În anul care tocmai s-a încheiat s-au întâmplat multe lucruri interesante în lume. Apelând la un clişeu atât de des folosit că şi-a pierdut înţelesul şi valoarea, suntem martori la facerea istoriei. Cel mai notabil lucru a fost că Lumea Arabă s-a întors pe dos şi că mulţi preşedinţi pe viaţă, din varii motive, nu mai sunt preşedinţi. Şi încă nu s-a încheiat "Primăvara Arabă", cum au numit-o ăia care povesteau la TV şi pe net de ea, uneori în direct. Alte evenimente în plan secund ar fi legate tot de proteste, ori din cauza crizei, ori din cauza altor preşedinţi pe viaţă din afara Lumii Arabe.
După cum spuneam, la fel cum s-a întâmplat în '89 în Europa, la fel s-a întâmplat şi în 2011 în ţările arabe. La sfârşitul lui 2010 a început revoluţia din Tunisia şi în ianuarie 2011 Zine El Abidine Ben Ali, preşesintele a fugit cu avionul personal în Arabia Saudită, nu înainte de a lua cu el 100.000.000 $ şi 100 kg de aur. Tot în ianuarie s-a pornit acelaşi fenomen şi în Algeria. Acolo preşedintele a rămas, dar s-a ridicat starea de urgenţă valabilă de 19 ani. Au urmat Liban, Iordania, Mauritania, Sudan, Oman, Kuwait, Maroc şi Iraq, cu proteste de mai mică amploare. Apoi a urmat Egiptul, cu una dintre cele mai mediatizate. Normal. Are 80 milioane de locuitori, e cea mai mare ţară arabă şi una dintre cele două ţări arabe care are un tratat de pace cu Israelul. Mubarak nu mai e preşedinte, e judecat (cică) şi urmează alegeri libere (cică). Next: Yemen. Cea mai săracă ţară arabă, mare parte din teritoriul ei e controlat de Al-Qaeda, protestele încă sunt în desfăşurare, Ali Abdullah Saleh, preşedintele aferent, nedând semne că ar vrea să plece. În Bahrain protestele, de amploare destul de mare, au avut o temă mai specială: economia şi politică ţării sunt dominate de minoritatea sunnită, şiiţii majoritari ducând-o vizibil mai greu. Pentru necunoscători, sunniţii şi şiiţii sunt practicanţii celor două ramuri principale ale islamului (echivalentul catolicilor şi ortodocşilor la creştini). Libia avea probabil cel mai "special" dintre preşedinţii auto-aleşi. Revoluţia s-a transformat rapid într-un război civil ce a durat peste şase luni. Rebelii au fost susţinuţi de americani şi Gaddafi a avut parte de un sfârşit neplăcut şi a fost expus câteva zile într-un mall să poată să-l vadă toţi cetăţenii din Tripoli şi să treacă să-i facă poze şi să îşi facă poze cu el. Sadic popor... Tot în prima jumătate a anului a început şi în Siria o revoluţie, care deşi nu e aşa de mediatizată ca cea din Libia, e tot un fel de război civil, chiar dacă nu atât de mare. Dar acolo nu se grăbesc americanii să intervină. Ce să-i faci? Al-Assad, spre deosebire de Gaddafi nu are petrol. Proteste mari au fost şi în Iran, ţară non-arabă, dar istuată în apropiere. Singurele ţări arabe neatinse au fost Qatar şi Emiratele Arabe Unite, în care oricum trei sferturi din populaţie e formată din imigranţi.
Deci, de ce au început toate în acelaşi timp? Poporul s-a săturat de dictatură şi s-a ridicat împotriva tiranilor! Da, sigur. Şi marmota învelea ciocolata în staniol. Nu putem să spunem exact cine a coordonat şi organizat evenimentele menţionate. Dar se poate să fi fost cineva care vroia să instaleze regimuri islamiste în toate sau în cât mai multe ţări arabe. Ce aveau în comun Egipt, Libia, Siria, Tunisia şi Yemen? Regimuri laice (religia separată de stat). În ţările astea revoluţiile fie au reuşit, fie sunt pe cale să reuşească. În Arabia Saudită, Bahrain, Iran, Kuwait şi Oman deja avem regimuri islamiste care, evident, sunt încă la locul lor. Coincidenţă sau aranjament? Şi în Egipt şi Tunisia cine e cel mai probabil să câştige "alegerile libere"? Ce să vezi, partide islamiste mai mult sau mai puţin moderate. Viitoarea constituţia a Libiei pe ce se va baza parţial? Păi, pe sharia (legea islamică tradiţională), interpretată "cum trebuie" probabil!
Altfel, în 2011 nu s-au întâmplat lucruri cu mult mai spectaculoase decât de obicei. În America, Anglia, Spania şi Grecia am avut iarăşi proteste mai mici sau mai mari, de data asta pe fondul crizei. Ex: Occupy Wall Street. În Israel şi Palestina continuă conflictul vechi de 64 de ani dintre evrei şi arabi. În Rusia partidul lui Putin a câştigat alegerile, "libere" desigur, cu un procent respectabil. Totuşi, o parte a populaţiei găseşte situaţia nesatisfăcătoare, aşa că am avut şi acolo proteste, fără prea mare efect. Dacă ei nu îl vor, el îi vrea. Şi în final, în Coreea de Nord a fost jale mare că a murit Kim al II-lea. Toţi au plâns cât i-au ţinut plămânii, că altfel ieşea nasol, dar măcar ştim cine o să conducă ţara încă câteva zeci de ani de acuma şi am scăpat de o grijă.
Aşadar, 2011 a fost un an pe baz de proteste. Nu degeaba cei de la TIME Magazine au numit PROTESTATATUL person of the year.
