Angajatorii români sunt nişte ţărani

De curând am descoperit că angajatorii români au un obicei foarte prost. Vorbesc aici de procesul de recrutare şi selecţie a personalului. Problema e simplă: în cazul unui refuz sau în cazul în care în viziunea angajatorului nu eşti potrivit pentru acel post nu eşti informat de asta. Depui CV-ul, ăia de la resurse umane, dacă firma are aşa un departament, se uită pe ele şi dacă nu sunt interesaţi de tine, le aruncă într-un paper shredder. Există chiar şi varianta în care te cheamă la un interviu. Tu răspunzi la întrebările care îţi sunt puse şi după 15 până la 30 minute termini şi dai mâna cu cel sau cea care tocmai te-a luat la întrebări. La sfârşitul şirului de interviuri angajatorul, din varii motive, te consideră nepotrivit pentru post, caz în care CV-ul tău ajunge din nou în paper shredder.

Necazul e că înainte de a recicla cele două-trei-patru coli de hârtie cu rezumatul vieţii tale - vorba vine "a recicla", că la noi în ţară oricum ajung toate în aceeaşi groapă de gunoi - în cele mai multe cazuri nu te informează nimeni în niciun fel că nu e interesat de tine. Nu cred că greşesc dacă spun că asta e o lipsă de respect faţă de candidaţi. O scrisoare de răspuns sigur e prea mult de cerut. În primul rând, nu mai suntem în Evul Mediu, avem şi alte modalităţi mai rapide de a comunica. În al doilea rând, ar fi o risipă de hârtie şi de bani cu taxe poştale. Un telefon ar fi mai la îndemână. Dar poate consumă prea mult timp şi dacă ai câteva zeci de candidaţi pe un post asta chiar e o problemă. Până de curând exista şi aici problema banilor, dar astăzi am rezolvat asta în mare parte pentru există abonamente de mobil cu j'de mii de minute incluse, de n-ai ce face cu ele. Mai rămâne aşa doar e-mail-ul. E rapid. Poţi să trimiţi acelaşi mesaj la un număr mare de persoane în câteva secunde, ceea ce e excelent pentru că nu e neapărat necesar ca răspunsul să fie personalizat: ar merge orice formulare de la "Ne pare rău să vă anunţăm că nu vă ridicaţi la exigenţele companiei noastre" până la "Eşti prost, bă! Marş de aici!". Problema costurilor pentru firmă s-a rezolvat şi aici acum mult timp. Noţiunea de abonament de internet cu limită e trafic a dispărut acum mulţi ani.

E adevărat că piaţa muncii din România e foarte dezechilibrată, că diplomele de licenţă şi de masterat au răsărit ca ciupercile după ploaie de când au apărut facultăţile private, că oferta de absolvenţi nu se potriveşte prea bine cu cererea şi că de obicei trebuie să umbli ceva vreme până să găseşti un loc de muncă chiar dacă ai o diplomă. Dar asta nu cred că înseamnă că trebuie să uităm de bunele maniere. Adică dacă angajatorii îşi bagă piciorele-n angajaţi încă înainte de a obţine acest statut şi nu îi respectă în mod deosebit, nu ar trebui să se aştepte să primească aşa ceva înapoi.

Altă ciudăţenie legată de interviurile de angajare e legată de sfaturile pentru ele care se găsesc pe internet. De ce toate chestiile astea sunt adresate femeilor??? Dacă intri pe Google şi dai search la "sfaturi interviu angajare", primele rezultate sunt de la revistele Eva, Elle şi Libertatea pentru Femei. Bărbaţii nu merg la interviuri de angajare? Am făcut un lucru chiar atât de unic şi de ieşit din comun? Nu de alta, dar aş fi vrut şi alte sfaturi decât "fii sigură pe tine", "nu te lăsa intimidată dacă intervievatorul e bărbat", "nu te juca cu şuviţele de păr", "nu folosi un parfum excesiv de puternic", "nu te îmbrăca provocator" etc. Poate apar şi alte astfel de pagini, pentru că din câte observ, şi bărbaţii şi femeile trebuie să treacă prin acelaşi proces dacă vor un job.

ŞOC! Iarna ninge!

Iarna pe uliţă
                de George Coşbuc

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine
Peste râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.


Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

[..........]

Aşa era iarna în 1896, atunci când a scris Coşbuc poezia. Între timp lumea a mai evoluat şi descrierea nu mai e de actualitate. Iernile s-au îmblânzit mult în ultimii 50 de ani, ca urmare a fenomenelor de schimbare a climei. Multă lume se tot întreabă ce se întâmplă cu planeta... Unde sunt iernile de altădată? Ei, uite anul ăsta li s-a îndeplinit dorinţa celor care aveau probleme existenţiale de felul ăsta şi a venit în sfârşit o iarnă ca altădată! A venit o iarnă ca altădată pe la sfârşitul lui ianuarie, adică în timpul iernii calendaristice, nu altcândva, ceea ce pentru o ţară cu climat temperat-continental din sud-estul Europei nu e un lucru neobişuit.
 
Evident, ca în fiecare an, autorităţile responsabile cu deszăpezirea au fost, evident, luate prin surprindere. Bă, ce chestie! A nins în ianuarie! Deci la aşa ceva nu ne-am fi aşteptat! Da, ştiu că aşa s-a întâmplat şi anul trecut şi acum doi ani şi aproape în fiecare an din ultimul secol dar, băi, de data asta chiar nu ne aşteptam să se mai intâmple.

Altfel, în 2012 imaginea unei ierni pe bune nu mai e la fel de romantică ca altădată. Trei sau patru rânduri de zăpadă a câte 30 cm au capacitatea de a paraliza un oraş. Noroc că avem maşini de deszăpezit: pluguri şi tractoare! Dacă le-am şi folosi ar fi excelent. Gândirea primăriei m-a depăşit din nou în câteva rânduri: afară ningea, zăpada se punea cu mare voioşie, traficul se mişca din ce în ce mai greu şi pe stradă se aflau nişte pluguri cu lamele ridicate care nu făceau altceva decât să participe la trafic. Asta era pe bulevardele mari, că pe străduţe n-a intrat nimeni. Pe bulevarde au rămas munţi de zăpadă cu maşini îngropate în ei pe prima bandă şi pe banda a doua maşini neacoperite parcate de cine a reuşit să-şi scoată maşina din zăpadă. Pe străduţe au apărut munţi de zăpadă de câte 1-2 m pe trotuare. După ce ăştia încep să se dărâme, restul zăpezii de dat din drum ajunge, unde altundeva decât în stradă, care la rândul ei deja era acoperită de zăpadă. În timpul procesului de aruncare a zăpezii în stradă te poţi lovi de replici din partea şoferilor ca: "Idiotu' dracu'! Arunci zăpada în stradă?!". Păi ce vroiai să-i fac? S-o pun într-un sac şi s-o duc în sufragerie?
 
După trei sau patru zile de la ninsoare nu vine niciun plug pe străzile mici şi zăpada de pe carosabil se transformă în gheaţă şi şleauri, ceea ce face parcarea unei maşini sau scoaterea uneia din locul de parcare (transformat în ultimele săptămâni într-o mică groapă) o sarcină destul de grea. Aşa că ce rămâne de făcut în situaţia asta? Transportul în comun! Dacă locuieşti într-o zonă în care există metrou, ai noroc. Altfel, ai o problemă pentru că RATB-ul merge mult mai greu decât de obicei, din cauză că circulă pe aceleaşi străzi nedeszăpezite sau parţial deszăpezite ca şi restul maşinilor. Plus că în perioadele astea de frig e plin de aurolaci şi boschetari care adorm frumuşel pe câte un scaun la căldurică. Că dorm pe mijloacele de transport în comun n-ar fi o problemă, dar put de trăznesc... Reţeaua de metrou pe de altă parte e situată integral sub pământ şi de ani buni nu mai intră în tunelurile alea toţi oamenii străzii, cel puţin nu în timpul zilei.
 
Dacă o să mai vină un val de zăpadă de încă câteva zeci de centimetri şi o să mai trebuiască să mai mut din drum încă câteva sute de kile de zăpadă, mă mut în Congo. Ştiu că ăia trăiesc cu 150 $/an şi că e o ţară bananieră chiar şi în comparaţie cu alte ţări africane, ba chiar dacă nu mă lasă memoria s-ar putea ca încă să fie în desfăşurare şi un război civil, dar măcar Congo e traversat de Ecuator şi acolo nu ninge niciodată!

Kenvelo şi Palestina

Nablus, Palestina, 2008. Un tânăr arab e ucis de un soldat israelian în timpul unui raid asupra unei tabere de refugiaţi unde se ascundeau nişte terorişti palestinieni. Nimic special aici. Se întâmplă frecvent încă din 1948: evreii şi arabii sunt duşmani de când a apărut Israelul, poate chiar de mai demult.

Înmormântare, cu steaguri palestiniene, ale Hamas, Hezbollah şi alte "partide politice" care joacă şi rolul secundar de organizaţii teroriste, cu multă lume şi aglomeraţie mare şi chiar şi cu multe puşti, aşa ca la arabi. Dar în mijlocul procesiunii, chiar în imediata apropiere a decedatului ce vedem? Un tricou cu Kenvelo.

Kenvelo (כן ולא) e o firmă israeliană, adică exact din ţara inamică împotriva căreia luptă de peste 60 de ani, producătoare de articole de îmbrăcăminte şi numele înseamnă "da şi nu" în ebraică.

Protestele "din faţa" Palatului Victoria

Oricând e un protest în Bucureşti, sunt şanse mari ca el să se desfăşoare în faţa Palatului Victoria. Aşa aud de fiecare dată. Circulaţia va fi blocată/îngreunată în zona Palatului Victoria, asta se aude de fiecare dată la televizor sau pe internet. Doar că mi s-a întâmplat numai foarte rar să văd blocaje în zonă, deşi aud de proteste destul de des. Nici proteste nu am văzut foarte multe de-a lungul vremii şi cu siguranţă nu în faţa Palatului Victoria.

Săptămâna trecută mergeam prin Piaţa Victoriei cu maşina, aşa cum fac mai tot timpul şi văd un grup destul de mare adunat lângă Muzeul Antipa. Atunci mi-a picat fisa: astea sunt protestele din faţa Palatului Victoria de care aud tot timpul! Un kilometru mai încolo mi-am dat seama de altceva: Doamne, ce bătaie de joc! Dacă aş fi în postura de a vrea să protestez, indiferent pe ce subiect, mi s-ar părea o insultă să mă pună cineva să protestez acolo, în faţa guvernului cică.

În primul rând, nu aş protesta în faţa guvernului, ci aş protesta în faţa Muzeului Antipa şi cu ocazia asta aş bloca şi intrarea în muzeu, care am înţeles că s-a redeschis de o lună sau două. Guvernul e la 200 m mai încolo. Când faci un protest, ideea e ca cei împotriva cărora e îndreptat să te audă, să te vadă şi să îşi dea seama că eşti acolo şi că eşti nemulţumit. În cei 200 m dintre protestatari şi guvern avem aşa:

• o bucată de la capătul de sud al unui bulevard cu sens unic cu patru benzi (Kiseleff), circulat intens la toate orele zilei (deci e zgomot);
• un spaţiu oarecum oval, încadrat cu o bandă continuă şi gol exact în mijlocul Pieţei;
• o bucată de la capătul de sud al unui bulevard cu trei benzi pe sens (Aviatorilor) care, din nou, e circulat intens la toate orele zilei (deci iarăşi mult zgomot);
• două gherete cu barieră şi jandarmi la intrarea în curtea sediului guvernului;
• mulţi pomi în curtea guvernului, printre care şi nişte brazi destul de înalţi;
• o parcare în care îşi parchează maşinile gratis tâmpiţii care ne conduc;
• ferestre care izolează fonic clădirea destul de bine.

Deci, cred că putem spune fără nicio reţinere, că de auzit sigur nu-i aude nimeni pe amărâţii care stau în faţa muzeului. Nici cu văzutul lucrurile nu stau mai bine. Copacii acoperă peisajul în mare parte şi chiar dacă n-ar fi mica pădure, tot am avea o problemă: distanţa. Trec pe trotuarul din faţa guvernului de câteva ori pe săptămână şi indiferent dacă port ochelari sau nu, tot nu văd ce scrie pe panourile şi bannerele din faţa muzeului.

De ce nu se mută protestele în spaţiul gol din mijlocul pieţei, unde ar fi mai vizibile şi unde nu ar incomoda pietonii? Păi pentru că nu e complet gol. La orice moment al zilei stă în mijlocul pieţei o maşină de poliţie cu un Garcea sau doi în dotare care au sarcina de a dirija şi/sau bloca traficul atunci când pleacă sau vine vreo coloană oficială sau maşina vreunui ministru, maşini care apropo, nu mai pot intra prin lateral pentru că ăia care se ocupau cu renovarea palatului sunt puţin bătuţi în cap şi au proiectat greşit o scară (de marmură cred) şi maşinile nu mai au loc să treacă. O sarcină secundară a acelui Garcea e să dea amenzi aiurea pentru contravenţii, în cea mai mare parte minore. Ce să-i faci? E criză, tre' să trăiască din ceva şi Ministerul de Interne, subordonat celor din palatul în cauză.

2011

În anul care tocmai s-a încheiat s-au întâmplat multe lucruri interesante în lume. Apelând la un clişeu atât de des folosit că şi-a pierdut înţelesul şi valoarea, suntem martori la facerea istoriei. Cel mai notabil lucru a fost că Lumea Arabă s-a întors pe dos şi că mulţi preşedinţi pe viaţă, din varii motive, nu mai sunt preşedinţi. Şi încă nu s-a încheiat "Primăvara Arabă", cum au numit-o ăia care povesteau la TV şi pe net de ea, uneori în direct. Alte evenimente în plan secund ar fi legate tot de proteste, ori din cauza crizei, ori din cauza altor preşedinţi pe viaţă din afara Lumii Arabe.

După cum spuneam, la fel cum s-a întâmplat în '89 în Europa, la fel s-a întâmplat şi în 2011 în ţările arabe. La sfârşitul lui 2010 a început revoluţia din Tunisia şi în ianuarie 2011 Zine El Abidine Ben Ali, preşesintele a fugit cu avionul personal în Arabia Saudită, nu înainte de a lua cu el 100.000.000 $ şi 100 kg de aur. Tot în ianuarie s-a pornit acelaşi fenomen şi în Algeria. Acolo preşedintele a rămas, dar s-a ridicat starea de urgenţă valabilă de 19 ani. Au urmat Liban, Iordania, Mauritania, Sudan, Oman, Kuwait, Maroc şi Iraq, cu proteste de mai mică amploare. Apoi a urmat Egiptul, cu una dintre cele mai mediatizate. Normal. Are 80 milioane de locuitori, e cea mai mare ţară arabă şi una dintre cele două ţări arabe care are un tratat de pace cu Israelul. Mubarak nu mai e preşedinte, e judecat (cică) şi urmează alegeri libere (cică). Next: Yemen. Cea mai săracă ţară arabă, mare parte din teritoriul ei e controlat de Al-Qaeda, protestele încă sunt în desfăşurare, Ali Abdullah Saleh, preşedintele aferent, nedând semne că ar vrea să plece. În Bahrain protestele, de amploare destul de mare, au avut o temă mai specială: economia şi politică ţării sunt dominate de minoritatea sunnită, şiiţii majoritari ducând-o vizibil mai greu. Pentru necunoscători, sunniţii şi şiiţii sunt practicanţii celor două ramuri principale ale islamului (echivalentul catolicilor şi ortodocşilor la creştini). Libia avea probabil cel mai "special" dintre preşedinţii auto-aleşi. Revoluţia s-a transformat rapid într-un război civil ce a durat peste şase luni. Rebelii au fost susţinuţi de americani şi Gaddafi a avut parte de un sfârşit neplăcut şi a fost expus câteva zile într-un mall să poată să-l vadă toţi cetăţenii din Tripoli şi să treacă să-i facă poze şi să îşi facă poze cu el. Sadic popor... Tot în prima jumătate a anului a început şi în Siria o revoluţie, care deşi nu e aşa de mediatizată ca cea din Libia, e tot un fel de război civil, chiar dacă nu atât de mare. Dar acolo nu se grăbesc americanii să intervină. Ce să-i faci? Al-Assad, spre deosebire de Gaddafi nu are petrol. Proteste mari au fost şi în Iran, ţară non-arabă, dar istuată în apropiere. Singurele ţări arabe neatinse au fost Qatar şi Emiratele Arabe Unite, în care oricum trei sferturi din populaţie e formată din imigranţi.

Deci, de ce au început toate în acelaşi timp? Poporul s-a săturat de dictatură şi s-a ridicat împotriva tiranilor! Da, sigur. Şi marmota învelea ciocolata în staniol. Nu putem să spunem exact cine a coordonat şi organizat evenimentele menţionate. Dar se poate să fi fost cineva care vroia să instaleze regimuri islamiste în toate sau în cât mai multe ţări arabe. Ce aveau în comun Egipt, Libia, Siria, Tunisia şi Yemen? Regimuri laice (religia separată de stat). În ţările astea revoluţiile fie au reuşit, fie sunt pe cale să reuşească. În Arabia Saudită, Bahrain, Iran, Kuwait şi Oman deja avem regimuri islamiste care, evident, sunt încă la locul lor. Coincidenţă sau aranjament? Şi în Egipt şi Tunisia cine e cel mai probabil să câştige "alegerile libere"? Ce să vezi, partide islamiste mai mult sau mai puţin moderate. Viitoarea constituţia a Libiei pe ce se va baza parţial? Păi, pe sharia (legea islamică tradiţională), interpretată "cum trebuie" probabil!

Altfel, în 2011 nu s-au întâmplat lucruri cu mult mai spectaculoase decât de obicei. În America, Anglia, Spania şi Grecia am avut iarăşi proteste mai mici sau mai mari, de data asta pe fondul crizei. Ex: Occupy Wall Street. În Israel şi Palestina continuă conflictul vechi de 64 de ani dintre evrei şi arabi. În Rusia partidul lui Putin a câştigat alegerile, "libere" desigur, cu un procent respectabil. Totuşi, o parte a populaţiei găseşte situaţia nesatisfăcătoare, aşa că am avut şi acolo proteste, fără prea mare efect. Dacă ei nu îl vor, el îi vrea. Şi în final, în Coreea de Nord a fost jale mare că a murit Kim al II-lea. Toţi au plâns cât i-au ţinut plămânii, că altfel ieşea nasol, dar măcar ştim cine o să conducă ţara încă câteva zeci de ani de acuma şi am scăpat de o grijă.

Aşadar, 2011 a fost un an pe baz de proteste. Nu degeaba cei de la TIME Magazine au numit PROTESTATATUL person of the year.

Kim a murit, trăiască Kim!

Jale mare şi tristeţe în Coreea de Nord! Pe 17 decembrie, liderul suprem al Republicii Populare Democrate Coreene, fiul preşedintelui etern, liderul revoluţiei şi încă nişte titluri pe care nu mi le amintesc, tovarăşul Kim Jong-il a murit în urma unui atac de cord. În buna tradiţie stalinistă, moartea sa a fost anunţată abia două zile mai târziu. Reacţia publicului a fost următoarea:

Cât o fi regizat şi cât o fi real oare? E real?? E o posibilitate, având în vedere faptul că ţara aia e complet izolată de lumea din exterior. Sau poate or fi pe clădirile din jur lunetişti care împuşcă pe oricine nu plânge. Dar pe cine "plâng" mulţimile? Conform biografiei oficiale, Kim Jong-il s-a născut pe muntele sacru Paekdu şi naşterea sa a fost acompaniată de două curcubee. În realitate s-ar părea că s-a născut în Siberia, pe vremea când tatăl lui, Kim Il-sung, lupta împotriva japonezilor. După ce a devenit preşedinte nu a vorbit niciodată cu mass-media, nu a ţinut niciun discurs şi nu ştim de fapt cum suna vocea lui. Alte ciudăţenii ale lui includ teama sa de zbor, faptul că pleca în toate călătoriile în afara şi în interiorul ţării cu un tren blindat şi faptul că mânca cu beţişoare de argint, care puteau detecta otrăvurile. Domnia lui de 17 ani a fost un dezastru pentru ţară. Populaţia nu avea ce mânca, cozile la magazine erau chiar mai lungi decât celedin România de pe vremea comunismului, dar de câteva ori pe an au loc parade mari în cinstea republicii şi a "liderilor luminaţi" şi Coreea de Nord încearcă să devină putere atomică.

După moarte, urmând tradiţia a fost expus în centrul capitalei timp de 10 zile pentru a putea fi vizionat de public, aşa cum sunt Lenin şi Stalin la Moscova şi Mao la Beijing. Înmormântarea a fost chiar mai impresionantă decât paradele obişnuite şi chiar mai lacrimogenă decât filmuleţul de mai sus. Kim Jong-il, un comunist convins a fost condus pe ultimul drum într-un dric mare, negru şi... american.

Urmaşul la tron e fiul lui cel mai mic, Kin Jong-un. Iniţial fiul cel mare trebuia să preia conducerea, dar în urmă cu câţiva ani, s-a... certat cu familia. În 2002, Kim Jong-nam a încercat să călătoarească în afara ţării cu un paşaport fals din Republica Dominicană sub un nume chinezesc. Ce a atras atenţia celor care controlau paşapoartele în aeroport nu a fost combinaţia ciudată de naţionalităţi, ci numele extrem de tâmpit pe care şi l-a ales (胖熊 - Pang Xiong - "ursul gras" în chineză). Destinaţia era Tokyo, Japoniua. Scopul călătoriei - vizitarea Disneyland. Noul conducător are 27 sau 28 de ani. Pe de-o parte e lipsit de experienţă politică, dar pe de altă parte poate îşi dă seama că e ceva în neregulă cu ţara sa. Dar dacă njivelul de competenţă al conducătorilor nord-coreeni e direct proporţional cu nivelul de cretinitate al frezei, viitorul Coreii de Nord nu e deloc luminos. Dacă e să comparăm frezele celor trei conducători iluştri, parcă e din ce în ce mai rău.

La Bucureşti, ca la Londra

Pozele de mai sus nu sunt făcute la Londra sau Edinburgh sau Dublin, ci pe străzile Bucureştiului. În ultimele şase luni în Bucureşti în general şi în Bucureştii Noi în particular a apărut o categorie cu totul şi cu totul aparte de maşini, şi anume maşinile englezeşti. S-ar părea că preţurile la care se pot cumpăra sunt extrem de avantajoase faţă de cele ale maşinilor din România sau restul Europei continentale. Unele poţi să le cumperi chiar şi cu 1.500 sau 2.000 de euro. La aşa preţuri cred că putem să presupunem fără nicio reţinere că e vorba de nişte hârburi ruginite şi nişte rable. Dar nu sunt doar nişte hârburi ruginite şi nişte rable, sunt nişte hârburi ruginite şi nişte rable cu volanul pe partea greşită.

În Marea Britanie maşinile circulă pe partea stângă a drumului, aşa că volanele maşinilor sunt situate pe partea dreaptă a bordului. Deşi poate părea greu de crezut, până acum vreo 200 de ani aşa se circula în toată lumea. Se crede că originea acestui obicei stă în faptul că unui călăreţ, dacă mergea pe partea stângă a drumului, dreptaci fiind, îi era mai uşor să scoată sabia din teacă şi să se apere în cazul unui atac. Există două variante cu privire la motivele pentru care mare parte a lumii a ajuns să circule pe partea dreapta. Prima ar fi următoarea: în primii ani de existenţă ai SUA, birjarii care conduceau trăsurile mari trase de mai multe perechi de cai, nu aveau un scaun şi stăteau în spatele ultimului cal de pe partea stângă. Aşa au apărut primele legi care impuneau circulaţia pe partea dreaptă, pentru ca aceştia să vadă roţile trăsurii şi să nu le lovească de cele ale trăsurilor care veneau din celălalt sens. Altă variantă ar fi că Napoleon e responsabil pentru trecerea la circulaţia pe dreapta. Când a cucerit Europa, a încercat să impună circulaţia pe partea dreaptă pentru a-i împiedica pe oameni să se dueleze în mijlocul străzii, îngreunând apucarea sabiei.

Oricare ar fi situaţia, în principiu niciunul dintre sisteme nu are nicio problemă, cu o singură condiţie: toată lumea să circule la fel; ori pe dreapta, ori pe stânga. Când se găsesc câţiva care cred că e mai şmecher să ai o maşină făcută pentru circulaţia pe celălalt sens, atunci încep să apară problemele. Şi tocmai pentru că asta se întâmplă în Bucureşti acuma, asta dă naştere la unele situaţii ciudate şi periculoase.

1. Într-o zi mă plimbam cu maşina pe Bvd. Jiului şi la câteva sute de metri în faţa mea  încerca să intre pe bulevard, de pe una dintre străduţele adiacente, o maşină englezească. Individul de la volan cred că a venit cu maşina aia direct din Anglia, pentru că a considerat că ar fi o idee bună să intre pe sensul celălalt de circulaţie, adică să se îndrepte spre mine. Atât de convins era că face ceea ce trebuie, că a început să-mi dea flash-uri. Din fericire, după puţin timp şi-a dat seama cât de prost era şi a tras pe dreapta... nu stai, pe stânga, de fapt, şi a aşteptat să se elibereze celălalt sens de circulaţie, cel corect după standardele româneşti;
2. Stăteam eu la semafor într-o zi şi pe trotuarul din dreapta era unul într-un Mercedes englezesc care încerca să aranjeze maşina într-o poziţie normală de parcare. Un gest nobil, mai ales că mulţi şoferi din Bucureşti parchează execrabil. Numai că după cum se mişca, era clar că poziţia volanului îl dezorientase. Încearcă el tot felul de manevre şi până la urmă, până să se facă verde la semafor se opreşte fix într-un... POM;
3. Cei care se ocupă cu importul de maşini englezeşti, oricine ar fi ei, aduc absolut orice fel de maşină. Într-o zi am văzut o... autoutilitară foarte neobişnuită. Totodată, cred că a fost şi o scenă destul de reprezentativă pentru, nu ştiu, Bucureşti sau România în general. Nu era o maşină de poliţia, nu era o salvare, nu era o maşină de gunoi şi nici de pompieri. Într-o zi aştepta la un semafor să se facă verde un DRIC cu volanul pe partea greşită. Înăuntru se aflau doi băieţi pe scaunele din faţă, membri ai unei anumite etnii, după înfăţişare. Ăla din dreapta, deci de la volan, mă întreabă dacă nu cumva ştiu unde e strada X. Îi răspund că strada X e a doua sau a treia pe dreapta. Semaforul se face verde şi după ce reuşeşte în cele din urmă să bage maşina în viteză, că e mai greu să umbli la schimbătorul de viteze cu stânga, a băgat băeţii... MANELE, la maxim, fără număr! Subliniez din nou, asta se întâmpla într-un dric cu volanul pe partea greşită.

Eu sunt convins că dacă maşinile astea or să se mai înmulţească mult, numărul accidentelor uşoare o să fie destul de mare în rândul lor. Şi o să devină cu adevărat grav atunci când mândrii proprietari de maşini britanice or să vrea să iasă din Bucureşti şi or să încerce să depăşească maşini cu volanul pe partea care trebuie pe drumurile ţării noastre, care în cea mai mare parte au o bandă pe sens, ei fiind neînsoţiţi şi situaţi pe partea dreaptă a maşinii.

Recensământ 2011

În sfârşit, în ultimele zile ale recensământului, au ajuns şi la casa mea. Din cele trei recensăminte organizate de când m-am născut, ăsta a fost primul la care am răspuns eu la întrebări şi implicit le-am şi văzut. În anii '90 eram prea mic ca să mă intereseze ce-i ăla recensământ sau ca să înţeleg despre ce e vorba şi în 2002 (parcă) nu eram acasă la momentul la care a venit recenzorul.

Wow, ce pierdere de vreme şi de bani publici. Genial! Guvernul şi INS-ul au pierdut două săptămâni şi au aruncat pe fereastră o grămadă de bani, o sumă de ordinul milioanelor de euro mă gândesc, ca să colecteze nişte date de care statul deja dispune! Serios. Nu au aflat aproape nimic nou. Toate datele pe care ar trebui să le afle din cele peste 60 de întrebări deja se află în bazele de date ale anumitor instituţii.

• toate răspunsurile la primele 28 de întrebări (capitolul locuinţă) pot fi luate de la primăriile tuturor localităţilor din România;
• aproape toate răspunsurile la restul de 40 de întrebări (capitolul persoane) pot fi aflate de la Evidenţa Populaţiei;
• chiar şi răspunsurile la întrebările despre persoanele plecate din ţară pot fi aflate de la autorităţile vamale.

Aşadar şi prin urmare, recensământul nu îşi are rostul. Singurele lucruri noi pe care le-au aflat au fost etnia şi religia. Deşi prima se poate deduce în multe cazuri din numele persoanei. N-ar fi mai eficient să facă nişte baze de date informatizate, care să funcţioneze... în timp real şi să nu mai fie nevoie de prostii de genul ăsta? Ar fi, dar pe ce s-ar mai arunca banii odată la 8-9 ani?

Dar nu cred că e cazul să vorbim de eficienţă în cazul ălora care n-au fost în stare să pun nişte steluţe amărâte la întrebările opţionale. Vezi circul cu CNP-ul: la început era obligatoriu, după trei zile a devenit opţional şi după încă trei sau patru zile a devenit iar obligatoriu. Tot indivizii ăştia n-au fost în stare să traducă nişte formulare în chineză sau alte limbi deşi se ştie că există un număr de câteva zeci de mii de imigranţi care nu se prea descurcă cu româna sau engleza. Tot ăştia au uitat într-un oraş să treacă pe harta de recenzare un cartier nou cu vreo 10 blocuri. Şi tot ei, în penultima zi de recensământ în Sectorul I al capitalei n-au reuşit să numere nici jumătate din populaţie şi locuinţe...

Trenurile în Republica Suverană şi Independentă Moldova

De mai mult timp am o fascinaţie profundă legată de trenurile din România. Mi se pare un domeniu extraordinar ce merită studiat şi observat, preferabil de la distanţă, nu urcându-te într-unul, cu multă, multă atenţie. Din nefericire, nu am mai avut "plăcerea" de a mă urca într-un astfel de mijloc de transport de pe la vreo cinci-şase ani. De ce nu am mai făcut asta? Păi, din cauza asta.

Ei, azi am găsit ceva chiar mai rău de atât. Mai pe scurt, în ultima jumătate de oră m-am delectat uitându-mă pe site-ul echivalentului CFR-ului din Republica Moldova. Ca să-l citez pe Mircea Badea: "Wow, deci aşa ceva..."

Vă vine să credeţi? Uneori trenurile din Moldova prind chiar şi 30 km/h. Asta e viteza medie care a ieşit luând în calcul toate traseele. Gările moldoveneşti aproape că le poţi număra pe degete: Chişinău, Bender, Revaca, Basarabeasca, Ungheni, Căinari, Cahul, Etulia, Bălţi, Ocniţa, Mateuţi. Ok, uite câteva curiozităţi: Din ce sunt făcute şinele acolo? Asta dacă nu s-or deplasa pe altceva trenurile vecilor. Cu ce funcţionează: electricitate, combustibil sau împingători de vagoane?

Dacă cumva vă vine ideea nebunească de a vă duce cu trenul până în Republica Moldova ar mai trebui să ştiţi un lucru. Ecartamentul din Moldova este, după modelul sovietic, cu 9 cm mai larg decât la noi. Asta înseamnă că la graniţă se schimbă roţile, imediat ce treci de Iaşi (scris ЯССЫ - Yassî pe pagina în limba română a CFR-ului moldovenesc). Conform spuselor unei cunoştinţe, dacă pleci cu trenul de la Bucureşti la Chişinău, procesul are loc fix atunci când ţi-e somnul mai dulce. Astfel traversarea graniţei pe calea ferată durează cam două ore.

45%, 16% - Bacalaureat 2011

Îmi amintesc că anul trecut când puţin peste două treimi din absolvenţi de liceu au reuşit să ia BAC-ul nu-mi venea să cred în ce hal a scăzut promovabilitatea şi în ce hal a decăzut şcoala în general. Retrag ce-am spus atunci. Procentul din 2010 a fost perfect decent. Atunci când nici măcar jumătate nu sunt în stare să treacă un examen, în treacăt fie zis simplificat faţă de ce era acum trei ani, când am dat eu BAC-ul, clar există multe probleme.

Să începem cu eminenţii absolvenţi din promoţia 2011. Odată cu trecerea timpului generaţiile tâmpesc. E clar ca bună ziua. Generaţiile din primii ani după revoluţie sunt formate în mare parte din, cum să zic eu... tâmpiţi. Căpşunari, pariori, jucători de Counter Strike şi ţepari pe net, asta ca să citez filmul cu Hitler despre BAC.



Nu sunt singurul care e de părerea asta. Cunosc pe cineva care are un frate mai mic cu trei ani (care a ţinut cu majoritatea anul ăsta) şi o soră mai mare cu şapte, dacă nu mă înşel. Soră-sa este, după spusele ei, peste nivelul nostru din mai toate punctele de vedere. Fratele ei pe de altă parte este, tot conform spuselor ei, un retardat, fără a fi un caz izolat. La fel mi se părea şi mie în liceu când mă uitam la ăia din clasele mai mici, care au început liceul imediat după noi. Dintr-un motiv sau altul, interesul pentru şcoală a scăzut dramatic în ultimii ani şi majoritatea trec prin şcoală ca gâsca prin apă, cum au scos la iveală camerele de filmat. Comentariile astea vin de la unul născut cu puţină vreme înainte de revoluţie. Ce pot să zic, noroc că n-am mai întârziat câţiva ani, că eram şi eu printre ăştia.

Ar mai fi alte lucruri care ies în evidenţă la noile generaţii. Pe vremea când eram noi la şcoală, multora li se reproşa că nu se îmbracă cum trebuie, că nu au o ţinută decentă etc. Din ce văd pe străzi şi la televizor, noi eram de bun-simţ, relativ vorbind. Ăştia par să confunde şcoala cu clubul sau mall-ul. Pe vremea noastră exista, ca întotdeauna, eterna problemă a chiulului. Băi, noi făceam asta în limite rezonabile. Azi dacă rămâne loc liber la rubrica cu absenţe, cred că eşti pussy sau ceva.

Unii chiar au crezut că fimul e real.
Unii din promoţia de anul ăsta, evident.

Dar cu toate că e adevărat că cei de anul ăsta nu aveau cum să ia examenul, probabil nici blindaţi cu copiuţe, cum se făcea în multe locuri până de curând, că n-ar fi ştiut ce să copieze, nu e doar vina lor. Camerele au mai scos la iveală o realitate tristă: fără copiat sau şpăgi nu se poate. Şi sistemul e de vină. E de mare notorietate incapacitatea sistemului educaţional românesc de a face... mă rog, orice. În sistemul preuniversitar mai ales se întâmplă asta, dar şi în cel universitar, cei drept la o scară mai mică în cel din urmă. Primul semn de neputinţă e faptul că pentru a putea trece un examen elevul de nivel mediu, cum eram eu, are nevoie de meditaţii la greu. Într-un an trebuie să înveţe prin la meditaţiile astea ceea ce şcoala n-a fost în stare să-l înveţe.

În ultimii ani după cum bine ştim, a fost criză. Deci au fost mai puţini bani decât de obicei. Meditaţiile costă bani, Cum nu mai sunt bani, n-au mai fost considerate o nevoie absolut vitală şi rezultatul s-a văzut. Sunt convins că şi asta e printre cauze. Nici nu ştiu cât de bună a fost ideea asta cu restructurarea BAC-ului. Bine, ideea în sine nu e nouă, că doar se schimbă în fiecare an câte ceva. Dar anul ăsta la probele orale nu s-au dat note, ci certificate (cred) şi probe scrise au fost trei în loc de patru şi spre ghinionul multora, s-a scos proba de sport. Pe structura de anul ăsta aş fi avut o notă cu aproape 1,5 pct mai mică. Notă: NU am dat BAC-ul la sport, ci la ECONOMIE.

Ah, şi legat de camerele de filmat: dacă tot ne-a venit ideea să le punem, care nu e deloc rea, hai să le punem peste tot! De ce la Suceava şi la Miercurea-Ciuc, unde "din întâmplare" au fost şi ratele de promvabilitate cele mai mari din ţară, au fost mai şmecheri şi n-a fost nevoie de ele? Şi de ce la Liceul Spiru Haret din capitală, unde tot "din întâmplare" a fost promovabilitate 100%, nu a fost nevoie de supraveghere video? Probabil pentru că ar fi dat nasol ca un copil de politician sau vedetă să pice BAC-ul, că acolo prin tradiţie sunt destul de mulţi din ăştia.



Nu în ultimul rând, mulţi profesori nu au ce căuta la catedră. Nu că ar fi proşti, marea majoritate îşi cunosc domeniul pe care l-au studiat în facultate la un nivl corespunzător, ci pentru că nu ştiu să predea, pentru că au aptitudini pedagogice zero. Am dat şi eu de multe astfel de specimene şi situaţia nu pare să aibă potenţial de îmbunătăţire. Salariile din învăţământ sunt de mizerie şi, pe bună dreptate, tot mai puţini absolvenţi de facultate sunt atraşi de domiul ăsta. Ajung la catedră tot mai mulţi pensionari plictisiţi de viaţă şi fără chef şi tot mai mulţi suplinitori care nu ştiu pe ce lume trăiesc.



Ar mai fi şi alte probleme ale sistemului. Acum trei ani probabil că aş fi scris de două ori mai mult într-un timp atât de scurt, că aveam amintirile mai proaspete şi subiectul ar fi fost mai de actualitate. În orice caz, personal, sper ca dezastrul de anul ăsta să se mai repete încă câţiva ani. La anul să fie 35%, peste doi ani 25% ş.a.m.d. Poate aşa o să-şi dea seama vreunul dintre ăia care se duc zilnic la parlament sau la guvern ca să doarmă că e ceva în neregulă cu ce se întâmplă. Dar în stadiul în care s-a ajuns nici Dumnezeu nu ştiu dacă ar mai putea să facă ceva.

iPhone 4, ochelari de soare, tricouri şi Blackberry gratis

Acum câteva săptămâni a fost inventată cea mai ieftină metodă de publicitate. Nu ai nevoie decât de o conexiune la internet, un cont de Facebook şi o mulţime de dimensiuni considerabile de proşti. Primele două nu sunt greu de obţinut şi proşti se găsesc, slavă Domnului, din plin.

Metodologia este după cum urmează: creezi una bucată pagină pe Facebook pe care scrii că primii 50.000-100.000-200.000 de oameni care accesează nu-ştiu-ce pagină sau dau like la nu-ştiu-ce primesc ABSOLUT GRATUIT un articol de îmbrăcăminte sau vreun echipament electronic. Acum câteva săptămâni am primit vreo cinci-şase invitaţii în sensul ăsta. Acuma deşi nu prea dau atenţie la astfel de lucruri şi nu stau pe Facebook mai mult decât trebuie, am zis să văd şi eu despre ce e vorba.

Cât de bou să fii să pui botul la aşa ceva?!

Un bou care stă pe Facebook sub numele de "Adrian Mutu" a făcut o pagină pe care invita lumea să dea like la un site, nu mai ştiu de ce fel. Primii 200.000 urmau să primească gratis un iPhone 4. Şi pe deasupra, puteai să şi alegi culoarea, alb sau negru... Rezultatul: 60.000 de participanţi 15.000 care nu participă (cam puţini) şi aproape 250.000 de la care se aşteaptă răspuns.

În caz că nu e deja evident, de asta trebuie să fii bou să iei de bun aşa un lucru:

• iPhone 4: 200.000*2.700=540.000.000 lei (129.000.000 euro);
• tricou: 200.000*30=6.000.000 lei (1.429.000 euro);
• ochelari de soare: 200.000*500=100.000.000 lei (23.800.000 euro);
• Blackberry: 200.000*2.020=404.000.000 lei (96.200.000 euro).

O fi reclama sufletul comerţului, dar nici chiar aşa. Am postat şi eu un comentariu la unul dintre evenimentele astea: Primii 200.000 de participanţi primesc ABSOLUT GRATUIT o ţeapă. Şi ca să-mi fie clar cât de mulţi proşti trăiesc printre noi, la câteva secunde după ce-am postat asta, am primit un comentariu de la un cretinel cu trei ani mai mic (că aşa se face doar, datele personale se lasă la vedere pe internet): De unde ştii tu? Nu se ştie niciodată, poate avem noroc. Aha... Nu se ştie niciodată, poate eşti un retardat. Cât facem pariu că ăsta ţine cu majoritatea şi n-a luat bacul?

Şi încă o curiozitate: câţi au citit instrucţiunile de la evenimentele astea (pot fi văzute în imaginea de mai sus)? Câţi au făcut asta cu atenţie? Câţi dintre voi, boilor care sunteţi boi, în număr de 60.000 sau mai mulţi, aţi citit punctul al doilea fără să săriţi peste cuvinte?

Povestea Magistralei 4 de metrou

Acum aproape trei săptămâni s-a extins reţeaua de metrou a Bucureştiului! Nu, nu e vorba de vreo linie nouă, Doamne fereşte! Doar două staţii, lucrare care conform Ministerului Transporturilor "nu a întârziat nici măcar o zi". O zi cu siguranţă că n-a întârziat. A întârziat 21 de ani... Şi ca să fie cât mai exactă descrierea, nici măcar nu a fost terminată lucrarea. Visul metroului din Bucureştii Noi e încă departe de a fi complet.

Pe lângă staţiile inaugurate (Jiului şi Parc Bazilescu), care sunt perfect normale şi nu au absolut nimic ieşit din comun, în plan mai erau alte două (Laminorului şi Străuleşti). Acum să detaliem povestea. Datele nu mi le mai amintesc cu exactitate, dar şirul evenimentelor e corect.

• Octombrie 1988: Încep lucrările la Magistrala 4 de metrou. Termen iniţial de finalizare: septembrie 1990;
• Decembrie 1989: Moare Nea Nicu. La fel ca în cazul altor proiecte de amploare, lucrările se opresc brusc la scurt timp;
• După 1990: Lucrările continuă, dar într-un ritm foarte încet;
• 1994: Se infiltrează apă din pânza freatică în tunelul care, apropo, era săpat încă din vremea în care mai trăia Ceauşescu;
• ~1997-98: Tunelul e golit de apă. În timpul în care a fost inundat a servit drept mediu de exerciţii pentru scafandri;
• 2000: Sunt date în folosinţă două staţii noi (Griviţa şi 1 Mai) şi două extensii la staţii deja existente (Gara de Nord 2 şi Basarab 2). Lucrările avansează în continuare în ritm de melc;
• 2000-2010: La şantierele celor două staţii în construcţie apar în fiecare an noi termene de finalizare. O ordine aproximativă a acestora ar fi: 2004, 2005, 2006, ianuarie 2007. Urmează o pauză în care semnul nu se mai schimbă şi partea cu termen de finalizare e tăiată de tot. După se reia şirul: iunie 2009, septembrie 2010, ianuarie 2011, AUGUST 2011. În cele din urmă se hotărăsc să lase termenul final iulie 2011. Deci mă gândesc că e posibil ca în mintea lor să le fi dat în folosinţă chiar înainte de termen...;
• ~2020: Premierul inaugurează ultimele două staţii ale Magistralei 4 de metrou cu o panglică mai lungă decât traseul în sine.

Astfel, extrapolând putem concluziona că Magistrala 5 (Drumul Taberei), de aproape două ori mai lungă decât Magistrala 4 va fi gata undeva în preajma anului 2040.

La înmatriculat de maşină nouă - partea a II-a

Pentru a înţelege ce urmează să scriu aici trebuie să citiţi asta.

Azi, mă trezesc de dimineaţă cu gândul de a continua demersurile de înmatriculare a noii maşini. Aşa că mă spăl pe dinţi, mănânc, mai stau puţin, mă pregătesc psihic şi mă urc în maşină şi mă parchez pe la Piaţa Victoriei, în apropierea infamei Administraţii Financiare a Sectorului 1. Procesul de obţinere a unor plăcuţe de înmatriculare e în general unul bun pentru sănătate. Faci mişcare, te plimbi dintr-o parte în alta a oraşului sau, după caz, a sectorului, te plimbi de la birou la birou, de la administraţie la administraţie şi de la etaj la etaj. Healthy! Sănătate curată. Păcat că n-am anticipat şi atacul de cord...

Aşa că urc la etajul 1 şi merg la camera 19, că acum ştiam unde trebuie să mă duc. Aştept câteva minute să-mi vină rândul. Înăuntru - aceeaşi tanti cam plictisită şi fără chef care îmi luase hârtiile cu două zile înainte.

- Săru'mâna! Am depus acum câteva zile actele pentru taxa de poluare.

- Ia să vedem dacă ai noroc. Cum te numeşti?

- [...] Ştefan.

- Ah, uite că-i gata. Semnează aici.

În timp ce semnam pun o întrebare pe care o ia mai personal decât ar fi trebuit:

- Auziţi, dar de curiozitate, ce se întâmplă cu hârtiile astea timp de DOUĂ zile?

- Ce să se-ntâmple? MUNCIM! [Bla, bla, bla, despre cum e rău că sunt puţini oameni şi că NU AM RĂBDARE]

- Bine, dar staţi că vroiam doar să aflu care-i procedura sau ceva de genul ăsta...

- Ei, las' că nu-ţi trebuie ţie să ştii d'astea!

Deci, clar funcţionarii publici nu sunt cei mai prietenoşi oameni. Mă duc eu frumuşel la parter, la casierie cu "decizia de calculare a taxei de poluare" obţinută cu ajutorul CERERII DE PLATĂ (Doamne, deci aşa ceva... doar în filmele alea cu proşti am mai văzut) a taxei de poluare. Nici astăzi, nu eram pregătit pentru ce-am găsit la ghişeu. Merg eu cu banii şi hârtia în mână şi ce văd? Am zis că nu-i adevărat:

SE POT EFECTUA PLĂŢI DUPĂ ORA 12:00

DEFECŢIUNE ENEL

Universul nu vrea să-mi înmatriculez maşina, duşmanii e-mpotriva mea... Aştept cinci minute, apare cineva la unul din ghişee. E o defecţiune la Enel, nu ştim când se va repara. Probabil după 12:00... Hmmm, cam vag. Între timp nişte domni îşi exprimau frustrările în mod academic, folosind anumite cuvinte ce încep cu "f" şi "p". Peste cinci minute mai vine o funcţionară, acelaşi răspuns. Peste încă puţin timp se deschide încă un ghişeu, dar numai pentru nu-ştiu-ce operaţiune ce nu necesită calculatoare. Că... de! Suntem în secolul XXI. Nu se mai fac chitanţe manual... Funcţionara asta ultima e mai bine informată:

- Ştiţi cumva când o să se repare?

- Nu, n-avem cum să ştim. Au săpat nişte tâmpiţi cu pichamărul şi au rupt cablurile de internet. Acum tre' să le înlocuiască. D'asta nu merg calculatoarele.

Şi acum vine întrebarea magică:

- Dar ce aveţi de plătit?

- Taxa de poluare... De două zile încerc.

- Ah, păi asta se poate plăti şi în sediul de lângă Intercontinental, pe Str. Gerula. Acolo funcţionează sistemul.

Bun! Mă duc la Intercontinental şi intru în parcarea hotelului, că mai bine plătesc o oră de parcare decât să mă chinui să caut un loc gratis în mijlocul unei zile de muncă. Întreb mai multă lume şi până la urmă găsesc strada. Instituţiile fiscale nu sunt locuri de mare notorierate, abia a şasea sau a şaptea persoană a ştiut despre ce vorbeam. Intru. Întreb dacă merg calculatoarele şi mă aşez la coadă. Apar între timp încă doi din contribuabilii de la cealaltă secţie, cu aceeaşi problemă. Din fericire acolo lucrurile au mers destul de repede şi după îndelungi chinuri, am reuşit să îmbogăţesc statul cu 489 lei, pe care cel mai probabil conducătorii luminaţi îi vor irosi în cel mai profesionist mod posibil.

Pe la 17:30 mă reiau procesul şi merg la poliţie în Pipera. În mod surprinzător, acolo unde mă aşteptam cel mai puţin, găsesc primul semn de normalitate. Nu-mi venea să cred: Poliţia era singura instituţie care funcţiona cum trebuie. Exista un ghişeu de informaţii bine semnalizat şi cu personal disponibil să-ţi răspundă la întrebări. Aproape toate ghişeele avea pe cineva în spatele lor, deci nu era coadă nicăieri. Şi aş fi terminat azi toată tevatură, dar n-a fost să fie. De data asta din vina mea. "Fişa de înmatriculare" nu e tot aia cu "autorizaţie de circulaţie provizorie", ci e un carton luat de la poliţie pe care trebuie să-l ştampileze ăia de la... Administraţia Financiară. Deci dacă pentru o ştampilă o să stau mai mult de... hai să fiu generos şi zic o oră, îi tai. Partea încurajatoare e că odată depus dosarul, plăcuţele de înmatriculare sunt gata în două sau trei ore.

La înmatriculat de maşină nouă

Acum câteva săptămâni am devenit fericitul proprietar al unei maşini noi. Azi, că tot s-a terminat sesiunea, am zis să mă duc să înmatriculez maşina cea nouă, cu nu pot să circul cu numerele roşii decât o lună. Eu, ca un naiv care mă găsesc, credeam la începutul zilei că în două, maxim trei ore o să rezolv problema. După îndelungi căutări, găsesc pe site-ul prefecturii Bucureştiului un ghid complet cu paşii ce trebuiesc parcurşi pentru înmatricularea unei maşini noi. Deşi sunt informaţii PUBLICE, sunt greu de găsit. În mod normal, într-adevăr, dacă e să mă gândesc doar la distanţele dintre instituţii, nu ar trebui să dureze mai mult de câteva ore.

Însă România e o ţară mai specială. Dileala, imbecilitatea şi prostia sunt pe cele mai înalte culmi în sistemul românesc administrativ şi fiscal. Vrei două plăcuţe de metal pe care sunt scrise nişte cifre şi numere? Nasol, frate! Ai de umblat... Pentru a-ţi înmatricula maşina trebuie să faci vizite la nici mai mult, nici mai puţin de patru instituţii. În primul şi în primul rând am început ziua cu un drum la un xerox să trag vreo trei-patru copii după: buletin, cartea de identitate a maşinii, factura şi asigurarea RCA. Prima vizită: Administraţia de Taxe şi Impozite Sectorul 1. Acolo trebuie să plăteşti ceva numit "taxa de înmatriculare" (52 lei). Intru în sediu, la casă era doar un singur om. În trei minute eram gata. Bun!

Motivat de acest prim succes, consult lista şi văd că următoarea chestie e "taxa de certificat de înmatriculare" (37 lei). Asta se plăteşte la CEC sau la BCR. Stau eu şi mă gândesc şi îmi amintesc că e o sucursală CEC, undeva în Bucureştii Noi. Merg cu maşina până acolo, parchez lângă şi intru. Înăuntru, şase persoane stăteau la rând. Cât poate să dureze? Îşi termină treaba una dintre persoanele respective, înaintez puţin şi ce să vezi? Numai o (1) casierie din trei (3) funcţiona. Şi pe deasupra, persoana din spatele ghişeului era o doamnă la o vârstă respectabilă, care din nefericirea nu le prea avea cu calculatoarele. Doi dintre cei de dinaintea mea veniseră cu ditamai teancul de facturi... După vreo 40 minute, îmi vine în sfârşit rândul. În zic doamnei ăleia ce treabă am şi cică am de plătit 37 lei. Îi dau o bancnotă de 50 lei, că asta aveam în portofel şi... Ăăăă, staţi un pic că n-am să vă dau rest. Subliniez că asta se întâmpla ÎNTR-O BANCĂ. Ştiţi, băncile sunt instituţiile alea care dau şi iau bani, deci ai zice că se găsesc la discreţie bani pe acolo, în toate formele şi culorile. Ei bine, nu şi aici. Pleacă de la ghişeu şi după vreo cinci minute, timp în care nu ştiu unde s-a dus vine cu un teanc (nu foarte mare) de bancnote de 1, 5 şi 10 lei. Deci până acum avem 25 minute (xerox şi prima taxă) + 45 minute (stat degeaba, că în principal asta am făcut) = 1h10min.

A treia oprire: trebuie să plătesc taxa de poluare. Asta se face la Administraţia Fiscală Sector 1, care se află pe la Piaţa Victoriei, în zona străzilor cu nume de capitale, undeva pe Strada Roma. Zona Victoria e momentan plină de săpături şi multe parcări, cu sau fără motiv sunt închise. De unde în mod normal era destul de uşor să parchezi acolo chiar şi în mijlocul zilei, azi m-am învârtit vreo 10-15 minute. Intru în sediul Administraţiei. Nu bănuiam ce urmează. Mă duc şi eu ca tot omul la casierie, că doar acolo se plătesc taxe.

- Săru'mâna. Vreau şi eu să plătesc taxa de poluare.

- Aveţia actele?

- Ăăăă, păi... Ce acte mai exact?

- Ah, deci n-aveţi. Mergeţi şi întrebaţi la camera 8, după colţ.

Mă duc la camera 8, după colţ. Uşa era închisă şi pe ea era un afiş pe care scria că între 13:00-17:00 clienţii trebuie să meargă la camera 8A. Mă apuc să caut camera 8A. Bănuiam că n-ar trebui să fie prea departe. Dar, la prima vedere, nu părea să fie la parter. Aşa că mă urc la etaj, dar nici urmă de camera 8A. Îi întreb pe vreo trei-patru oameni, niciunul nu ştia. Cobor iarăşi, şi la a doua căutare la parter, mă iluminez. Camera 8A era la 3-4 m de camera 8, doar că pe uşa era un afiş lipit cu scoci, pe jumate dezlipit şi jumătate printat foarte, foarte prost şi jumătate scris cu pixul. Mai stau vreo 5 minute la coadă, că doar aşteptau şi alţii în afară de mine la informaţii şi în cele din urmă îmi vine rândul. Discuţia următoare a durat până în 30 secunde.

- Săru'mâna. Aş vrea şi eu să plătesc taxa de poluare, dacă se poate...

- Aaah, da. Mergeţi la camera 19.

- Ce???

...........

10 minute bine petrecute... Mă duc la camera 19. Stau şi acolo încă 10 minute că, ce credeţi, e coadă! Intru.

- Bună ziua! Pentru taxa de poluare...

- Ce doriţi să plătiţi, nu?

- Da.

- Păi vă trebuie copie după CI a maşinii, buletin şi factură şi o cerere completată.

- Staţi, ce cerere?

- Mergeţi la parter la xerox şi luaţi de acolo.

Neavând încotro, mă întorc la parter, la xerox, situat chiar vizavi de... camera 8A! Iau formular, îl completez. Şi chiar în mijlocul lui sună o tanti de la Hyundai cu nu-ştiu-ce sondaj de evaluare a satisfacerii clientului. Îi răspund la întrebări, că tocmai ce-am luat o maşină nouă de la ei şi aşa e politicos şi mai trec 5 minute. Mă întorc la camera 19, unde, din fericire coada era mai mică. Intru şi nu mai era domnul cu care am vorbisem mai devreme, ci o altă tanti cu nasu-ntr-un calculator.

- Pentru taxa de poluare... Am completat cererea.

- Aha, bine. Scrie pe fiecare dintre copii "conform cu originalul" şi semnează-te.

Urmez instrucţiunile. În continuare îmi calculează preţul. Cât poate să polueze o maşină NOUĂ, EURO 5, cu motor de 1,2L, 78 CP şi consum de 4,2 L/100 km în afară??? Ei bine, poluează în valoare de 469 lei! Aoleu, n-am bani cash să plătesc. Dar cum urma să aflu, nu era o problemă...

- 469? La showroom ziceau că e doar vreo 250.

- Ah, nu. Asta la modele pe motorină poate.

- Ah. Aşa o fi. Calculatorul ştie să calculeze. Acum ce fac cu astea?

- Păi vii înapoi aici joi sau vineri.

- CUM???
- Joi sau vineri!

- Păi, staţi, cum adică??

- Ce, crezi că eşti singurul care vrea să plătească?

- NU... Dar, ce durează atât? Trebuie să mă duc cu o chitanţă la casierie şi gata.

- Da, dar trebuie aprobată cererea de plată a taxei de poluare, verificat...

- Păi, da dar mă gândeam că dacă e să încasaţi bani, şi mulţi aşa cum e cazul acum, merge mai repejor...

- Eh, nu merge repede nici când e să luăm bani...

Deci, aşa ceva? Cum? Vreau să le dau bani şi ei nu vor să ia? Cerere de PLATĂ A TAXEI AUTO???? Că aşa era intitulat formularul. Aşa prostie, numai la noi se putea... Am aflat de ce îşi termină Mircea Badea emisiunile aşa cu şi le termină. Trăim în România şi asta chiar ne ocupă tot timpul. Înmatricularea unei maşini e o adevărată aventură, şi nu una dintre acelea în care la sfârşit găseşti iluminarea şi sensul vieţii sau ceva de genul ăsta, ci una în care la sfârşit mori de nervi. Acum urmează să mă mai duc "joi sau vineri" şi la Poliţie să cer numerele, unde cine ştie ce mă mai aşteaptă?

Israel's critical security needs for a viable peace

Din filmul ăsta putem înţelege două lucruri:

1. Un eventual stat palestinian fie nu are cum să existe;
2. Un eventual stat palestinian trebuie să existe ca o enclavă a Israelului.

Tind să cred că prima variantă e mai probabilă ca a doua. De-a lungul ultimului secol arabii palestinieni par să fi făcut tot ce le-a stat în putinţă să-şi micşoreze teritoriile. În 1947 s-a pus prima dată problema creării unei ţări pentru evrei, după evenimentele din Europa din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Iniţial era vorba ca întregul Mandat Britanic al Palestinei (Iordania şi Israelul+teritoriile autorităţii palestiniene de azi) să fie transformat în Statul Israel. Dar ar fi fost bucată prea mare de pământ pentru un popor prea mic. În ciuda a ceea ce cred mulţi, evreii nu sunt deloc numeroşi. Nu sunt mai mult de 15 milioane în lume.

Apoi s-a luat în discuţie transformarea teriroiilor de la vest de Râul Iordan în Statul Israel. Nici cu asta nu au fost de acord arabii, majoritari în zonă, şi în final s-a căzut de acord asupra partajării în proporţii egale a teritoriilor de la vest de Iordan între evrei şi arabi, ca în imaginea de mai jos (cadrul al doilea). Evreii urmau să primească 10% din teritoriile Mandatului Britanic al Palestinei, mare parte din acele teritorii fiind alcătuite din zone deşertice.

Când s-a pus în aplicare, arabii iar nu au fost de acord, deşi propunerea de împărţire a Naţiunilor Unite era mai mult decât rezonabilă. Părerea mea. În urma războiului de jumătate de an cu Egipt, Iordania, Siria, Liban şi arabii palestinieni, graniţele autorităţii palestiniene s-au restrâns la jumătate (cadrul al III-lea). 1967: Războiul de Şase Zile. Egipt, Iordania, Siria, Iraq, Arabia Saudită, Kuwait şi Algeria atacă simultan Israelul şi în termen de şase zile mănâncă bătaie rău. Două treimi din Cisiordania e ocupată, la fel şi Fâşia Gaza şi Peninsula Sinai (Egipt). Autoritatea palestiniană se transformă într-un grup de enclave israeliene. În 1973 Egipt şi Siria atacă Israelul de Yom Kippur, cea mai sfântă sărbătoare evreiască. În mai puţin de o lună armata israeliană ocupă Înălţimile Golan şi ajunge la 40 km de Damasc şi 100 km de Cairo. În Peninsula Sinai evreii construiesc câteva orăşele pe care le demolează la retragerea din 1982, când încheie un acord de pace cu Egipt, şi o staţiune ca lumea - Ofira (cunoscută azi ca Sharm el-Sheikh). Tot în 1982 ocupă sudul Libanului, pentru a opri atacurile cu rachete ale Hezbollah şi rămâne acolo până în 2000. Revin pentru încă jumătate de an în 2006.

Singura schimbare majoră în harta zonei din 2000 până acum a fost retragerea armatei israeliene din Gaza. Cum au reacţionat arabii la asta? A doua zi au început să arunce rachete peste oraşele israeliene din sud... Din cauza asta armata israeliană a revenit acolo pentru câteva luni în 2009. Şi dacă lucrurile continuă în felul ăsta, vor mai reveni şi vor pune în aplicare cele spuse în film şi arabii, cel mai probabil, ca de obicei nu vor avea ce să facă. Au dovedit în nenumărate rânduri că nu sunt în stare să coordoneze un atac, nici ei între ei, nici împreună cu Iranul. Iran nu e o ţară arabă (sunt persani) şi musulmanii sunniţi au o problemă aproape la fel de mare cu musulmanii şiiţi (ceea sunt iranienii) ca cea pe care o au cu evreii.

Eurovision 2012 - Baku, Azerbaidjan

S-a decis acum vreo săptămână: Eurovision-ul de la anul va fi găzduit de Azerbaidjan, ţara câştigătoare de anul ăsta. Nimic interesant aici: ei au venit, au cântat frumos, lumea i-a votat, juriile i-au votat şi în consecinţă, au câştigat. Dar, Doamne, ce lume proastă!

Înainte de finală piesa câştigătoare avea approval rating de peste 90%. Mi se pare corect, de vreme ce chiar e o piesă bună. În următoarele câteva zile, rating-ul a scăzut la vreo 60%. Ce să vezi, după ce i-a votat toată Europa, şi-au amintit cu toţii că: Azerbaidjan nu e în Europa, n-au ce căuta la Eurovision, melodia e proastă, sistemul de vot nu-i bun, azerii sunt musulmani şi... arabi.

Azerbaidjan e în Europa. Cât la sută, depinde pe cine întrebi. În funcţie de delimitarea continentului european în zona Caucazului, între 20% şi 50% din tot Azerbaidjanul e în Europa, şi deci pot să participe la Eurovision. La urma urmei, Armenia, Cipru, Israel (ţări din afara Europei din punct de vedere geografic) şi Turcia (doar 3% în Europa) participă. Melodia e bună, merita un loc bun, poate nu unu, dar cetăţenii Europei şi juriile din fiecare ţară i-au votat. Şi de câţiva ani sistemul de vot nu mai e incorect, că rezultatul final e 50-50. Azerii, da sunt musulmani, dar la fel sunt şi albanezii şi bosniacii şi de ăia nu zice nimeni nimic. Dar arabi nu sunt în niciun caz, n-au nicio tangenţă cu ei. Azerii nu sunt deloc bronzaţi, majoritatea sunt albi ca laptele, că d'asta sunt caucazieni şi limba pe care o vorbesc seamănă cu turca, nu cu araba.

Eu mi-aş pune altă întrebare: acum că au câştigat, au unde să organizeze un concurs de genul ăsta. Şi noi, românii, ne-am pus aceeaşi întrebare şi am ajuns la concluzia că noi nu prea avem. Şi situaţia economică, politică, socială şi de orice alt fel, chiar dacă pare greu de crezut, e mult mai bună decât a azerilor. Aşa că sunt şanse mari ca Baku 2012 să se transforme în Istanbul 2012, că tot se înţeleg bine cu fraţii lor turci.

Dar în caz că într-adevăr au unde să ţină un astfel de concurs la ei acasă, un lucru e aproape singur: Armenia o să lipsească. Relaţiile dintre Azerbaidjan şi Armenia, deşi sunt ţări vecine, nu esunt dintre cele mai bune. Din 1994 se bat pentru controlul unei regiuni din Azerbaidjan, Nagorno-Karabakh, populată aproape integral de armeni, actualmente aflată sub ocupaţie militară armeană. Şi certurile astea se văd clar în concurs. Acum patru ani Azerbaidjanul a băgat publicitate în timp ce s-a difuzat piesa Armeniei. Acum doi ani au fost mai subtili: la sfârşitul piesei Armeniei nu au afişat niciun număr de telefon la care publicul să poată suna sau trimite SMS-uri.

Top 10 nume haioase. Pardon, tâmpite.

10. Joacă-Bine Mirel;

E doar pe locul 10, pentru că i-a luat-o înainte numărul 5.

9. Mariano-Monamour Ion

Când individul s-a născut probabil părinţii lui s-au gândit aşa:
"Noi, în calitate de membri ai familiei ION, ce nume am putea să-i dăm fiului nostru?
Ştiu! Mariano Monamour. "

8. Superman Sava

Primul super-erou din România locuieşte în Hunedoara.

7. Batman bin Suparman

Nu numai la noi există părinţi cu imaginaţie.

6. Bred Pit

Ce nu înţeleg e cum s-au gândit tocmai la numele ăsta cu vreo 10-15 ani
înainte ca Brad Pitt (aşa se scrie de fapt) să devină celebru.

5. Beckham Figo Zidan Poenaru

Nu înţeleg! De ce vor unii părinţi să-şi facă de râs copii chiar de la naştere??

4. Alexandru-Dick Păsărică

Nu, serios! De ce???

3. Alexandru Florin Grigore

Omul din imagine are un nume perfect normal.
Ce e ciudat e că numele părinţilor sunt Mihai şi Viorel.
Păi tot se zice despre poporul român că se trage din Decebal şi Traian, nu?

2. Tom-Mac-Bil-Bob-Constantin Cojocaru

Oare cum îl strigă acasă?

1. Verginica Vacăgrasă

Vacăgrasă e numele de familie şi asta e, nu prea ai ce-i face. Dar s-o mai botezi şi Verginica?
La ce se gândeau oamenii ăia??

Ce e ciudat e că părinţii celor mai mulţi dintre cei de mai sus au nume obişnuite. Aşadar şi copiii aveau toate şansele să aibă şi ei nume normale, dar viaţa a fost mai crudă cu ei, săracii.

România şi Schengen

Sunt mulţi care spun despre România că o să devină prima ţară care va fi dată afară din Uniunea Europeană. Şi ce să vezi? Deja apar semne că vest-europenii nu ne vor alături de ei. Iniţial era vorba ca România şi Bulgaria să intre în Spaţiul Schengen în martie 2011. Cel mai probabil, asta nu se va întâmpla.

În primul rând, ce înseamnă intrarea în Spaţiul Schengen? Pe scurt, eliminarea tuturor obstacolelor în deplasarea persoanelor şi mărfurilor către celelalte state membre Schengen (toată Uniunea Europeană, mai puţin Marea Britanie, Irlanda, Cipru, Bulgaria şi România + Norvegia, Islanda şi Elveţia). Asta presupune eliminarea completa a formalităţilor vamale între statele membre.

Graniţa dintre Austria şi Germania

- nicio barieră, niciun control -

Spaţiul Schengen - roşu
Zona Euro - verde
Uniunea Europeană - albastru

Care sunt criteriile de intrare? E vorba mai mult de criterii tehnice, cum ar fi existenţa de terminale separate pentru zboruri interne, zboruri Schengen şi zboruri internaţionale în aeroporturile internaţionale, separarea punctelor de frantieră terestre pe aceleaşi criterii, armonizarea legislaţiei, supravegherea corespunzătoare a graniţelor externe etc.

În principiu am îndeplinit toate criteriile astea. Avem aeroporturile internaţionale şi punctele de trecere a frontierei împărţite cum trebuie şi avem camere de toate felurile şi echipamente de supraveghere de ultimă generaţie. Dar chestia e că nu e suficient doar să le avem, trebuie să le şi ţinem pornite. Ori la partea asta avem mari probleme. Suntem oficial cea mai coruptă ţară din U.E., împreună cu Bulgaria. Prin vamele noastre trece tot ce vrei şi ce nu vrei fără mari dificultăţi şi europenii sunt puţin îngrijoraţi din cauza asta.

Să luăm exemplul ţigărilor: până acum ţigările netimbrate şi netaxate venite din Ucraina, Moldova şi Serbia ajungeau peste tot prin ţară, în pieţele şi chioşcurile din toate oraşele ţării. În lipsa controalelor, ţigările astea nu s-ar mai opri doar la Bucureşti sau la Cluj, ci ar putea să ajungă foarte bine la Berlin sau Paris. Şi cazul ţigărilor e unul fericit. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu droguri şi arme de exemplu.

Cică se desfăşoară zilele astea "cea mai mare operaţiune anti-corupţie din istoria post-decembristă a României". Wow, tare! Dar de ce abia acum? De ce abia acum când ăia de la Comisia Europeană se gândesc serios să nu ne primească în Schengen arestăm 90 de poliţişti de frontieră şi vameşi corupţi? Chestiile astea se întâmplă de 20 de ani. Ţigări, că despre astea se vorbeşte cel mai mult, intră în România de foarte mult timp. De ce n-a făcut nimeni nimic până acum? Poate din acelaşi motiv pentru care babele din piaţă care vând brânză pe marginea trotuarului sunt amendate, dar ălora care vând ţigări netimbrate nu li se dau decât avertismente verbale. Cineva important nu vrea ca asta să se oprească pentru că face o grămadă de bani din toată afacerea asta.

Cei arestaţi până acum nu sunt decât baza piramidei şi arestările lor nu rezolvă mare lucru. De fapt sunt surpins că vămile alea încă mai funcţionează. Sau poate i-a arestat pe rând... Din câte am înţeles, e vorba de aproape tot personalul. Cred că ăia din Comisia Europeană, când au văzut brusc zeci de arestări s-au gândit aşa: Adică voi ştiaţi că se întâmplă asta??? Ştiaţi că TOŢI angajaţii din vămi sunt implicaţi în contrabandă şi n-aţi făcut nimic?? Aţi tolerat asta patru ani??! Spun doar patru ani, că doar de atâta timp suntem în U.E. şi spun "tolerat" ca să nu spun "făcut un sac de bani din asta". Una peste alta, dacă nu va mai fi arestat altcineva de mai de sus, şi probabil că nu va fi, ne vom face de râs (din nou) şi vom mai intra în Schengen când or zbura porcii.

Dar aplicând unul dintre principiile specifice României, şi anume "să moară şi capra vecinului", las' că nici bulgarii nu intră nicăieri. Nu sunt nici ăia cu mult mai breji ca noi. De fapt s-ar putea să fie ceva mai rău. Nu numai că sunt corupţi, dar încă au probleme mari cu crima organizată.