Ziua nebunilor pe şosele. Iar.

Din când în când, pe şoselele Bucureştiului, se desfăşoară ceea ce îmi place să numesc "zilele nebunilor pe şosele". Adică se întâmplă în trafic lucruri chiar mai ciudate şi mai periculoase decât de obicei. Ultima dată o zi de genul ăsta a fost acum vreo săptămână şi cu ocazia ei am fost martor la două coliziuni şi la două incidente cu potenţial de a se transforma în coliziuni. Într-una din coliziuni era gata-gata să fiu implicat şi eu, ca şi în celelalte incidente.


Totul a început în prima parte a zilei. Plec de acasă, merg câţiva kilometri, după care ajung pe o porţiune de drum pe care erau parcate maşini pe diagonală în faţa unui bloc. Chiar când treceam eu pe acolo unul dintre cei parcaţi încerca să iasă. Ca mulţi alţi şoferi din Bucureşti, nu a învăţat că trebuie să mai şi caşti ochii la cei din jur când faci astfel de manevre. Pe deasupra, era şi cam ceaţă... Aşa că în loc să am cale liberă, drumul era încet-încet ocupat de o maşină destul de mare. Bun... TIT! TIT! Se opreşte din mers un pic. Întorc butonul uşor spre stânga, îl ocolesc, eu îmi văd de drum, individul îşi vede de ieşitul din parcare şi alt şofer din spatele meu îşi vede şi el de drum, dar n-a avut săracu' o prezenţă de spirit prea bună, nu claxonează, şi întoarce de volan tocmai bine cât să îi zgârie spatele celui care ieşea şi cât să îşi strice farul drept. Noroc că am trecut pe acolo când am trecut şi nu cu cinci secunde mai târziu. Acum accidentul ăsta are o semnificaţie deosebită. Nu e doar primul accident pe care l-am văzut live în oglinda retrovizoare, ci e primul accident pe care l-am văzut în care să fie implicată o MAŞINĂ ENGLEZEASCĂ. Cel care ieşea din parcare avea o plăcuţă de înmatriculare galbenă în spate şi volanul unde altundeva decât pe partea dreaptă a bordului? HA, AM AVUT DREPTATE! Deja au început! La mai mare!


La vreun kilometru mai încolo merg eu lin pe drum şi câteva maşini mai în faţă era pe banda II unul cu semn galben de "alte pericole" pe lunetă. Tocmai a terminat şcoala, dar nici ăsta n-a învăţat să caşte ochii la cei din jur... Aşadar, ca un adevărat şofer profesionist şi responsabil încearcă să intre pe banda I fără niciun avertisment, semnal sau privire în oglinda laterală presupun. Ce să vezi, exact în momentul ăla mergea altcineva pe banda I. Evident, acel cineva s-a oprit fix în începătorul talentat şi toţi cei de pe banda doi au trebuit să intre un pic pe spaţiul verde de pe mijlocul şoselei ca să poată să treacă mai departe. Ăsta a fost primul accident pe care l-am văzut cu ochii mei, fără alţi "intermediari", cum ar fi oglinzi.

Seara, eram în drum spre casă. Într-o intersecţie semnalizată trebuia să fac stânga, exact ca în imaginea de mai sus. Tot exact ca în imaginea de mai sus, un idiot încearcă să facă şi el stânga, doar că fix prin faţa mea. Reflexul când îţi apar maşini brusc în faţă e să pui frână şi să apeşi claxonul cât poţi de tare. E, în cazul de faţă claxonul a avut puterea de a-l opri din loc pe individ exact unde e X-ul pe poză. Noroc că m-am oprit şi eu, chiar dacă la numai câţiva centimentri de el. Problema e că nu mai vroia să plece... Ce faci în situaţia asta? Păi, încerci să îl ocoleşti fără să îi loveşti pe ăia care aşteaptă la stop pe sensul celălalt.


În final, ca să închei ziua cum trebuie, la vreo 200-300 m mai încolo mergea, iniţial pe marginea drumului, un biciclist. Nu ştiu de ce a ales să meargă pe drum, când trotuarul era gol şi destul de larg. Încetinesc, că aşa se face când dai de biciclişti şi din senin parcă, începe biciclistul să meargă în zig-zag, cum altfel decât la vreo 2 m în faţa mea? Iaraşi, frână, tot din instinct. După halul în care manevra ghidonul, aş zice că s-a cinstit mai mult decât trebuia înainte să se urce în şa. În timp ce mergea el în zig-zag, a trebuit să aştept destul de mult timp să se elibereze sensul celălalt, să am pe unde să îl depăşesc. Toate astea, în claxoanele celui care era să mă lovească un minut mai devreme şi care acum mergea în spatele meu...


În concluzie, condusul în Bucureşti nu e pentru oricine. Cei drept, dacă nu s-ar întâmpla lucruri de genul ăsta, ar fi cu mult mai plictisitor.

La Bucureşti, ca la Londra

Pozele de mai sus nu sunt făcute la Londra sau Edinburgh sau Dublin, ci pe străzile Bucureştiului. În ultimele şase luni în Bucureşti în general şi în Bucureştii Noi în particular a apărut o categorie cu totul şi cu totul aparte de maşini, şi anume maşinile englezeşti. S-ar părea că preţurile la care se pot cumpăra sunt extrem de avantajoase faţă de cele ale maşinilor din România sau restul Europei continentale. Unele poţi să le cumperi chiar şi cu 1.500 sau 2.000 de euro. La aşa preţuri cred că putem să presupunem fără nicio reţinere că e vorba de nişte hârburi ruginite şi nişte rable. Dar nu sunt doar nişte hârburi ruginite şi nişte rable, sunt nişte hârburi ruginite şi nişte rable cu volanul pe partea greşită.

În Marea Britanie maşinile circulă pe partea stângă a drumului, aşa că volanele maşinilor sunt situate pe partea dreaptă a bordului. Deşi poate părea greu de crezut, până acum vreo 200 de ani aşa se circula în toată lumea. Se crede că originea acestui obicei stă în faptul că unui călăreţ, dacă mergea pe partea stângă a drumului, dreptaci fiind, îi era mai uşor să scoată sabia din teacă şi să se apere în cazul unui atac. Există două variante cu privire la motivele pentru care mare parte a lumii a ajuns să circule pe partea dreapta. Prima ar fi următoarea: în primii ani de existenţă ai SUA, birjarii care conduceau trăsurile mari trase de mai multe perechi de cai, nu aveau un scaun şi stăteau în spatele ultimului cal de pe partea stângă. Aşa au apărut primele legi care impuneau circulaţia pe partea dreaptă, pentru ca aceştia să vadă roţile trăsurii şi să nu le lovească de cele ale trăsurilor care veneau din celălalt sens. Altă variantă ar fi că Napoleon e responsabil pentru trecerea la circulaţia pe dreapta. Când a cucerit Europa, a încercat să impună circulaţia pe partea dreaptă pentru a-i împiedica pe oameni să se dueleze în mijlocul străzii, îngreunând apucarea sabiei.

Oricare ar fi situaţia, în principiu niciunul dintre sisteme nu are nicio problemă, cu o singură condiţie: toată lumea să circule la fel; ori pe dreapta, ori pe stânga. Când se găsesc câţiva care cred că e mai şmecher să ai o maşină făcută pentru circulaţia pe celălalt sens, atunci încep să apară problemele. Şi tocmai pentru că asta se întâmplă în Bucureşti acuma, asta dă naştere la unele situaţii ciudate şi periculoase.

1. Într-o zi mă plimbam cu maşina pe Bvd. Jiului şi la câteva sute de metri în faţa mea  încerca să intre pe bulevard, de pe una dintre străduţele adiacente, o maşină englezească. Individul de la volan cred că a venit cu maşina aia direct din Anglia, pentru că a considerat că ar fi o idee bună să intre pe sensul celălalt de circulaţie, adică să se îndrepte spre mine. Atât de convins era că face ceea ce trebuie, că a început să-mi dea flash-uri. Din fericire, după puţin timp şi-a dat seama cât de prost era şi a tras pe dreapta... nu stai, pe stânga, de fapt, şi a aşteptat să se elibereze celălalt sens de circulaţie, cel corect după standardele româneşti;
2. Stăteam eu la semafor într-o zi şi pe trotuarul din dreapta era unul într-un Mercedes englezesc care încerca să aranjeze maşina într-o poziţie normală de parcare. Un gest nobil, mai ales că mulţi şoferi din Bucureşti parchează execrabil. Numai că după cum se mişca, era clar că poziţia volanului îl dezorientase. Încearcă el tot felul de manevre şi până la urmă, până să se facă verde la semafor se opreşte fix într-un... POM;
3. Cei care se ocupă cu importul de maşini englezeşti, oricine ar fi ei, aduc absolut orice fel de maşină. Într-o zi am văzut o... autoutilitară foarte neobişnuită. Totodată, cred că a fost şi o scenă destul de reprezentativă pentru, nu ştiu, Bucureşti sau România în general. Nu era o maşină de poliţia, nu era o salvare, nu era o maşină de gunoi şi nici de pompieri. Într-o zi aştepta la un semafor să se facă verde un DRIC cu volanul pe partea greşită. Înăuntru se aflau doi băieţi pe scaunele din faţă, membri ai unei anumite etnii, după înfăţişare. Ăla din dreapta, deci de la volan, mă întreabă dacă nu cumva ştiu unde e strada X. Îi răspund că strada X e a doua sau a treia pe dreapta. Semaforul se face verde şi după ce reuşeşte în cele din urmă să bage maşina în viteză, că e mai greu să umbli la schimbătorul de viteze cu stânga, a băgat băeţii... MANELE, la maxim, fără număr! Subliniez din nou, asta se întâmpla într-un dric cu volanul pe partea greşită.

Eu sunt convins că dacă maşinile astea or să se mai înmulţească mult, numărul accidentelor uşoare o să fie destul de mare în rândul lor. Şi o să devină cu adevărat grav atunci când mândrii proprietari de maşini britanice or să vrea să iasă din Bucureşti şi or să încerce să depăşească maşini cu volanul pe partea care trebuie pe drumurile ţării noastre, care în cea mai mare parte au o bandă pe sens, ei fiind neînsoţiţi şi situaţi pe partea dreaptă a maşinii.

IRT: Deadliest Roads - best show ever

De ceva timp prind un canal nou de tip Discovery: History Channel. Chiar interesante unele dintre seriile de documentare. Printre altele, una din ele este Ice Road Truckers. Ideea primelor cinci serii e destul de simplă: nişte camionagii nord-americani sunt urmăriţi cum conduc pe drumurile de gheaţă ale Canadei şi Alaskăi pe timp de iarnă, care acolo durează mai mult de jumătate de an. Un episod, două, trei, patru, cinci dacă vezi e mişto. Dar mai departe încep să devină repetitive şi un pic plictisitoare. Numai un pic.

În al şaselea sezon realizatorii emisiunii s-au gândit să încerce ceva nou şi au zis să facă o serie de zece episoade în nordul Indiei. Deci, ceva mai mişto decât seria asta n-am mai văzut demult. India e o ţară extraordinar de fascinantă din punctul de vedere al infrastructurii şi nu numai. Pentru a avea un nivel de comparaţie imaginaţi-vă infrastructura României, doar că de vreo două ori mai rea, într-o ţară de 14 ori mai mare şi populată de 1.200.000.000 de oameni. Drumurile în ţara aia sunt atât de inadecvate pentru circulaţia din ziua de azi, încât traficul din multe dintre oraşele ţării ca traficul din Los Angeles la orele de vârf, doar că toată lumea pare a fi beată.

Şoferii indieni nu respectă absolut nicio regulă de circulaţie. Ei au o abordare foarte interesantă a şofatului. Religiile orientale precum hinduismul şi buddhismul au în centrul lor conceptul de karma: dacă e să moară într-un accident rutier, asta nu se întâmplă din cauză că conduc ca nişte descreieraţi, ci pentru că "aşa a fost scris". Toate maşinile sunt implicate mai devreme sau mai târziu în accidente de circulaţie minore şi sunt pline de zgârieturi. Semafoarele şi chiar şi semnele precum cele de cedează trecerea sunt o raritate şi atunci când ele există au rol pur decorativ. În intersecţii nu se aplică regula priorităţii, ci legea junglei. Depăşirile în curbe fără vizibilitate sunt la ordinea zilei şi în medie, un om moare într-un accident rutier în India la 4,5 secunde.

Cea mai mare parte a condusului în seria asta a şasea se face însă pe drumuri de munte din statul Himachal Pradesh din nordul ţării, aproape de Tibet şi Nepal. Drumurile de munte din India sunt chiar mai rele decât alea de pe teren drept. Majoritatea au o bandă jumate (în total, nu pe fiecare sens). Alunecările de teren sunt ceva obişnuit şi nu s-a auzit de plase de protecţie pe acolo. Prăpastiile de pe sugestiv-denumita Free Fall Freeway au peste un kilometru şi unii şoferi ajung uneori să le examineze îndeaproape, fără a mai putea să ne povestească după cum a fost. Cel puţin la fel de rău e şi pe şi mai sugestiv-denumita Trecătoare Rohtang (tibetană: "grămadă de cadavre"), care duce spre orăşelul Keylong, unde vremea e foarte schimbătoare şi aerul mai rarefiat şi traficul blocat de turişti pe partea din ea pe care există asfalt - mă rog, dacă poate fi numit aşa -  în cele trei luni în care e deschisă.

Blocaj pe Tr. Rohtang

Dincolo de un anumit punct, unde nu s-a ajuns cu turnatul de asfalt, există oameni angajaţi să zdrobească pietrele căzute în urma alunecărilor de teren şi să le transforme în pietriş ca să aibă camioanele şi maşinile pe unde să meargă. Că tot veni camioanele indiene, majoritatea sunt nişte adevărate opere de artă. Fiecare camion vine din fabrică cu câte un model de vopsea diferit şi fiecare şofer şi-l tunează, personalizează sau îi face alte adăugiri. Apogeul tunning-ului e atins în zonă în Pakistanul vecin.

Camion din India

Camion din Pakistan

Altfel, camioanele produse de Tata Motors şi Mahindra & Mahindra Ltd. sunt nişte capcane ale morţii. Cu excepţia suspensiilor, a şasiului şi a motorului, sunt construite în întregime din lemn. Jantele nu sunt făcute dintr-o singură bucată, ci sunt ca acum 50 de ani, cu multe şuruburi şi piuliţe, care dacă drumul e mai accidentat mai sar din când în când. Având în vedere condiţiile de trafic, toţi şoferii din India circulă câte doi, că o pereche de ochi (şi de pumni) în plus nu strică. Din nefericire, doi din cei trei însoţitori nu se descurcă prea bine cu engleza. Încărcăturile mai mari decât limita maximă permisă în ţările normale - în India nu cred că există un astfel de concept - sunt la ordinea zilei şi dacă trapa din spate nu se închide, e fixată cu frânghie (nu cu cabluri de oţel, de exemplu). Există câteva locuri în munţi unde camioanele trebuie să treacă peste nişte poduri care sunt de fapt făcute pentru pietoni sau, în cel mai rău caz, maşini. Şi, în final, ca să întregim peisajul, India a fost colonie britanică timp de aproape 200 de ani, deci circulaţia se desfăşoară pe partea stângă a drumului. Asta înseamnă că volanul e situat pe partea dreaptă a vehicului şi la schimbătorul de viteze se umblă cu mâna stângă.

Pe YouTube există un episod întreg sau aproape întreg:

Dacă v-a plăcut, aici aveţi un torent cu toate cele zece episoade.

O invenţie albaneză

Î: Ştii cum fac soldaţii albanezi încălzirea de dimineaţă?

R: Fac două ture de ţară.

Î: De ce e criză de elastic în Albania?

R: Se pregătesc să lanseze primul satelit artificial.

Soldaţii americani, japonezi şi albanezi fac întreceri de tras cu tunul. Americanii trag 5.000 m, japonezii - 1.000 m şi albanezii 10 m.

Japonezul: Vai, săracii de voi. Doar 10 m...

Albanezul: Dacă te crezi mai tare, ia treci tu şi suflă în ţeavă!

Î: De ce a pierdut Albania războiul?

R: Era arcaşul bolnav.

Î: De ce ies submarinele albaneze la suprafaţă din cinci în cinci minute?

R: Ca să respire vâslaşii.

Î: Cum distrugi un crucişător albanez?

R: Îi dai drumul în apă.

Î: Când va avea Poliţia Albaneză cu adevărat succes?

R: Când numărul răufăcătorilor prinşi îl va depăşi pe cel al angajaţilor.

Î: De ce merge economia albaneză aşa de prost în ultima vreme?

R: A murit măgarul.

Raport al unui amiral albanez: Flota albaneză a suferit pierderi devastatoare: S-a rupt o vâslă.

Î: Cum elimini un tanc albanez?

R: Îl împuşti pe cel care îl împinge.

Articol pe prima pagină într-un ziar albanez: "ECONOMIA ALBANIEI E LA PĂMÂNT!"

Cauza: A sărit în aer una din cele două sifonării.

Mă rog, cred că aţi prins ideea. Am găsit în sfârşit un exemplu de prostie mai mare ca la noi în materie de autostrăzi! DA! Nu mai suntem cei mai proşti din Europa. Este vorba despre Autostrada Durrës - Kukës din nordul Albaniei, "inaugurată" în 2009. Iată un filmuleţ făcut de un conducător auto în primele zile.

În caz că nu v-aţi prins despre ce e vorba, o să explic. Invenţia şi inovaţia albaneză constă în faptul că autostrada asta are doar O BANDĂ PE SENS. Da, la o examinare atentă ne dăm seama că pe banda a doua vin maşini în sens invers şi că pe ceea ce ar trebui să fie celălalt sens nu există vopsea pe asfalt sau pur şi simplu nu există asfalt. Un tablou al prostiei aşa de grăitor găsim rareori prin Europa. Un camionagiu - că după înălţimea joasă la care sunt maşinile, cred că a fost filmat dintr-un camion, se plimbă pe un drum naţional cu o bandă de siguranţă pe partea dreaptă şi cu un parapet destul de anemic şi pe alocuri incomplet pe partea stângă, asta în ritm de manele. Că doar nu credeaţi că noi am fost destul de creativi încât să fi inventat manelele...

Întâmplător sau nu, autostrada asta, care am înţeles că a fost terminată între timp, a fost construită de o firmă americană pe nume... Bechtel. Tot ăştia se ocupă şi de Autostrada Transilvania, din care avem porţiunea Câmpia Turzii-Gilău de 52 km. Autostrada albaneză e ceva în acelaşi stil, distanţa între cele două oraşe fiind de 68 km. Dintr-un buletin de ştiri din Albania am reuşit să deduc că preţul final a fost de partu sau cinci ori mai mare ca cel iniţial şi că un kilometru a costat cam 15.000.000 euro.

Acuma albanezii măcar au scăpat de-o grijă pentru că 68 km acoperă cam jumate de ţară. Din a noastră mai avem vreo 600 km de construit, ceea ce nu prevăd că o să se întâmple în viitorul apropiat. Şi când se va întâmpla în cele din urmă probabil că maşinile clasice, pe benzină cu patru roţi, vor fi fost înlocuite de maşini zburătoare şi vom avea 650 km de asfalt care vor avea ca unic scop acela de exponat muzeal.

Marea minune inginerească Pasajul Basarab

Acum câteva zile, am fost şi eu, ca orice Bucureştean care se respectă, să admir marea minune inginerească Pasajul Basarab care, da! În sfârşit a fost dat în folosinţă. Am fost de fapt unul dintre primii oameni care s-a urcat pe el. Asta era duminică, pe la 5:15 - 5:30 dimineaţa. Eram într-un taxi şi plecam de la Casa Poporului. Nu ştiu exact pe unde m-a plimbat taximetristul de am ajuns la intrarea pe pod, că nu era tocmai în drumul meu, dar eram prea adormit şi băusem prea mult ca să mă mai intereseze detalii din astea.

Aşa că ajung lângă intrare, unde ce să vezi pe panoul electronic scria aşa: PASAJ DESCHIS. Întreabă taximetristul: Intrăm pe pod? Ok, sigur, de ce nu? Pe la jumătatea rampei apare în faţa taxiului un munictor îmbrăcat într-o geacă fosforescentă portocalie pe care mai era un pic şi se urca cu maşina pe el. Cică se deschide la 6:00, ceasul arătând la momentul ăla 5:30. Dacă tot ajunsesem la jumătatea urcuşului nu era să mai coborâm aşa că taximetristul îi prezintă în mod academic părerea lui: Futu-te-n gură de cioară borâtă! Dă-te dracu' de comunist că-i cinci jumate! După care întoarce de volan uşor spre dreapta, îl ocoleşte, coboară pe Calea Griviţei şi ajunge la destinaţie.

Două zile mai târziu trec şi eu pe pod, de data asta cu maşina mea şi cât se poate de treaz. În principiu ar trebui să fie util. Teoretic ar trebui să mai elibereze Podul Grant şi să scurteze drumul din Bucureştii Noi în Drumul Taberei la jumătate. Ar fi o singură problemă: semaforul de la capătul podului, de la ieşirea din Cotroceni durează fix cinci (5) secunde. Asta într-o zi aglomerată ar putea fi o problemă. În celălalt capăt, la prima vedere nu era nicio problemă. Acum câteva săptămâni însă ştiu că se lucru intens prin zonă şi străzile era desfundate bine. Dacă nu au terminat, sper să termine în curând, altfel pasajul va deveni inutil.

Altă problemă a pasajului, nerelevantă în momentul ăsta, după ce a fost dat în folosinţă ar fi că termenul limită iniţial era 04.02.2009, când pe şantier nu era decât o groapă mare. A întârziat deci aproape doi ani jumate. Şi costul prevăzut iniţial era de 50 milioane €. Cel final a fost de 200 milioane €... Dar să privim partea bună: de obicei când suma se umflă aşa de mult şi termenul se lungeşte atâta nu ne alegem cu nimic. De data asta avem totuşi, chiar dacă cu mare întârziere, un pod. Cel mai lat din Europa cică, ceea ce până la urmă e bine.

La înmatriculat de maşină nouă - partea a II-a

Pentru a înţelege ce urmează să scriu aici trebuie să citiţi asta.

Azi, mă trezesc de dimineaţă cu gândul de a continua demersurile de înmatriculare a noii maşini. Aşa că mă spăl pe dinţi, mănânc, mai stau puţin, mă pregătesc psihic şi mă urc în maşină şi mă parchez pe la Piaţa Victoriei, în apropierea infamei Administraţii Financiare a Sectorului 1. Procesul de obţinere a unor plăcuţe de înmatriculare e în general unul bun pentru sănătate. Faci mişcare, te plimbi dintr-o parte în alta a oraşului sau, după caz, a sectorului, te plimbi de la birou la birou, de la administraţie la administraţie şi de la etaj la etaj. Healthy! Sănătate curată. Păcat că n-am anticipat şi atacul de cord...

Aşa că urc la etajul 1 şi merg la camera 19, că acum ştiam unde trebuie să mă duc. Aştept câteva minute să-mi vină rândul. Înăuntru - aceeaşi tanti cam plictisită şi fără chef care îmi luase hârtiile cu două zile înainte.

- Săru'mâna! Am depus acum câteva zile actele pentru taxa de poluare.

- Ia să vedem dacă ai noroc. Cum te numeşti?

- [...] Ştefan.

- Ah, uite că-i gata. Semnează aici.

În timp ce semnam pun o întrebare pe care o ia mai personal decât ar fi trebuit:

- Auziţi, dar de curiozitate, ce se întâmplă cu hârtiile astea timp de DOUĂ zile?

- Ce să se-ntâmple? MUNCIM! [Bla, bla, bla, despre cum e rău că sunt puţini oameni şi că NU AM RĂBDARE]

- Bine, dar staţi că vroiam doar să aflu care-i procedura sau ceva de genul ăsta...

- Ei, las' că nu-ţi trebuie ţie să ştii d'astea!

Deci, clar funcţionarii publici nu sunt cei mai prietenoşi oameni. Mă duc eu frumuşel la parter, la casierie cu "decizia de calculare a taxei de poluare" obţinută cu ajutorul CERERII DE PLATĂ (Doamne, deci aşa ceva... doar în filmele alea cu proşti am mai văzut) a taxei de poluare. Nici astăzi, nu eram pregătit pentru ce-am găsit la ghişeu. Merg eu cu banii şi hârtia în mână şi ce văd? Am zis că nu-i adevărat:

SE POT EFECTUA PLĂŢI DUPĂ ORA 12:00

DEFECŢIUNE ENEL

Universul nu vrea să-mi înmatriculez maşina, duşmanii e-mpotriva mea... Aştept cinci minute, apare cineva la unul din ghişee. E o defecţiune la Enel, nu ştim când se va repara. Probabil după 12:00... Hmmm, cam vag. Între timp nişte domni îşi exprimau frustrările în mod academic, folosind anumite cuvinte ce încep cu "f" şi "p". Peste cinci minute mai vine o funcţionară, acelaşi răspuns. Peste încă puţin timp se deschide încă un ghişeu, dar numai pentru nu-ştiu-ce operaţiune ce nu necesită calculatoare. Că... de! Suntem în secolul XXI. Nu se mai fac chitanţe manual... Funcţionara asta ultima e mai bine informată:

- Ştiţi cumva când o să se repare?

- Nu, n-avem cum să ştim. Au săpat nişte tâmpiţi cu pichamărul şi au rupt cablurile de internet. Acum tre' să le înlocuiască. D'asta nu merg calculatoarele.

Şi acum vine întrebarea magică:

- Dar ce aveţi de plătit?

- Taxa de poluare... De două zile încerc.

- Ah, păi asta se poate plăti şi în sediul de lângă Intercontinental, pe Str. Gerula. Acolo funcţionează sistemul.

Bun! Mă duc la Intercontinental şi intru în parcarea hotelului, că mai bine plătesc o oră de parcare decât să mă chinui să caut un loc gratis în mijlocul unei zile de muncă. Întreb mai multă lume şi până la urmă găsesc strada. Instituţiile fiscale nu sunt locuri de mare notorierate, abia a şasea sau a şaptea persoană a ştiut despre ce vorbeam. Intru. Întreb dacă merg calculatoarele şi mă aşez la coadă. Apar între timp încă doi din contribuabilii de la cealaltă secţie, cu aceeaşi problemă. Din fericire acolo lucrurile au mers destul de repede şi după îndelungi chinuri, am reuşit să îmbogăţesc statul cu 489 lei, pe care cel mai probabil conducătorii luminaţi îi vor irosi în cel mai profesionist mod posibil.

Pe la 17:30 mă reiau procesul şi merg la poliţie în Pipera. În mod surprinzător, acolo unde mă aşteptam cel mai puţin, găsesc primul semn de normalitate. Nu-mi venea să cred: Poliţia era singura instituţie care funcţiona cum trebuie. Exista un ghişeu de informaţii bine semnalizat şi cu personal disponibil să-ţi răspundă la întrebări. Aproape toate ghişeele avea pe cineva în spatele lor, deci nu era coadă nicăieri. Şi aş fi terminat azi toată tevatură, dar n-a fost să fie. De data asta din vina mea. "Fişa de înmatriculare" nu e tot aia cu "autorizaţie de circulaţie provizorie", ci e un carton luat de la poliţie pe care trebuie să-l ştampileze ăia de la... Administraţia Financiară. Deci dacă pentru o ştampilă o să stau mai mult de... hai să fiu generos şi zic o oră, îi tai. Partea încurajatoare e că odată depus dosarul, plăcuţele de înmatriculare sunt gata în două sau trei ore.

La înmatriculat de maşină nouă

Acum câteva săptămâni am devenit fericitul proprietar al unei maşini noi. Azi, că tot s-a terminat sesiunea, am zis să mă duc să înmatriculez maşina cea nouă, cu nu pot să circul cu numerele roşii decât o lună. Eu, ca un naiv care mă găsesc, credeam la începutul zilei că în două, maxim trei ore o să rezolv problema. După îndelungi căutări, găsesc pe site-ul prefecturii Bucureştiului un ghid complet cu paşii ce trebuiesc parcurşi pentru înmatricularea unei maşini noi. Deşi sunt informaţii PUBLICE, sunt greu de găsit. În mod normal, într-adevăr, dacă e să mă gândesc doar la distanţele dintre instituţii, nu ar trebui să dureze mai mult de câteva ore.

Însă România e o ţară mai specială. Dileala, imbecilitatea şi prostia sunt pe cele mai înalte culmi în sistemul românesc administrativ şi fiscal. Vrei două plăcuţe de metal pe care sunt scrise nişte cifre şi numere? Nasol, frate! Ai de umblat... Pentru a-ţi înmatricula maşina trebuie să faci vizite la nici mai mult, nici mai puţin de patru instituţii. În primul şi în primul rând am început ziua cu un drum la un xerox să trag vreo trei-patru copii după: buletin, cartea de identitate a maşinii, factura şi asigurarea RCA. Prima vizită: Administraţia de Taxe şi Impozite Sectorul 1. Acolo trebuie să plăteşti ceva numit "taxa de înmatriculare" (52 lei). Intru în sediu, la casă era doar un singur om. În trei minute eram gata. Bun!

Motivat de acest prim succes, consult lista şi văd că următoarea chestie e "taxa de certificat de înmatriculare" (37 lei). Asta se plăteşte la CEC sau la BCR. Stau eu şi mă gândesc şi îmi amintesc că e o sucursală CEC, undeva în Bucureştii Noi. Merg cu maşina până acolo, parchez lângă şi intru. Înăuntru, şase persoane stăteau la rând. Cât poate să dureze? Îşi termină treaba una dintre persoanele respective, înaintez puţin şi ce să vezi? Numai o (1) casierie din trei (3) funcţiona. Şi pe deasupra, persoana din spatele ghişeului era o doamnă la o vârstă respectabilă, care din nefericirea nu le prea avea cu calculatoarele. Doi dintre cei de dinaintea mea veniseră cu ditamai teancul de facturi... După vreo 40 minute, îmi vine în sfârşit rândul. În zic doamnei ăleia ce treabă am şi cică am de plătit 37 lei. Îi dau o bancnotă de 50 lei, că asta aveam în portofel şi... Ăăăă, staţi un pic că n-am să vă dau rest. Subliniez că asta se întâmpla ÎNTR-O BANCĂ. Ştiţi, băncile sunt instituţiile alea care dau şi iau bani, deci ai zice că se găsesc la discreţie bani pe acolo, în toate formele şi culorile. Ei bine, nu şi aici. Pleacă de la ghişeu şi după vreo cinci minute, timp în care nu ştiu unde s-a dus vine cu un teanc (nu foarte mare) de bancnote de 1, 5 şi 10 lei. Deci până acum avem 25 minute (xerox şi prima taxă) + 45 minute (stat degeaba, că în principal asta am făcut) = 1h10min.

A treia oprire: trebuie să plătesc taxa de poluare. Asta se face la Administraţia Fiscală Sector 1, care se află pe la Piaţa Victoriei, în zona străzilor cu nume de capitale, undeva pe Strada Roma. Zona Victoria e momentan plină de săpături şi multe parcări, cu sau fără motiv sunt închise. De unde în mod normal era destul de uşor să parchezi acolo chiar şi în mijlocul zilei, azi m-am învârtit vreo 10-15 minute. Intru în sediul Administraţiei. Nu bănuiam ce urmează. Mă duc şi eu ca tot omul la casierie, că doar acolo se plătesc taxe.

- Săru'mâna. Vreau şi eu să plătesc taxa de poluare.

- Aveţia actele?

- Ăăăă, păi... Ce acte mai exact?

- Ah, deci n-aveţi. Mergeţi şi întrebaţi la camera 8, după colţ.

Mă duc la camera 8, după colţ. Uşa era închisă şi pe ea era un afiş pe care scria că între 13:00-17:00 clienţii trebuie să meargă la camera 8A. Mă apuc să caut camera 8A. Bănuiam că n-ar trebui să fie prea departe. Dar, la prima vedere, nu părea să fie la parter. Aşa că mă urc la etaj, dar nici urmă de camera 8A. Îi întreb pe vreo trei-patru oameni, niciunul nu ştia. Cobor iarăşi, şi la a doua căutare la parter, mă iluminez. Camera 8A era la 3-4 m de camera 8, doar că pe uşa era un afiş lipit cu scoci, pe jumate dezlipit şi jumătate printat foarte, foarte prost şi jumătate scris cu pixul. Mai stau vreo 5 minute la coadă, că doar aşteptau şi alţii în afară de mine la informaţii şi în cele din urmă îmi vine rândul. Discuţia următoare a durat până în 30 secunde.

- Săru'mâna. Aş vrea şi eu să plătesc taxa de poluare, dacă se poate...

- Aaah, da. Mergeţi la camera 19.

- Ce???

...........

10 minute bine petrecute... Mă duc la camera 19. Stau şi acolo încă 10 minute că, ce credeţi, e coadă! Intru.

- Bună ziua! Pentru taxa de poluare...

- Ce doriţi să plătiţi, nu?

- Da.

- Păi vă trebuie copie după CI a maşinii, buletin şi factură şi o cerere completată.

- Staţi, ce cerere?

- Mergeţi la parter la xerox şi luaţi de acolo.

Neavând încotro, mă întorc la parter, la xerox, situat chiar vizavi de... camera 8A! Iau formular, îl completez. Şi chiar în mijlocul lui sună o tanti de la Hyundai cu nu-ştiu-ce sondaj de evaluare a satisfacerii clientului. Îi răspund la întrebări, că tocmai ce-am luat o maşină nouă de la ei şi aşa e politicos şi mai trec 5 minute. Mă întorc la camera 19, unde, din fericire coada era mai mică. Intru şi nu mai era domnul cu care am vorbisem mai devreme, ci o altă tanti cu nasu-ntr-un calculator.

- Pentru taxa de poluare... Am completat cererea.

- Aha, bine. Scrie pe fiecare dintre copii "conform cu originalul" şi semnează-te.

Urmez instrucţiunile. În continuare îmi calculează preţul. Cât poate să polueze o maşină NOUĂ, EURO 5, cu motor de 1,2L, 78 CP şi consum de 4,2 L/100 km în afară??? Ei bine, poluează în valoare de 469 lei! Aoleu, n-am bani cash să plătesc. Dar cum urma să aflu, nu era o problemă...

- 469? La showroom ziceau că e doar vreo 250.

- Ah, nu. Asta la modele pe motorină poate.

- Ah. Aşa o fi. Calculatorul ştie să calculeze. Acum ce fac cu astea?

- Păi vii înapoi aici joi sau vineri.

- CUM???
- Joi sau vineri!

- Păi, staţi, cum adică??

- Ce, crezi că eşti singurul care vrea să plătească?

- NU... Dar, ce durează atât? Trebuie să mă duc cu o chitanţă la casierie şi gata.

- Da, dar trebuie aprobată cererea de plată a taxei de poluare, verificat...

- Păi, da dar mă gândeam că dacă e să încasaţi bani, şi mulţi aşa cum e cazul acum, merge mai repejor...

- Eh, nu merge repede nici când e să luăm bani...

Deci, aşa ceva? Cum? Vreau să le dau bani şi ei nu vor să ia? Cerere de PLATĂ A TAXEI AUTO???? Că aşa era intitulat formularul. Aşa prostie, numai la noi se putea... Am aflat de ce îşi termină Mircea Badea emisiunile aşa cu şi le termină. Trăim în România şi asta chiar ne ocupă tot timpul. Înmatricularea unei maşini e o adevărată aventură, şi nu una dintre acelea în care la sfârşit găseşti iluminarea şi sensul vieţii sau ceva de genul ăsta, ci una în care la sfârşit mori de nervi. Acum urmează să mă mai duc "joi sau vineri" şi la Poliţie să cer numerele, unde cine ştie ce mă mai aşteaptă?

Noutăţi în peisajul automobilistic românesc

O să încep prin a spune că în viziunea unora dintre cei care guvernează ţara sunt un inconştient. De două săptămâni circul cu maşina prin Bucureşti fără cauciucuri de iarnă. Cum?? Nu ştiaţi că trebuia să le am puse? Vai, ce fel de conducători auto avem în ţara asta? Parlamentarii au mai scos încă o prostie de la băncile în care dorm jumătate de zi. Oare de data asta ştiu ce au votat? Cică începând cu anul viitor toată lumea va trebui să circule cu cauciucuri de iarnă între 1 noiembrie şi 1 aprilie. În afară de asta şi amenzile prevăzute pentru încălcarea acestei reguli nu se specifică altceva în noua lege.

Astăzi, 12 noiembrie, au fost 21°C afară. Ieri au fost 23°C şi alaltăieri cică ar fi fost 26°C. Dar conform noii legi, de la anul va trebui să am cauciucuri de iarnă indiferent de condiţiile meteo. Am două întrebări. Prima: cine se ocupă cu importurile de cauciucuri de iarnă în România şi în ce relaţii se află cu parlamentarii şi cu alte instituţii ale statului? A doua: oamenii ăia nu ştiu că e periculos să umbli cu cauciucuri de iarnă la temperaturi ridicate? Cauciucurile de iarnă sunt făcute dintr-un material special care le împiedică să patineze pe zăpadă şi gheaţă. Pe de altă parte, a temperaturi mari se înmoaie şi în felul ăsta facilitează producerea de accidente.

Nu zic, ideea nu-i rea. Am cauciucuri de iarnă şi le folosesc atunci când e cazul. Dacă şoferii sunt obligaţi să aibă cauciucuri de iarnă (iarna, când chiar e nevoie de ele), poate numărul blocajelor provocate de maşini neechipate corespunzător va scădea. Dar n-ar fi mai bine dacă ar fi gândit legea asta cu capul şi nu cu altceva care începe tot cu "c"?

În altă ordine de idei, mâine se va extinde reţeaua naţională de autostrăzi. România de vine din ce în ce mai tragicomică în fiecare zi. Anul trecut au fost inauguraţi 42 km din Autostrada Transilvania, mâine se vor inaugura încă... 10 KM! Ca şi anul trecut va fi prezent la inaugurare premierul cel cu nume sugestiv în limba turcă (lb. tr. "bok" = "căcat"). Anticipez că va fi vorba de o premieră mondială: va fi prima inaugurare de autostradă unde panglica va fi mai lungă decât autostrada în sine.

Carting în Bucureşti

În multe parcuri din Bucureşti sunt piste de carturi. Cel puţin în Tineretului e. Şi la un moment dat era şi în Herăstrău. Toate bune şi frumoase, dar au o singură problemă: sunt prea mici. Termini imediat o tură şi nici nu prinzi cine-ştie-ce viteză. Dar, după cum am aflat ieri, asta se poate remedia. Soluţia e simplă.

AMC KART, Şoseaua de Centură nr. 5, Tunari. La nu mai 16 km de centrul oraşului există o pistă profesionistă de carturi (1240 m), unde are acces toată lumea. Mă rog, reformulez: are acces oricine are o maşină. Altfel e inaccesibil, că nu cred că ajung autobuzele până acolo. Din cauza traficului imprevizibil de pe centură (nu ai de unde să ştii dacă o să faci un kilometru într-o jumătate de minut sau în jumătate de oră) e recomandabil să mergi acolo prin Pipera. Deci, pe lângă Secţia de Poliţie unde se dă examenul auto şi de unde se ridică permise, pe noul pod peste calea ferată, intri în giratoriu şi de acolo încă vreo 5 km până la intrarea pe centură. La intrare viraţi la dreapta şi la vreo 100 m mai încolo e pista pe partea cealaltă a drumului.

De pe margine nu pare mare lucru: nişte indivizi cu înfăţişare amuzantă, care poartă pe cap nişte căşti cât ei se învârt pe un circuit până expiră timpul. Din cart lucrurile stau altfel. Eşti la mai puţin de 10 cm de sol, carturile VIREAZĂ MAI GREU decât o maşină obişnuită şi nici nu au suspensii. Dacă porţi haine XXL sau mai mari, gândeşte-te de două ori înainte să baţi drumul până acolo, că s-ar putea să nu încapi în scaunele de dimensiuni modeste (cam mult spus). Nu există ambreiaj şi schimbător de viteze, doar acceleraţie şi frână.

Părţi bune:

• chiar dacă nu ai mai condus niciodată, nu e o mare problemă;
• nu ai cum să te răstorni sau să te răneşti (decât dacă eşti destul de idiot să intri într-un zid - extrem de improbabil; sunt situate la o distanţă convenabilă de pistă).

Părţi proaste:

• dacă apeşi acceleraţia şi frâna în acelaşi timp, cartul se opreşte, la fel şi cursa;
• carturile nu au marşarier şi dacă te opreşti în cauciucurile de pe margine se opreşte şi cursa pentru tine;
• CARTURILE NU AU OGLINZI.
  

Există două tipuri de carturi: 6cp şi 9 cp. La prima încercare nu ai voie decât cu cele de 6 cp. La sfârşitul cursei primeşti o foaie cu timpii şi vitezele medii. DECI REŢINE NUMĂRUL CARTULUI. Prima încercare: best time - ~1'20'', viteza medie maximă - 48 km/h. Dar e loc de mai bine.

Tarife normale::

• cart 6,5 cp: 45 lei/10 min;
• cart 9 cp: 60 lei/10 min.

Tarife reduse: Luni-Vineri, 12:00-17:00

• cart 6,5 cp: 35 lei/10 min; (preţul din parcuri, doar că aici ai şi unde să mergi)
  
• cart 9 cp: 50 lei/10 min.

Probabil că 10 minute vi se pare puţin. Nici o grijă, e suficient. Nu credeţi - duceţi-vă, încercaţi şi vorbim după. Şi preţul s-ar putea să pară cam piperat. Asta ar putea fi adevărat, dar condiţiile sunt mai bune decât în mod normal. Oricum, nu e ceva ce poţi face în fiecare zi. Dar nici la restaurant nu poţi să mănânci zilnic, nu? E bine ca înaintea unei vizite să consultaţi calendarul pentru a vedea dacă nu e închis în acea zi. Calendarul evenimentelor se găseşte pe site-ul lor în josul paginii de start.

Greu cu trecerile astea de pietoni...

Un lucru care deseori îi încurcă pe şoferi şi chiar şi pe pietoni sunt dungile albe de pe asfalt cunoscute sub denumirile de "treceri de pietoni" sau, mai simplu, "zebre". De fapt îi încurcă aşa de tare că au ajuns foarte aproape de a ocupa locul I în clasamentul decesurilor în accidente rutiere. Asta spune multe despre cât de multe ştiu şoferii şi pietonii despre codul rutier. Deci, hai să clarificăm problema.

Pentru şoferi

Regulile sunt clare şi la trecerile cu semafor şi la cele fără. La cele cu semafor aştepţi să se facă verde ca să treci. La cele fără semafor în caz se află un pieton pe trecere sau în caz că există în apropierea ei vreun pieton care intenţionează să treacă strada, şoferul e obligat să cedeze trecerea. La examenul pentru permis pici automat dacă nu respecţi regula asta. Dar asta nu înseamnă că după ce îţi iei permisul nu trebuie s-o mai aplici.

Pentru pietoni

La fel, în intersecţiile cu semafor aştepţi să se facă verde. În intersecţiile fără semofor şoferii sunt obligaţi să îţi cedeze trecerea. TOTUŞI: faptul că te afli pe dungile albe nu te protejează în niciun fel de maşinile care vin spre tine în viteză şi de coliziunile violente. Aşadar, în calitate de pieton, eşti nevoit să caşti ochii la stânga sau la dreapta, după cum e cazul şi să nu te arunci ca boul în faţa maşinilor. În cazul în care vei fi lovit, cel mai probabil şoferul va fi tras la răspundere, dar asta nu va conta prea mult pentru că programul tău va fi încărcat cu tot felul de alte activităţi cereşti şi nu vei putea decât să te uiţi în jos de acolo de sus la tot "spectacolul". Sau poate să te uiţi în sus de acolo de jos, depinde...

AŞA NU!

Astăzi am avut deosebita plăcere de a testa frânele propriei mele maşini. Din fericire, au ţinut. Când mă întorceam spre casă, pe Şoseaua Chitila, aveam în faţă o maşină albastră, un Renault mi se pare, a cărui plăcuţă rotundă şi galbenă cu semnul de "alte pericole" inscripţionat de pe lunetă denota talentul şoferului. Situat la o distanţă confortabilă înaintea mea, la un moment dat ajunge la o trecere de pietoni, cu un pieton pe ea, exact ca în imagine.

Acum ca orice lege, nu trebuie respectată până la ultima literă. În situaţia de mai sus, în cazul în care pietonul era la cinci metri sau mai mult de tine şi mergea ca melcul nu e deloc nevoie să opreşti. Cu atât mai puţin SĂ PUI FRÂNĂ BRUSC. Noroc că ăla din spate (adică eu) a scăpat de lămâiţă acum mai mult timp, că doar atunci când se întâlnesc doi începători pe acelaşi drum e cel mai rău. Şi cum spuneam, frânele au ţinut destul de bine şi chiar dacă s-a auzit un sunet deranjant de cauciuc scârţâind pe asfalt şi chiar dacă nu m-am oprit la mai mult de 5 cm de începătorul tâmpitul viitorul Schumacher din faţa mea, că nu îl deranja s-o calce la maxim, chair dacă n-are permis nici de un an, am reuşit să evit un accident...

Dar după cum se prezintă situaţia, într-o bună zi ori o să dau peste un pieton (nu din vina mea), ori o să mă opresc într-un pom sau într-un gard încercând să-l evit, ori o să mă opresc în maşina unui asemenea individ, ori o să se oprească unul în a mea. Cine ştie? Posibilităţile sunt nelimitate.

Maşini ridicate aiurea în buricul târgului

De aproape un an prin Bucureşti au început să mişune nişte camionaşe portocalii, cu o mică macara pe spate, care au unicul scop de a ridica maşinile parcate incorect şi care incomodează traficul. La prima vedere pare o iniţiativă lăudabilă. Cei care greşesc, să plătească! Corect, nu? În principiu, da. Doar că de când merg cu maşina prin frumosul nostru oraş mi-am dat seama de un lucru: nu traficul în sine este rău, adică nu mersul cu maşina, că se merge destul de bine dacă nu e ora de vârf. Când vrei să te opreşti din mers e marea problemă... Trăim într-un oraş în care patru sau cinci maşini se bat pe un loc de parcare.

Nu există prea multe parcări subterane, nici parcări supraetajate, iar de parcări din alea cu sisteme hidraulice de ridicare a maşinilor, cum au japonezii, chinezii, nemţii sau americanii, nici nu se pune problema. În alte cuvinte, nici să vrei să parchezi în mod cinstit şi corect, n-ai unde. În condiţiile astea ăia de ridică maşini nu fac populaţiei niciun bine şi devin o povară.Dar măcar banii rezultaţi din ridicarea maşinilor parcate aiurea ajung la bugetul administraţiei locale şi urmează să se regăsească în poduri şi pasaje, semafoare sincronizate şi o reţea de transport public extinsă, nu? Hahaha, da sigur! Cum să nu... Rareori se întâmplă aşa ceva în România şi doar o mică parte din banii din bugetul administraţiei se duc pe lucruri de interes public. Dar nu e cazul banilor rezultaţi din ridicarea de maşini. Nu pentru că ar fi cheltuiţi cu cap, Doamne fereşte, ci pentru că nu ajung la primărie. Firmele care ridică maşinile sunt afaceri private şi primăria încasează foarte puţin sau nimic.

Până acum nu am evidenţiat decât probleme în sistem... Hai să continuăm! De parcă lucrurile de până acum n-ar fost suficiente, câteodată mai ridică şi maşini parcate corect. Şi am şi poze! Azi la ora 08:50 pe Strada Căderea Bastiliei, la doi paşi de intrarea în ASE se întâmplau următoarele:

Ce e în neregulă cu maşinile parcate acolo??
Indicatoare cu parcarea interzisă nu sunt şi nu incomodează pe nimeni.

Dar ar fi bine de ştiut că firmele astea acţionează pe nişte perimetre destul de restrânse, dar circulate. Mai jos, o hartă cu lista completă:

Deci dacă ne ducem puţin mai la marginea oraşului, pe Bulevardul Bucureştii Noi, de exemplu, nu interesează pe nimeni maşinile parcate aiurea:

Aia cu roşu e chiar lângă semnul cu parcarea interzisă,
la fel ca şi celelalte. Cei drept, n-am stat decât vreo cinci minute.
Dar puteam s-o las acolo şi până mâine, că nu venea nimeni s-o ia.
Şi pentru ca circul să fie complet, sunt chiar lângă Secţia de Poliţie nr. 5

Ghidul şoferului bucureştean

Ei, am făcut un an de condus. Asta înseamnă că am scăpat de semnul de alte pericole din parbriz şi lunetă, cunoscut şi sub numele de "lămâiţă". Anul trecut pe vremea asta îmi luam permis după câteva luni de şcoală de şoferi şi două (sau trei, depinde cum priveşti lucrurile) încercări. Bilanţul: 2 morţi, 10 răniţi, 3 stâlpi, 5 pomi, 2 ziduri... Nu, nu! Asta ai putea auzi la ştirile de la ora cinci la PRO TV. Eu am avut mai mult noroc şi maşina e întreagă, eu sunt întreg, n-am omorât niciun pieton şi sunt verde şi protejez natura, întrucât n-am lovit niciun pom. Încă n-am avut ocazia să cotizez la bunul mers al economiei Departamentului Poliţiei Rutiere şi n-am nici puncte de penalizare.

Şi, da! Chiar am mers cu maşina. Nu de alta, dar exista posibilitatea de a avea performanţele acestea fără să fi făcut un kilometru, dar posedând permis. Aşa că după un an de "succesuri" pe şoselele patriei mi-am permis să întocmesc un mic "ghid" al şoferului bucureştean.

1. Şoseaua e o zonă de război unde nu se iau prizonieri;
2. A te lăsa depăşit e un semn de slăbiciune;
3. Când eşti depăşit, calc-o şi nu-l lăsa! Cine se crede?? Arată-i cine-i şefu'!;
4. Dacă eşti cu camionul şi mergi pe un drum cu o bandă pe sens trebuie să mergi EXACT în spatele camionului din faţa ta, să le faci viaţa grea nesimţiţilor care vor să te depăşească;
   
5. Pentru că majoritatea şoferilor sunt ţărani, singura metodă de a conduce eficient e să fii mai ţăran decât ceilalţi;
6. Dacă ai treabă undeva în centru şi găseşti un loc de parcare la o staţie-două de autobuz de destinaţie, OCUPĂ-L! Dacă n-o faci, s-ar putea să regreţi;
7. Pe autostradă banda a doua e de bază. Nu contează că prima e liberă sau că îi blochezi pe alţii mai grăbiţi, tu n-ai ce căuta acolo;
8. Când faci dreapta sau stânga sau când depăşeşti semnalul (luminiţa portocalie) e opţional;
9. Când faci stânga într-o intersecţie şi n-ai o bandă specială pentru asta, opreşte-te chiar în mijlocul drumului. În situaţia asta un om inteligent ar opri pe linia de tramvai sau cât mai aproape de axul drumului. Nişte retardaţi! Şoseaua e a ta şi numai a ta şi poţi să faci ce vrei cu ea;
10. Semnele de circulaţie şi regulile din codul rutier, în general, trebuie luate ca... sugestii.
    

Sper că se subînţelege că cele 10 puncte de mai sus sunt la mişto. Conduceţi cu grijă!

Istruzioni per tutti i tipi di parcheggio

A causa di ciò che ho visto quando sono andato in Sicilia (le commentari e la storia sono in romeno, ma le fotografie non hanno bisone di nessuna traduzione) ho deciso di scrivere anche una versione in italiano dell'ultimo articolo. La conclusione chiara e stata che gli italiani (almeno gli siciliani) non possono guidare o parcheggiare una macchina. Sì, è la verità!

Per curiosità ho cercato l'internet, ma non ho trovato niente tranne un questione su Yahoo Answers. Ma le risposte erano così: Chieda all'istruttore o Dall'istito o Con sensori di parcheggio. Non so perche, ma non trovo questo bisaro... Ma ecco qui, possibile per la prima volta, tre metode di parcheggio con istruzioni in italiano nello spazio virtuale.

Prima, il parcheggio laterale o paralelo. Scusami, ma non so essatamente qual'è il nome in italiono.

PASSO I

Si ferma l'automobile paralelo con la macchina parcheggiata a una distanza di circa 80 cm (o 50-100 cm). Si inizia la retromarcia e si inizia la retromarcia e con le ruote drette e con una velocità ridotta, per che in caso che si fa un accidento non graffia altre macchine troppo male

PASSO II


Quando l'angolo dorso-dretta appare nella finestra dorso-dretta dell'automobile torniamo lo sterzo massimo alla dretta e continiamo andare con una velocità ridotta.

PASSO III

Quando tra l'automobile e la bordura si forma un angolo di circa 45 grade si torna lo sterzo nel posizione iniziale e si continua la retromarcia anche a velocità ridotta.

PASSO IV

Quando l'angolo dorso-sinistra della macchina parcheggiata appare nella stessa ligna con lo specchio laterale del nostro automobile si continua la ritromarcia e si torna nello stesso tempo lo sterzo massimo alla sinistra.

PASSO V

Si continua la ritromarcia con le ruote drette e ti prego a Dio che lo spazio che hai scelto e abbastanza grande per la tua macchina. L'automobile dove éssere parcheggiato a una distanza che permette l'uscita.

Anche il parcheggio perpendiculare può posare problemi. Ecco qui l'istruzioni.

PASSO I

Si ferma l'automobile a una distanza di circa 1.5 m della macchina o delle machine parcheggiate. Si inizia la ritromarcia e andiamo con una velocità ridotta e con le ruote drette.

PASSO II

Quando l'angolo sinistra-fronte appare nella finestra dorsa-sinistra si torna lo sterzo massimo alla dretta e si continua la ritromarcia a velocità ridota pregando che lo spazio non è troppo stretto.

PASSO III

Quando l'automobile e perpendiculare sul marciapiede si torna lo sterzo nel posizione iniziale.

Lo stesso tipo di parcheggio ha anche una varianta: con il fronte. E similare ma l'automobile si ferma a circa 2 m e lo sterzo si torna quando lo specchio laterale passa il mezzo della macchina parcheggiata e si continua la retromarcia provando di non colpire altre macchine/edifici/recinti/pedoni.

Spero che se ci sono futuri autisti o autisti che hanno già pretto il patente di guida che hanno leso questo articolo, il numero di macchine graffiate di Sicilia e d'Italia scenderra. P.S: Scusami per l'errori gramaticali. Spero che sia inteligibile.

Parcarea laterală şi gararea

După câteva luni bune de condus la un moment dat am fost nevoit să parchez maşina pe undeva pe o străduţă de lângă Piaţa Romană. Spre norocul meu, chiar am găsit un loc liber. Găsirea lui e o adevărată performanţă. Doar că mă pun eu frumos cu maşina paralel cu cea de pe margine, încep să dau cu spatele, dar ce să vezi? Am uitat cum se parchează maşina. Nu ştiu cum se face, dar în toată perioada de când am început să conduc până atunci n-a trebuit să fac niciodată o parcare laterală. Şi culmea e că la examen ieşise cum trebuie... Oricum, din a doua sau a treia încercare a ieşit. Nu ştiu sigur cum, dar a ieşit. Am urmat aceeaşi procedură încă de câteva ori după asta.

Asta e. Şcoala de şoferi e cum e, nu-i interesează dacă te învaţă ceva sau nu, doar să-şi ia banii şi uite aşa în timpul şcolii nu faci manevra asta de prea multe ori şi Dumnezeu cu mila. Aşa că după câteva parcări laterale în mai multe mişcări decât ar fi normal m-am gândit să caut pe net instrucţiuni. Intru pe Google şi yok. Nimic. Nicio poză, niciun film. Doar câteva rânduri. Peste încă vreo lună intru din nou. De data asta sunt vreo două filmuleţe scurte, din care înţelegi destul de bine.

Deci, parcarea laterală se face după cum urmează:

PASUL 1

Se opreşte vehiculul paralel cu maşina parcată pe marginea drumului la o distanţă de ~80 cm (sau 50-100 cm). Se cuplează în treapta pentru mersul înapoi şi se porneşte cu roţile drepte şi cu o viteză redusă, ca în cazul în care faci vreo greşeală să nu zgârii celelalte maşini prea rău.

PASUL 2

Când colţul spate-stânga al maşinii lângă care trebuie să parcăm dispare din lunetă şi apare în geamul lateral din partea dreptă se opreşte şi se întoarce volanul maxim dreapta şi se continuă mersul înapoi cu o viteză redusă.

PASUL 3


Când între vehicul şi bordură sau axul drumului se formează un unghi de aproximativ 45 se opreşte şi se îndreaptă roţile şi se continuă mersul înapoi tot cu o viteză redusă.

PASUL 4


Când stopul stânga-spate al maşinii parcate apare în dreptul oglinzii retrovizoare (sau se vede în parbriz, depinde de lungimea vehiculului) din dreapta se continuă deplasarea cu spatele şi se roteşte în acelaşi timp volanul maxim spre stânga. PASUL 5


Se continuă mersul înapoi până când maşina este paralelă cu bordura şi te rogi ca spaţiul pe care l-ai ales să fie destul de mare pentru maşina ta. Maşina trebuie parcată la o distanţă destul de mare de cea din faţă încât să-ţi permită să ieşi. Şi cu gararea cu spatele s-ar putea să fie unele probleme, mai ales când spaţiul e strâmt, aşa că regulile sunt bine de ştiut şi pentru ea.

PASUL 1

Se opreşte paralel la o distanţă de circa 1,5 m de maşina lângă care urmează să parcăm şi depăşind-o cu un metru sau doi. Se cuplează în treapta pentru mersul înapoi şi se porneşte cu o viteză redusă şi cu roţile drepte.

PASUL 2


Când colţul stânga faţă al maşinii lângă care urmează să parcăm apare în geamul din dreapta-spate se întoarce volanul maxim dreapta şi se continuă mersul înapoi cu o viteză redusă, rugându-te ca spaţiul ales să nu fie prea strâmt. PASUL 3


Când vehiculul este paralel cu maşina lângă care am parcat sau parpendicular pe marginea drumului se opreşte şi se îndreaptă volanul şi se continuă mersul înapoi, încercând că nu loveşti gardul/clădirea/maşina din spate/pietonul fără nicio vină cu fundul maşinii. În cazul garării cu faţa procedura este asemănătoare şi se urmează cam aceleaşi etape. Doar că se opreşte ceva mai departe, la ~2 m de maşinile parcate şi se întoarce volanul când oglinda retrovizoare din stânga trece de jumătatea maşinii lângă care urmează să parcăm, aşa ca mai jos:


P.S: Dacă e ceva greşit sugestiile şi completările sunt bine-venite.

Versiunea italiană a aceleiaşi postări e aici.