auzit prea des, Arash a devenit cunoscut şi printre români. Din nefericire, românii, în mare parte, sunt... cam ţărani. Deşi acum situaţia s-a mai îmbunătăţit, când românii au început să comenteze prima dată la videoclipul de faţă (un fel de continuare la videoclipul altei melodii), într-o treime din comentarii era înjurat că e arab, într-o treime era înjurat că e manelist şi într-o treime era comparat de alţi manelişti cu Salam şi Guţă. O parte foarte mică a comentatorilor români îşi dădeau seama cum stăteau lucrurile de fapt.

Acum, eu îl ştiu de câţiva ani pe Arash şi nu mi se pare deloc rea muzica lui. Să clarificăm unele lucruri: în primul rând nu e în niciun caz manelist. Deşi ritmurile aduc oarecum cu manelele, versurile melodiilor nu fac trimitere la bani, duşmani, valoare şi alte lucruri din sfera manelelor cântate de tot felul de ţigani borâţi în România, Bulgaria şi alte ţări din Balcani. Ca o paranteză, sunt sigur că multe dintre melodiile lui au fost furate de tot felul de manelişti şi cu ocazia asta au fost şi stricate. În al doilea rând  (de asta m-am mirat şi eu când am auzit-o), nu şi-a început cariera în Orientul Mijlociu, ci în Suedia, unde trăieşte de când era copil, dacă nu cumva s-o fi şi născut acolo. În al treilea rând nu e arab, ci iranian şi limba în care cântă aproape toate melodiile nu e araba, ci persana. Nu există mare legătură între cele două, deşi pentru urechile celor mai mulţi occidentali, s-ar putea să sune ambele la fel. În ultimul rând, manelist sau nemanelist, e pe cale să devină cel mai vizionat artist al genului pe YouTube, fiind la concurenţă cu cea aflată acum pe primul loc. De asemenea, şi genul muzical, care nu ştiu exact cum se numeşte, e din ce în ce mai popular în Europa, ceea ce e perfect logic, dacă ne gândim că arabii, turcii şi persanii sunt tot mai numeroşi în vestul continentului.

România - ţara fără mărunt

Conform datelor statistice oficiale furnizate de Institutul Naţional de Statistică şi Eurostat, România e una dintre cele mai sărace ţări din Uniunea Europeană. PIB/loc şi puterea de cumpărare a banilor sunt printre cele mai scăzute din Europa. Per total sub noi mai sunt numai bulgarii, cu care ne batem pentru ultimul loc la mai toate categoriile din anuarele statistice şi nu numai. Totuşi, în ultimii ani parcă am senzaţia că ne-au luat-o înainte din multe puncte de vedere. O fi aşa, n-o fi aşa, nu contează, asta e altă poveste.

În România, fiind una dintre cele mai sărace ţări din UE, te-ai aştepta ca bancnotele de valoare mare (de la 50 lei în sus) să fie nişte rarităţi şi oamenii să umble după ei cu paharul de la Mc plin cu monede, aşa cum au cerşetorii români originari din India de pe lângă Catedrala San Pietro de la Roma. Ei bine, nu. România, deşi e una dintre cele mai sărace ţări din Europa, e ţara în care nimeni n-are mărunt. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori ca vânzătorul să n-aibă bani să-mi dea rest. Tocmai acum câteva zile ce eram la un chioşc de ziare din centru. Am vrut să cumpăr o revistă şi i-am întins vânzătoarei o bancnotă de 50 lei. Dar, ce să vezi, n-avea rest. Şi nu vroiam să cumpăr ceva de 2-3 lei, aveam de dat 25. La fel şi un chioşc mai încolo.

Nici chiar bancomatele nu ştiu să dea mărunt. Dacă vrei să scoţi să zicem, 100 sau 200 lei de pe card, o să îi primeşti în bancnote de 100 lei, în cel mai bun caz de 50. Odată am primit chiar şi o bancnotă de 200 lei.

Românii, din motive pe care nu le înţeleg, au frică de mărunţiş. În afara supermarket-urilor parcă ai impresia că nici măcar nu există articole care să aibă preţuri cu ,20 sau ,30 sau 70. Nu mai vorbim de subdiviziuni ale leului care să implice monedele de 1 sau 5 bani. Primele dintre astea parcă ar fi rezervate numai colecţionarilor, aşa de rare sunt. Românii aproape că refuză să umble cu monede mai mici de 50 bani... În ţări ca Italia, Austria sau Grecia nu se întâmplă asta. Acolo primeşti restul până la ultimul cent şi cetăţenii acelor ţări nu ne împărtăşesc prejudiciul cu privire la monedele de valoare mică.

În ipoteza în care moneda euro va supravieţui şi România va supravieţui şi ea crizei şi va ajunge în situaţia de a adopta euro, avem o problemă. Cea mai mică bancnotă e de 5 euro (21-22 lei) şi cele mai mari monede ca valoare sunt de 1 şi 2 euro (4-9 lei). Altfel spus, dacă nu începem să ne obişnuim cu "banii noi", care nu mai sunt chiar aşa de noi, s-ar putea să avem o problemă.

Later edit: Gata, ştiu! În România nu există mărunt pentru că o formă populară de... protest, s-ar părea, e să plăteşti amenzi sau bunuri cu preţuri nejustificate (cum ar fi benzina), cu monede de la 10 bani în jos.

2011

În anul care tocmai s-a încheiat s-au întâmplat multe lucruri interesante în lume. Apelând la un clişeu atât de des folosit că şi-a pierdut înţelesul şi valoarea, suntem martori la facerea istoriei. Cel mai notabil lucru a fost că Lumea Arabă s-a întors pe dos şi că mulţi preşedinţi pe viaţă, din varii motive, nu mai sunt preşedinţi. Şi încă nu s-a încheiat "Primăvara Arabă", cum au numit-o ăia care povesteau la TV şi pe net de ea, uneori în direct. Alte evenimente în plan secund ar fi legate tot de proteste, ori din cauza crizei, ori din cauza altor preşedinţi pe viaţă din afara Lumii Arabe.

După cum spuneam, la fel cum s-a întâmplat în '89 în Europa, la fel s-a întâmplat şi în 2011 în ţările arabe. La sfârşitul lui 2010 a început revoluţia din Tunisia şi în ianuarie 2011 Zine El Abidine Ben Ali, preşesintele a fugit cu avionul personal în Arabia Saudită, nu înainte de a lua cu el 100.000.000 $ şi 100 kg de aur. Tot în ianuarie s-a pornit acelaşi fenomen şi în Algeria. Acolo preşedintele a rămas, dar s-a ridicat starea de urgenţă valabilă de 19 ani. Au urmat Liban, Iordania, Mauritania, Sudan, Oman, Kuwait, Maroc şi Iraq, cu proteste de mai mică amploare. Apoi a urmat Egiptul, cu una dintre cele mai mediatizate. Normal. Are 80 milioane de locuitori, e cea mai mare ţară arabă şi una dintre cele două ţări arabe care are un tratat de pace cu Israelul. Mubarak nu mai e preşedinte, e judecat (cică) şi urmează alegeri libere (cică). Next: Yemen. Cea mai săracă ţară arabă, mare parte din teritoriul ei e controlat de Al-Qaeda, protestele încă sunt în desfăşurare, Ali Abdullah Saleh, preşedintele aferent, nedând semne că ar vrea să plece. În Bahrain protestele, de amploare destul de mare, au avut o temă mai specială: economia şi politică ţării sunt dominate de minoritatea sunnită, şiiţii majoritari ducând-o vizibil mai greu. Pentru necunoscători, sunniţii şi şiiţii sunt practicanţii celor două ramuri principale ale islamului (echivalentul catolicilor şi ortodocşilor la creştini). Libia avea probabil cel mai "special" dintre preşedinţii auto-aleşi. Revoluţia s-a transformat rapid într-un război civil ce a durat peste şase luni. Rebelii au fost susţinuţi de americani şi Gaddafi a avut parte de un sfârşit neplăcut şi a fost expus câteva zile într-un mall să poată să-l vadă toţi cetăţenii din Tripoli şi să treacă să-i facă poze şi să îşi facă poze cu el. Sadic popor... Tot în prima jumătate a anului a început şi în Siria o revoluţie, care deşi nu e aşa de mediatizată ca cea din Libia, e tot un fel de război civil, chiar dacă nu atât de mare. Dar acolo nu se grăbesc americanii să intervină. Ce să-i faci? Al-Assad, spre deosebire de Gaddafi nu are petrol. Proteste mari au fost şi în Iran, ţară non-arabă, dar istuată în apropiere. Singurele ţări arabe neatinse au fost Qatar şi Emiratele Arabe Unite, în care oricum trei sferturi din populaţie e formată din imigranţi.

Deci, de ce au început toate în acelaşi timp? Poporul s-a săturat de dictatură şi s-a ridicat împotriva tiranilor! Da, sigur. Şi marmota învelea ciocolata în staniol. Nu putem să spunem exact cine a coordonat şi organizat evenimentele menţionate. Dar se poate să fi fost cineva care vroia să instaleze regimuri islamiste în toate sau în cât mai multe ţări arabe. Ce aveau în comun Egipt, Libia, Siria, Tunisia şi Yemen? Regimuri laice (religia separată de stat). În ţările astea revoluţiile fie au reuşit, fie sunt pe cale să reuşească. În Arabia Saudită, Bahrain, Iran, Kuwait şi Oman deja avem regimuri islamiste care, evident, sunt încă la locul lor. Coincidenţă sau aranjament? Şi în Egipt şi Tunisia cine e cel mai probabil să câştige "alegerile libere"? Ce să vezi, partide islamiste mai mult sau mai puţin moderate. Viitoarea constituţia a Libiei pe ce se va baza parţial? Păi, pe sharia (legea islamică tradiţională), interpretată "cum trebuie" probabil!

Altfel, în 2011 nu s-au întâmplat lucruri cu mult mai spectaculoase decât de obicei. În America, Anglia, Spania şi Grecia am avut iarăşi proteste mai mici sau mai mari, de data asta pe fondul crizei. Ex: Occupy Wall Street. În Israel şi Palestina continuă conflictul vechi de 64 de ani dintre evrei şi arabi. În Rusia partidul lui Putin a câştigat alegerile, "libere" desigur, cu un procent respectabil. Totuşi, o parte a populaţiei găseşte situaţia nesatisfăcătoare, aşa că am avut şi acolo proteste, fără prea mare efect. Dacă ei nu îl vor, el îi vrea. Şi în final, în Coreea de Nord a fost jale mare că a murit Kim al II-lea. Toţi au plâns cât i-au ţinut plămânii, că altfel ieşea nasol, dar măcar ştim cine o să conducă ţara încă câteva zeci de ani de acuma şi am scăpat de o grijă.

Aşadar, 2011 a fost un an pe baz de proteste. Nu degeaba cei de la TIME Magazine au numit PROTESTATATUL person of the year.