Alba Iulia, România

Alba Iulia - cealaltă capitală. Acesta e sloganul turistic al oraşului Alba Iulia care, evident, face referire la semnificaţia istorică a oraşului pentru România. Acesta e locul unde s-a înfăptuit unirea celor trei principate române. De două ori. Prima dată sub conducerea lui Mihai Viteazul la 1600, unire ce a durat numai până la asasinarea sa, în 1601 şi a doua oară la 1 decembrie 1918 când 1228 de delegaţi, reprezentanţi ai românilor şi saşilor din Transilvania, au votat unirea Transilvaniei cu Regatul României. Mai pe scurt, datorită evenimentelor petrecute acolo, care până la urmă sunt şi cele mai importante din istoria României, are ţara noastră forma pe care o are astăzi.

Dar istoria oraşului nu se rezumă numai la momentul Marii Uniri. Aşezarea există încă de pe vremea romanilor şi de-a lungul timpului a fost cunoscută sub mai multe nume: Apulum, Carlopolis (latină), Karlsburg, Weißenburg (germană), Gyulafehérvár, Fehérvár (maghiară). Cea mai mare parte a atracţiilor turistice (de fapt, cred că toate) sunt situate în interiorul zidurilor cetăţii sau în apropierea zidurilor. Cetatea în sine nu e foarte mare. Nu ştiu suprafaţa exactă, dar nu cred că e mai mare de 2 km pătraţi. Deci două zile ar trebui să fie mai mult decât suficiente ca să vezi pe îndelete tot ce e de văzut în oraşul vechi şi să-l înveţi pe dinafară.

Catedrala Încoronării

Imediat după intrarea în cetate dinspre Parcul Unirii dăm de Catedrala Încoronării. Spuneam mai devreme că oraşul are o istorie lungă. Catedrala Încoronîrii însă a apărut în peisaj relativ recent, în 1922. S-ar putea să sune incredibil pentru cineva care trăieşte în România zilelor noastre, dar construcţia ei a durat MAI PUŢIN DE 2 ANI. O construcţie destul de masivă, comparabilă cu catedrala catolică de alături plus o grădină şi chilii pentru călugări, totul într-un interval foarte scurt. Dar şi ocazia cu care a fost realizată construcţia a fost una specială, şi anume încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Motivul pentru care nu exista nicio altă catedrală ortodoxă demnă de o încoronare în oraş e unul simplu: în vremea stăpânirii străine a Transilvaniei (cea mai mare parte a timpului maghiară, dar şi cu intervale de stăpânire austrică sau turcă) românii erau consideraţi "naţiune tolerată" şi în consecinţă nu aveau niciun fel de drepturi politice şi nu li se permitea să locuiască în interiorul zidurilor cetăţilor transilvănene. Exteriorul seamănă mult cu Biserica Domnească din Târgovişte, care a şi fost folosită ca sursă de inspiraţie, dar interiorul are unele elemente mai moderne, cum ar fi nişte coloane de marmură roz.

Biserica Memorială Mihai Viteazul

O biserică ortodoxă mai veche de atât e Biserica Memorială Mihai Viteazul, o bisericuţă de lemn ce datează din 1597. Acesta a fost de fapt locul unde a fost încoronat Mihai Viteazul domn peste cele trei principate, nu catedrala catolică, cum sugerează unii că ar fi fost de acord conducătorii maghiari ai acelor vremuri. Chiar dacă să zicem că ar fi fost de acord cu aşa ceva, cred că ar fi fost de acord aşa cum au fost cei din Constantinopol să transforme Sfânta Sofia în moschee la venirea turcilor. Acum, un sfat pentru care s-ar putea să fiu tratat ca un eretic: dacă nu vreţi să auziţi poveşti despre cum credinţa ortodoxă e cea dreaptă şi cum catolicii şi alţii au luat-o pe calea greşită sau discuţii despre cum noi am fost primii în Ardeal, nu ungurii, e bine să evitaţi tururile cu ghid oferite de preoţi, călugări sau cine se ocupă de lucrurile astea, la ambele biserici. Nu ştiu despre alţii, dar eu unul parcă nu prea vreau să aud poveşti interminabile pe teme de genul ăsta, care nu cred că mai sunt de mare actualitate în secolul XXI.

Catedrala Episcopală din Alba Iulia şi statuia lui Mihai Viteazul

Chiar lângă Catedrala Reîntregirii se află Catedrala Episcopală Romano-Catolică Sf. Mihail. Construcţia actuală datează din secolul al XI-lea şi în imediata apropiere, sub o pajişte acoperită de iarbă s-ar afla şi ruinele fundaţiei catedralei iniţiale, din secolul al X-lea. În sec. al XIII-lea, în timpul invaziei tătarilor biserica a fost parţial distrusă, dar a fost reconstruită la scurt timp după aceasta. În interior se află mormintele unora dintre conducătorii Ungariei: Iancu de Hunedoara şi fiul său, Ladislau şi Ioan Sigismund şi regina Izabela a Ungariei. Stilul de construcţie al catedralei este romanic şi toate mormintele menţionate sunt marcate cu plăci comemorative, coroniţe şi pănglicuţe colorate în roşu-alb-verde. La fel ca şi catedralele din Budapesta, şi aceasta este foarte maghiară (aproape exclusiv maghiară) din punctul de vedere al inscripţiilor din interior. Asta nu e o problemă pentru că maghiarii din regiune sunt de fapt principalii beneficiari ai catedralei, dar dacă se doreşte transformarea Albei Iulia într-o destinaţie turistică, ar fi foarte utile nişte traduceri în română şi engleză.

Puţin mai încolo de cele două catedrale se află o piaţă mare în mijloul căreia se află o statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul. În spatele statuii găsim Palatul Princiar. Iniţial palatul a fost capitulul episcopal al oraşului. Mai târziu a fost transformat în reşedinţa princiară a conducătorilor Transilvaniei. În timpul scurtei domnii a lui Mihai Viteazul peste principatele unite aici s-a aflat reşedinţa acestuia. În secolul al XVII-lea, după alungarea turcilor din Transilvania, a fost transformat în cazarmă. Aceasta a fost menirea clădirii inclusiv din 1918 până acum câţiva ani. Pentru că în tot acest timp a fost în proprietatea armatei - o instituţie foarte... specială, care foloseşte orice lucru până când ajunge într-o stare avansată de degradarea şi chiar şi după aceasta, actualmente are nevoie de o restaurare urgentă, până nu cumva o să se prăbuşească. Deasupra pereţilor scorojiţi, pe ce a mai rămas din acoperiş, putem observa în două sau trei locuri cum cresc cu mare spor şi complet spontan nişte copaci. Da, copaci! Asta şi vroiam să scriu. 

Grădinile suspendate din Alba Iulia

 Schimbarea gărzii la Poarta a III-a

Schimbarea gărzii pe Traseul celor Trei Fortificaţii

Un atu al Albei Iulia în faţa altor cetăţi din România e că aici se face tot posibilul încât istoria chiar să prindă viaţă. În fiecare zi, la ora 12:00, la Poarta a III-a cetăţii are loc schimbarea gărzii. Şi e o procesiune destul de amplă, nu ca la Parlamentul din Atena sau Palatul Prezidenţial din Budapesta. La Alba Iulia schimbarea gărzii se face cu un batalion întreg, cu cai, tobe şi tot tacâmul. În aceeaşi parte a zilei, undeva pe Traseul celor Trei Fortificaţii se trage chiar şi o salbă de tun. Aşa o procesiune de schibare de gardă, trebuie să recunoştem, nu mai vedem în prea multe locuri şi niciun caz cu o frecvenţă aşa de mare. 

 Ruine romane

Locul de supliciu

Traseul celor Trei Fortificaţii e unul dintre puţinele obiective din oraş unde trebuie să plăteşti o taxă de intrare. Pe acest traseu se află vestigiile a trei fortificaţii, din trei epoci diferite, construite succesiv pe aceeaşi locaţie şi fiecare cetate incluzând-o pe cea veche: Castrul Roman, Cetatea Medievală (sec. XVI-XVII) şi Cetatea Alba Carolina, fortificaţie de tip Vauban (sec. al XVIII-lea). Ultima este şi cea mai extinsă, aproape toată cetatea actuală fiind construită în acest stil. Caracteristicile principale sunt forma de stea şi gradul de înclinare al zidurilor, care făcea ghiulelele tunurilor să ricoşeze. Deasupra Porţii a III-a se află  ceea ce se crede că a fost celula unde a fost întemniţat Horea, unul dintre liderii Răscoalei Ţărăneşti de la 1784. Alt posibil loc unde acesta a fost întemniţat este la baza obeliscului închinat liderilor răscoalei situat în faţa porţii. Aproape de ruinele romane se găseşte şi o reconstituire a locului de supliciu unde au fost traşi pe roată Horia, Cloşca şi Crişan.

Sala Unirii

Expoziţia de etnografie a Sălii Unirii

Locul cel mai legat de semnificaţia istorică a oraşului e Sala Unirii. Acolo a fost decisă la 1 decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu România. Decorurile somptuoase pe care le putem vedea astăzi şi care înfăţişează personaje din istoria României au fost realizate abia după semnarea actului. Printre exponate se află biroul la care a fost semnată declaraţia de independenţă a Transilvaniei (înainte de unirea cu România aceasta şi-a declarat independenţa faţă de Ungaria) şi aparatul de fotografiat cu care au fost făcute cele cinci poze din ziua marelui eveniment. Au existat numai cinci pentru că pe vremea aia facerea unei fotografii era un proces mult mai laborios decât astăzi şi presupunea mai mult decât apăsarea unui buton. La subsol se află o expoziţie de etnografie.

Din cauza interdicţiei fotografiatului, singurele poze decente cu 

Biblioteca Batthyaneum disponibile pe net sunt din anii '20 şi '70

Nu prea departe de Sala Unirii se află Biblioteca Batthyaneum, înfiinţată la 1798 la iniţiativa lui Batthyány Ignác (Ignatius), episcop al Transilvaniei. Astăzi aceasta adăposteşte 50.000 de cărţi, 19.000 de documente şi 1.230 de manuscrise datând de la începuturile Evului Mediu până astăzi. E chiar foarte interesant să stai în mijlocul atâtor cărţi vechi, dar restricţiile excesive parcă îţi taie cheful. Mai exact: n-ai voie să faci poze, n-ai voie să calci în afara covorului roşu, n-ai voie să vorbeşti tare şi nici atinsul vitrinelor nu e privit nici el cu ochi buni. Deocamdată e permis respiratul, dar nu putem şti ce-o să se întâmple pe viitor. Pe de-o parte e de înţeles grija excesivă pentru că multe dintre exponate sunt rare şi fragile, dar pe de altă parte asta nu atrage turiştii. Din cauza asta, poate ar fi o idee bună să facă undeva o încăpere cu COPII ale exponatelor mai interesante care să poată fi schimbate periodic fără nicio problemă şi pe care să poată să pună mână şi să le răsfoiască cine vrea.

Poarta a III-a

Zidurile cetăţii (latura de est)

Zidurile cetăţi sunt actualmente în proces de restaurare. Laturile de sud şi est ale cetăţii deja au fost restaurate şi arată forte frumos şi aproape că strălucesc, iar zidurile de pe latura de vest sunt în lucru. Surprinzător în mod plăcut şi necaracteristic pentru România, impresia generală e că într-adevăr se munceşte din greu şi într-un ritm susţinut. Şanţurile de pe laturile de nord şi de est au fost transformate practic într-un parc cu băncuţe, verdeaţă şi piste pentru biciclete. Din nefericire, deocamdată nu există decât un centru de închirieri deloc vizibil şi nesemnalizat. Asta e una dintre problemele oraşului. Nu prea sunt indicatoare şi e greu să găseşti orice. Alt lips notabil sunt magazinele de suveniruri. Aproape lipsesc. O tarabă sub un cort, o baracă undeva pe Traseul celor Trei Fortificaţii şi cică ar mai fi unul pe la Poarta IV. Atât. Şi calitatea suvenirurilor vândute nu e dintre cele mai ridicate. Nu mai zic că dacă ajungi acolo vara şi sunt 35 de grade afară n-ai de unde să-ţi iei o sticlă de apă, suc, bere, ceai etc. Altă idee de îmbunătăţire a serviciilor ar fi înfiinţarea unor linii turistice de autocar (către obiective din afara oraşului). De aşa ceva e nevoie pentru că, realistic vorbind, nu putem să ne aşteptăm de la un turist obişnuit să petreacă aici mai mult de două zile. Oricum, potenţialul turistic sigur există.

Dar cel mai importantă problemă de rezolvat pentru a putea pune în valoare cetatea din punct de vedere turistic e uşurarea accesului. Să zicem că stai în Bucureşti şi vrei să ajungi la Alba Iulia. Ai o mică problemă. Trenurile merg cum merg şi faci între şapte şi zece ore. Autocarele merg pe drumurile patriei pe care le cunoaştem prea bine şi fac şi ele cinci ore şi jumătate sau şase. Dar detaliile drumul de ducere şi întoarcere trebuiesc detaliate altă dată, nu în articolul ăsta. Ideea principală e că dacă nu apare o autostradă undeva prin apropierea Albei Iulia sau dacă nu mai schimbă cineva şinele alea de tren, nu or să se înghesuie prea mulţi să se ducă să vadă unde s-a scris istoria ţării. Repet, potenţialul există. Dacă nu se face vreo prostie monumentală în timpul restaurării, cum ar fi montarea de termopane la Sala Unirii sau la Biserica Memorială şi dacă se îmbunătăţesc puţin serviciile la faţa locului şi dacă se face în aşa fel încât să se poată ajunge acolo mai uşor, chiar are şanse de dezvoltare locul ăla. Dar totul depinde de cuvântul cheie din ultima frază, de cei trei "dacă".

Limba maghiară / A magyar nyelv

Mark Twain a spus odată aşa: life is too short to learn German. Adică "viaţa e prea scurtă pentru a învăţa germană". Evident, Mark Twain n-a fost niciodată la Budapesta sau altundeva în Ungaria, căci dacă ar fi făcut asta, reflecţia lui filosofică de acum un secol ar fi sunat puţin diferit. Germana, cu toate că are ciudăţeniile ei, e până la urmă de bun simţ... Maghiara, pe de altă parte, e foarte probabil să te omoare cu zilele dacă dintr-un motiv sau altul te apuci s-o înveţi. Fac precizarea că o zic fără intenţia de a jini poporul maghiar în vreun fel, deşi am impresia că sunt şi ei conştienţi de asta.

De unde diferenţe aşa de mari?

Î: De ce suntem vecini cu ungurii?

R: Pentru că aşa ne trebuie!

Acum serios: de ce suntem vecini cu ungurii? Pentru că au construit chinezii Marele Zid. Acum mai bine de două mii de ani, strămoşii maghiarilor trăiau în zona Mongoliei actuale, unde îşi umpleau cea mai mare parte a timpului cu jefuirea oraşelor din nordul Chinei. Când împăratul Qin a construit Marele Zid, le-a blocat accesul în China şi au luat-o încetişor înspre vest. În cele din urmă au ajuns în Câmpia Panonică şi în Transilvania unde, după cum bine ştim, au găsit un pământ nelocuit şi ei au fost PRIMII care s-au stabilit acolo*.

*Nu vă faceţi griji, era doar o afirmaţie ironică. Ăsta e motivul pentru care limba vorbită de unguri nu seamănă deloc, deloc, dar deloc cu alte limbi europene. În timpul de când sunt în Europa au căpătat înfăţişarea europenilor (sunt albi, arată exact ca noi, nu au ochi oblici), dar din limbile vorbite pe continentul nostru nu au împrumutat mare lucru. Gramatica şi, într-o mai mică măsură, vocabularul se aseamănă cu cele ale limbilor turcă, mongolă, tătară şi celelalte limbi ale Asiei Centrale. 

Cele mai multe articole lingvistice preznită maghiara ca fiind înrudită cu finlandeza şi estona. Acestea două chiar seamănă una cu cealaltă, dar relaţia cu maghiara e una mai îndepărtată şi asemănările sunt mai puţin evidente. De fapt, părerea mea personală de NEspecialist e că ungurii au fost şi ei incluşi în această familie lingvistică din politeţe şi ca să nu se simtă singuri.

Pronunţia în limba maghiară

Pe internet există unele site-uri şi în librării există unele cărţi despre limba maghiară care conţin regulile de pronunţie ale acestei limbi. În jumătate sau mai mult din cazuri ce e scris acolo nu are nimic în comun cu realitatea. Lista următoare sper că are...

• a se citeşte ca un "o" uşor prelungit;
• á se citeşte "a";
• é, í, j, y se citesc ca un "i" scurt;
• ó, ú: se citesc "u" - există unele excepţii pentru ó;
• ö, ü se citesc ca în germană;
• ő, ű se citesc ca cele de mai sus, dar uşor prelungite;
• c, cz se citesc "ţ";
• cs se citeşte "ci";
• s se citeşte "ş";
• sz se citeşte "s";
• gy, ny, ty se citesc ca "ghi", "ni" şi "ti" în română când apar la sfârşitul cuvântului.
• consoanele dublate în scriere sunt dublate de obicei şi în pronunţie.

Câteva cuvinte uzuale

Există o serie de cuvinte care sunt la fel în mai toate limbile vorbite în Europa sau care au forme asemănătoare pe tot continentul. Limba maghiară face opinie separată chiar şi în cazul acestora. În continuare, câteva exemple:

• "Restaurant" e peste tot în Europa restaurant, ristorante sau restaurante. Nu şi în Ungaria, unde este étterem;
• "Poliţia" e peste tot în Europa police, Polizei, polizia sau policía. În Ungaria e rendőrség;
• "Bar" e bar aproape oriunde în Europa. În Ungaria e vendéglő;
• "Pompierii" sunt oriunde în Europa fie fire department sau Feurwehr, fie pompiers, bomberos sau bombeiros. În Ungaria sunt tűzoltóosztag;
• "Hotel" e aproape oriunde în Europa hotel. În Ungaria e szálló, dar în multe locuri e afişat şi cuvântul mult mai uzual pe plan internaţional;
• "Supermarket" e peste tot în Europa, supermarket, supermarkt, supermarché, supermercado etc. În Ungaria e élelmiszer áruház.
• "Aeroport" e aproape oriunde airport, aeropuerto, aéroport etc. În Ungaria e repülőtér.

Lista poate continua, dar ideea principală e că marea majoritate a cuvintelor din vocabularul maghiar nu seamănă deloc cu româna sau cu alte limbi europene.

Puţină gramatică

Cică intră un ungur într-un magazin şi îi spune vânzătoarei:

-Daţi-mi un bere.

-Bine, dar să ştiţi că se spune corect "o bere", nu "un bere".

A doua zi vine ungurul din nou:

-Daţi-mi un bere.

-Domnule dragă, v-am explicat şi ieri: se spune corect "o bere", nu "un bere".

A treia zi intră ungurul din nou în magazin:

-Daţi-mi bere.

Vânzătoarea îl întreabă mirată:

-Bine. Câtă?

-O!

Limba maghiară nu diferă de limbile indo-europene numai prin vocabular, ci şi prin gramatică. Să începem cu părţile bune! În limba maghiară nu există genuri (masculin sau feminin) şi există numai trei timpuri verbale (prezent, trecut şi viitor). Maghiarii nu îşi bat capul cu unul dintre cele mai uzuale verbe din limba română şi din limbile europene în general, şi anume "a avea". Asta totuşi, nu sunt sigur că e un lucru aşa de bun. Ba chiar e posibil să îi încurce mult pe străinii care încearcă să le vorbească limba. Ideea de posesie se exprimă cu verbul "a fi" + adjectiv posesiv.

Acum să trecem la părţile rele! Limba maghiară e ceea ce numim o limbă aglutinantă. Asta înseamnă că majoritatea prepoziţiilor şi articolelor apar sub formă de sufixe (se adaugă la sfârşitul cuvântului determinat, de obicei legate de acesta). De exemplu, în maghiară "în casă" se spune házban, unde ház înseamnă "casă", iar ban - "în". Pe acelaşi model, "din casă" se spune házról, iar "pentru casă" se spune házért. O altă caracteristică a limbilor aglutinante e existenţa cuvintelor compuse. Însă faţă de germană, în care apare acelaşi fenomen, logica acestora e mult mai greu de desluşit pentru vorbitorii de română.

Pluralul substantivelor se formează de regulă adăugând "k" la sfârştiul cuvântului. Exemple: gyerek - gyerekek (copil - copii), újság - újságok (ziar - ziare), autó - autók (maşină - maşini), bika - bikák (taur - tauri). La exemplele astea diferă litera suplimentară de dinaintea k-ului final. Alegerea aceasta se face respectând principiul "armoniei vocalelor", adică trebuie să fie din aceeaşi clasă de vocale ca ultima vocală a formei de singular a cuvântului. Conjugarea verbelor se face respectând acelaşi principiu. Există o serie de reguli, prea lungi pentru a le prezenta aici.

Articolul hotărât se pune în faţa cuvântului determinat şi este a dacă cuvântul începe cu o consoană şi az dacă cuvântul începe cu o vocală. Verbul se pune la sfârşitul propoziţiei. Există unele situaţii în care unele dintre regulile gramaticale prezentate până acum nu fac doi bani, pentru că intervin EXCEPŢIILE. Şi asta e foarte "distractiv", pentru că apar inclusiv în cazul prepoziţiilor-sufix.

De ce e bine să ştii lucrurile astea?

Stătea într-o zi Badea Gheorge lângă o fântână despre care ştia că e otrăvită şi se relaxa după o zi de muncă. Se opreşte lângă ea un trecător şi dă să bea apă.

-Stai, omule! Nu bea, că-i otrăvită!

Trecătorul îi mulţumeşte pentru avertisment şi merge mai departe. Se opreşte al doilea trecător şi se repetă scenariul. Vine şi al treilea şi al patrulea. La al cincilea:

-Stai, omule! Nu bea, că-i otrăvită!

-Jó napot kivánok! Nem tudom románul.

-Bea încetişor, să nu răceşti...

Conform celor mai recente date ale Uniunii Europene cu privire la cunoştinţele de limbi străine ale cetăţenilor europeni, pe ultimul loc se află Ungaria. Numai 15% dintre maghiari cunosc altă limbă decât a lor, nu neapărat engleza. În Budapesta e ceva mai bine, procentul apropiindu-se de un sfert. În traducere, asta înseamnă că în afara zonelor turistice, mai ales în cele din afara capitalei, cel mai probabil nu va vorbi altă limbă decât maghiara NICI DRACU'. Şi având în vedere diferenţele linvistice foarte mari faţă de restul Europei, învăţarea unui cuvânt sau două în limba locală pare a fi o alternativă mai bună la datul din mâini.

Budapesta, Ungaria

Una dintre cele mai nimerite destinaţii pentru o vacanţă de câteva zile într-un oraş străin aproape de România este Budapesta, capitala vecinilor unguri. În câteva cuvinte, Budapesta de astăzi e o copie la o scară ceva mai mică a Vienei, dar traversată de o secţiune mai lată a Dunării decât în Viena şi cu câteva obiective pe care nu te-ai aştepta să le găseşti în mijlocul unei câmpii. Nu în ultimul rând, locuitorii Budapestei vorbesc o limbă mult, mult, mult mai ciudată.

Primul obiectiv şi unul dintre simbolurile oraşului e Parlamentul Ungariei. Ei se laudă că e a treia cea mai mare clădire a unui parlament din lume. Nu sunt singurii care se laudă cu asta, dar mărimea contează mai puţin. Ce e mai special aici e stilul construcţiei, care eclipsează panorama pe malul stâng al Dunării. Interiorul seamănă mai mult cu o biserică decât cu o clădire administrativă. Tururile se fac numai cu ghid, sunt disponibile şi în engleză - însă într-o engleză cu un accent de nerecunoscut - şi turul include, printre altele, fosta cameră a deputaţilor şi sala în care se află Sfânta Coroană a Ungariei, folosită la încoronarea regilor Ungariei, atunci când Ungaria avea aşa ceva. A fost scoasă din ţară de americani în 1945 şi înapoiată ungurilor în anii '70. O menţiune interesantă în explicaţiile din tur e aceea că după ce traversează Austria şi Ungaria, Dunărea se varsă în Marea Neagră prin Ucraina (nu, să zicem... prin Delta Dunării din România). Totuşi, înainte de asta ni se spune că Transilvania nu mai e parte a Ungariei azi şi că face parte din România; probabil din cauză că e prea evident, nu de altceva. Tururile sunt gratis pentru cetăţenii U.E. Organizarea cozilor de la intrare e însă foarte românească. Nu există o ordine prea bine definită şi ăla care încearcă să facă ordine cumva (fără mare succes) nu se descurcă prea bine cu engleza.

Budapesta există în configuraţia administrativă actuală doar de la 1873. Înainte de asta existau trei oraşe în zonă: Buda, Pest şi Óbuda. Pe partea cealaltă a Dunării, vizavi de Parlament, se află Dealul Buda. Acolo a fost reşedinţa regilor timp de câteva sute de ani. Pe deal găsim Biserica Mátyás (numită după Matei Corvin), construită într-un stil gotic ce seamănă izbitor cu cel al Stefansdom din Viena. Momentan interiorul se află în renovare, dar restaurarea exteriorului a fost terminată de curând şi toţi pereţii sunt albi, strălucitori şi arată ca noi. În spatele Bisericii găsim Bastionul Pescarilor, o "imitaţie" de fortificaţie construită la sfârsşitul sec. al XIX-lea, cu ocazia celebrării unui mileniu de existenţă a Ungariei. Turnurile ascuţite ale bastionului au fost ridicate pe locul fostei pieţe de peşte; de aici şi numele. În partea de sud a dealului se află Galeriile Naţionale de Artă ale Ungariei. Acestea se află într-o clădire care ocupă cam jumătate din deal şi care e plină de tablouri realizate de artişti maghiari şi străini din Evul Mediu până astăzi. Cele câteva străzi care fac legătura între obiectivele prezentate au un aspect asemănător cu Sighişoara sau Braşov. Cea mai uşoară cale de acces pe deal e cu funicularul, unul dintre cele mai vechi mecanisme de acest tip din lume.

Lângă Dealul Buda, pe un alt deal ceva mai înalt şi cu aspect mai muntos, se află Citadela, o fortificaţie construită de austrieci la mijlocul sec. al XIX-lea pentru a-i intimida pe locuitorii oraşului după Revoluţia de la 1848. Astăzi în jurul Citadelei se află câteva tunuri din al II-lea Război Mondial, un mic poligon de tir cu arcul, multe magazine de suveniruri (mai scumpe decât jos) şi chiar în faţa Citadelei, Monumentul Eliberării, echivalentul maghiar al Statuii Libertăţii. Inscripţia de pe piedestalul înalt pe care se află statuia îi onorează pe "toţi cei care şi-au dat viaţa pentru independenţa, libertatea şi prosperitatea Ungariei" (evident, în limba maghiară - mindazok elémlékere anik életüket áldózták Magyarország függetlenségéért szabadságáért és boldogulásáért). Din nefericire, pe dealul ăsta nu ajunge niciun funicular şi niciun mijloc de transport în comun.

Exceptând unele (mă rog, mai multe) greşeli gramaticale foarte ungureşti, 

explicaţiile în română sunt în regulă şi inteligibile

Cea mai mare biserică a Budapestei e Catedrala Sf. Ştefan, de pe malul stâng. Numele nu vine de la Sf. Ştefan pe care îl ştim noi, ci de la Ştefan cel Sfânt (Szent István), primul rege al Ungariei (1000-1038). Construcţia a fost începută în 1851 şi a fost finalizată în 1862. Stilul de construcţie e mai apropiat de cel al bisericilor din Roma decât de cel al celorlalte catedrale din Budapesta, deci mai grandios şi cu un interior mai luminos. Într-o capelă se află mâna dreaptă a Sf. Ştefan. O  îmbunătăţire faţă de Catedrala Sf. Ştefan din Viena e că asta e situată într-o piaţă pe măsura bisericii. De câteva ori pe săptămână, seara se ţin în interior concerte de orgă.

Nu departe de Catedrală se află Sinagoga Mare din Budapesta care, în mod surprinzător, nu a fost distrusă în timpul Holocaustului. Motivul este acela că în 1944 şi 1945 a fost folosită ca lagăr de concentrare pentru populaţia evreiască. Timp de doi ani acolo erau ţinuţi prizonieri în orice moment peste 70.000 de evrei, detenţia în acel centru fiind etapa premergătoare trimiterii la Auschwitz. Din cei 800.000 de evrei ai Budapestei, doar 200.000 au supravieţuit. Astăzi numai 10.000 de evrei mai trăiesc în cartierul din jurul sinagogii. În spatele complexului se află un muzeu şi un memorial al Holocaustului şi în stânga o grădină în care se găsesc peste 2.000 de pietre funerare. Acestea sunt ale victimelor care au murit în timpul detenţiei şi care au putut fi identificate. Toate pietrele au inscripţionate pe ele acelaşi an: 1945. Vizitarea se face numai cu ghid. La intrare se trece printr-un filtru de control şi bărbaţii pot intra în sinagogă numai cu capul acoperit, după ce primesc la intrare nişte kippe (căciuliţe evreieşti care acoperă creştetul capului), care arată de parcă ar fi de unică folosinţă, dar pe care totuşi trebuie să le returnezi la ieşire.

Alte atracţii arhitecturale ale Budapestei, să le zicem, mai sunt în Parcul Naţional (Városliget). Cu ocazia celebrării mileniului la intrare a fost inaugurată Piaţa Eroilor (Hősök tér), care constă într-un ansamblu care aduce cu Poarta Brandenburg şi care include statui ale tuturor regilor Ungariei şi ale altor politicieni. De-o parte şi de alta a pieţei se află două muzee de artă şi în spate o copie a Castelului Huniazilor din Hunedoara. Prima parte a parcului e bine întreţinută şi arată destul de bine, dar pe măsură ce avansezi iarba e din ce în ce mai uscată şi parcul pare din ce în ce mai prăfuit. 

În nordul oraşului, în mijlocul Podului Margareta, se află punctul de intrare pe insula cu acelaşi nume. Insula nu e altceva decât un parc mare, în care o să găsim mulţi copaci foarte mari şi foarte vechi, ruinele unei biserici franciscane, o mănăstire, multe statui şi un turn de apă vechi de peste un secol. La nord de cealaltă ieşire de pe insulă, la câteva staţii de tren de Podul Árpád (linia H5), se află ruinele romene ale oraşului Aquincum, care în perioada sa de glorie avea peste 40.000 de locuitori şi era cel mai mare oraş din Europa de Est. În afară de ruine, acolo mai este şi un muzeu. Pe cele două etaje ale acestuia sunt expuse tot felulde  artefacte găsite acolo şi la subsol e o sală de jocuri video tematice.

Cea mai cunoscută stradă comercială a Budapestei este Váci utca, o stradă pietonală de câţiva kilometri din centrul Pestei. În magazinele de pe ea se poate cumpăra orice, de la haine de firmă până la suveniruri mai mult sau mai puţin kitschoase sau antichităţi - bani vechi, timbre sau uniforme militare sovietice. Da, ultimele cuvinte sunt corecte, nu-i o greşeală. Pe teritoriul Ungariei s-au aflat trupe sovietice până în 1989 şi lucrurile pe care le-au lăsat în urmă s-au transformat în suveniruri, că ungurii vor să scape de ele. Aici chiar îi înţeleg... Totuşi, statuile sovietice şi simbolurile comuniste nu le-au aruncat la gunoi, ci le-au adunat pe toate într-un singur loc: Memento Park. Dar pentru că au avut şi probabil încă au boală pe ruşi, au avut grijă să ascundă bine parcul ăsta, construindu-l fix la marginea oraşului.

Spuneam la început că în Budapesta sunt şi câteva puncte de interes care nu te-ai aştepta să le găseşti într-o zonă ca asta. Ei bine, Budapesta e una dintre zonele balneare ale Ungariei. Deşi se află în mijlocul unei câmpii, în Budapesta se găsesc numeroase izvoare termale şi ungurii, spre deosebire de români, valorifică ce au. În consecinţă, există o mulţime de băi, dintre care amintim: Gellért szálló és fürdő, Széchenyi strandfürdő, Rác gyógyfürdő, Rudas gyógyfürdő şi Lukács gyógyfürdő. Tot în Budapesta, în mijlocul aceleiaşi câmpii se mai găsesc şi câteva complexe de peşteri. Turiştii pot alege între Grotele Pál-Völgyi şi Grotele Szemlő-Hegy. Primul complex e cel mai mare de pe teritoriul Ungariei, a fost descoperit în 1904 şi multe dintre formaţiunile sale calcaroase se aseamănă cu diferite animale. Lungimea complexului este de 29 km, dar numai 500 m sunt deschişi publicului şi vizitele se fac numai cu ghid. Tururile sunt bilingve, în limbile maghiară şi engleză. Acuma, fie în limba maghiară durează foarte mult să spui orice, fie traducerea în engleză era doar un rezumat al explicaţiilor în maghiară...

Transportul în Budapesta nu ar trebui să fie o problemă. De la aeroport se ajunge în oraş cu autobuzul 200E care opreşte la capătul liniei 3 de metrou (staţia Kőbánya-Kispest). În oraş există trei linii de metrou. Linia 1 e a doua cea mai veche din lume, fiind activă încă de la 1896. Toate cele trei linii se întâlnesc la staţia Deák Ferenc Tér. Starea metrourilor totuşi... ei, să zicem că te face să apreciezi metroul din Bucureşti. Acelaşi lucru e valabil şi pentru autobuze. Mai ţineţi minte autobuzele Ikarus care mergeau prin Bucureşti acum 10-15 ani? Încă mai circulă prin Budapesta... Staţiile de autobuz şi tramvai sunt bine semnalizate şi în fiecare dintre ele există descrieri detaliate ale traseelor autobuzelor şi tramvaielor care opresc acolo. Un abonament pe o săptămână costă 4.600 forinţi (~70 lei). Nu în ultimul rând, există o grămadă de vapoare care fac croaziere pe Dunăre. În general acestea fac tururile podurilor, şase la număr: Podul cu Lanţuri, Podul Elisabeta, Podul Margareta, Podul Árpád, Podul Libertăţii şi Podul Petőfi. Unul dintre debarcadere e la Vigádó Tér. Explicaţiile despre construcţiile de pe cele două maluri sunt în maghiară, engleză şi germană. Mai circulă prin oraş şi nişte trenuri suburbane (nişte metrouri mai mari şi parcă mai puţin zgomotoase) care fac legătura între Budapesta şi Szentendre, Ráckeve, Csepeli, Gödöllő şi Csömör.

Trăgând linie, o deplasare la Budapesta sigur merită făcută, mai ales în condiţiile în care cheltuielile aferente uneia sunt vizibil mai mici decât în cazul altor oraşe din vestul Europei şi atracţiile destul de spectaculoase şi în număr destul de mare încât să te ţină ocupat timp de trei sau patru zile.

All inclusive - Antalya şi Hurghada

Când spunem all-inclusive ne vin în minte imediat un număr de destinaţii, cele mai multe din Orientul Mijlociu. În primul rând ne gândim la Turcia. Turcia de sud mai ales. Cele mai multe hoteluri de acolo oferă, de multe ori exclusiv, pachete de felul ăsta. Ce înseamnă all-inclusive? În principiu că în preţul plătit sunt incluse trei mese pe zi în sistem de servire bufet şi băuturi gratis. Există tot felul de variaţiuni pe tema asta: extra all-inclusive, ultra all-inclusive, all-inclusive all-exclusive etc. N-are rost să înveţi ce înseamnă fiecare pentru că nu există o clasificare standardizată şi conţinutul unei noţiuni poate să difere de la un hotel la altul.

Cea mai mare densitate de hoteluri all-inclusive din Turcia e în Antalya. Antalya poate să însemne două lucruri: oraşul Antalya, un oraş de 1.000.000 de oameni din sudul Turcia, care e şi una dintre cele mai cunoscute staţiuni de litoral ale ţării şi al treilea cel mai vizitat oraş al lumii în 2011, sau Provincia Antalya din sudul Turciei, unde se mai află şi alte staţiuni cum ar fi Alanya, Belek, Kemer, Lara Kundu, Manavgat, Side, Tekirova etc.

La noi, mulţi dintre cei care se duc să stea la all-inclusive nici nu pleacă de la hotel pe durata şederii. Asta se întâmplă din două motive. Primul e că sunt români şi scopul principal al  călătoriei e să se ducă acolo şi să mănânce şi să bea ca porcii până la epuizare ca să-şi scoată banii. Al doilea motiv, care mie îmi place să cred că e cel mai des întâlnit, deşi e foarte posibil să nu am dreptate şi primul să fie cel mai comun, e că nu prea ai de ce. Nu e problema că n-ai ce vedea sau ce face în Antalya, dar la hotelurile de 5* ai tot ce-ţi trebuie în perimetrul hotelului hotelului. Ai un loc unde să dormi, ai piscină, ai de mâncare, de băut, terenuri de sport, săli de jocuri şi multe altele. Unele hoteluri au şi water-park! 

De văzut în Antalya avem aşa:

• Kaleiçı: centrul istoric, unde găsim zidurile vechiului oraş şi clădiri din perioada otomanilor, selgiucizilor, bizantinilor şi romanilor;
• Turnul Hıdırlık: un turn la marginea oraşului vechi care avea rol dublu de apărare şi far;
• Poarta lui Adrian: datând din perioada romanilor (cca. 130 d.Hr.), cea mai veche ruină romană din oraş;
• câteva moschei, dintre care cele mai mari sunt Tekeli Mehmet Paşa şi  İskele;
• Muzeul de Arheologie: muzeu cu exponate datând din antichitate până în Evul Mediu.

Dar când toată zona e plină de hoteluri all-inclusive, lucrurile astea trec în planul doi. Alt element legat de hoteluri ar fi numele pe care le-au ales proprietarii. Unele se remarcă prin lungimea lor neobişnuită. Exemplu: Hotel Crystal Tat Golf Beach Spa Resort sau Hotel Corinthia Club Resort Tekirova. E vorba de un singur hotel în ambele cazuri. Altele au o lungime normală, dar numele pur şi simplu sună ciudat pentru occidentali. Un exemplu în acest sens e lanţul Delphin, din care fac parte Delphine De Luxe, Delphin Dreams, Delphin Diva, Delphin Imperial, Delphin palace şi preferatul meu, DELPHIN BOTANIK. Probabil există în proiect pentru lunga serie şi Delphin Etnobotanik... Alt exemplu de nume amuzant e Silence Beach Resort. Când au ales numele nu s-au gândit, săracii, că în engleză există şi "bitch", care se pronunţa la fel ca "beach"... Dar chiar dacă au nume care pot da impresia că sunt hoteluri de cocalari şi piţipoance care n-au pe ce arunca banii, cele mai multe sunt hoteluri de lux perfect normale cu servicii foarte bune. Există însă şi unele hoteluri cu nume aparent normale, dar care se încadrează perfect în tiparul ăsta. Cel mai buna exemplu aici e Adam and Eve Hotel. Wow, deci aşa ceva... 

Cum să construieşti aşa ceva?! E mai rău chiar decât în Las Vegas.

Altă destinaţie all-inclusive din Orientul Mijlociu e Hurghada, Egipt. Turismul în oraşul acesta de la Marea Roşie a început să se dezvolte intens în anii '90 şi astăzi plajele amenajate acoperă 30 km. Plajele sunt curate, apa e limpede şi numai bună pentru baie şi clima permite turiştilor să stea la plajă tooooot anul. Hotelurile sunt la fel ca în Antalya. Lux! Totul sclipitor! Şi ai tot ce trebuie la ieşirea din cameră. Mai mult, cele mai multe dintre ele sunt chiar lângă plajă sau foarte aproape de aceasta.

La fel ca în Antalya, nici de aici nu prea iese lumea din zona hotelului. Dar motivul în cazul ăsta e pentru că nu e o idee bună să ieşi din hotel. Mai sus avem o poză cu hotelurile din Hurghada. Mai jos avem poze cu oraşul Hurghada în toată splendoarea lui.

Câţi străini s-ar încumeta să mănânce aici? Senzaţii tari egiptene!

Astea NU sunt poze cu groapa de gunoi a oraşului

Scena asta aduce destul de mult cu ce găsim şi în Ferentari

Dacă sunt nevoie de detalii, puteţi face click pe fiecare dintre poze. Dar după cum putem vedea chiar şi la mărimea asta, Hurghada este o groapă de gunoi şi nu o spun în sensul metaforic. Dincolo de străzile cu hoteluri, oraşul aşa arată. Noroc cu cei 30 km de plajă, că altfel nu avea nicio şansă de dezvoltare oraşul ăsta.

Deşi în număr mai mic, există şi aici hoteluri cu nume interesante. De exemplu, undeva pe malul mării în Hurghada se află Hor Palace Hotel. Posibila reacţie a unora dintre clienţii vorbitori de engleză: "God damn it! That's not a whorehouse, it's just some crappy Egyptian five star hotel!"

Lovitură de stat

În ultimul timp am văzut că se vehiculează intens în multe discursuri la TV sau pe internet termenul de "lovitură de stat". Mai mult ca sigur nici cei care îl folosesc nu s-au deranjat să-l caute în dicţionar să vadă şi ce înseamnă. Loviturile de stat nu se fac în parlament, prin vot şi respectând regulile de funcţionare ale statului, că d'asta le zice "lovituri". Iniţiatorii se folosesc de obicei de puşti şi/sau tancuri. În general sunt rapide; se termină într-o zi sau două. Mai mult, se soldează cu schimbarea întregii conduceri.

Ca să clarificăm diferenţa, cel mai simplu e să dăm exemplu de o lovitură de stat pe bune. De obicei, în ziua de azi, astfel de fenomene se întâmplă în Africa, ceea ce e ciudat, că având în vedere că ăia n-au bani nici să treacă strada, n-ai zice că ar vrea cineva să conducă vreuna din ţările alea. Unul dintre utimele exemple e din MALI. Da, chiar există o ţară cu numele ăsta în Africa. Acoperă o mare parte din Deşertul Sahara şi în colţul de SV există o parte mai verde şi mai bine udată de ploi, unde e concentrată peste 85% din populaţie.

Populaţia ţării nu e cunoscută cu exactitate (ceea ce se întâmplă şi în România văd), dar se ştie că e de circa 15.000.000. Grupuri etnice: mandé; 50%, fulbe 17%, volta 12%, tuaregi 10%, songhay 6% ş.a. Capitală: Bamako. Limbă oficială: franceza, păstrată din perioada colonială. Resurse naturale nu prea există, nu există ieşire la mare, cred că sunt şi unele probleme legate de lipsa apei potabile, PIB/loc e unul dintre cele mai mici din lume şi rata alfabetizării e undeva pe la 26% (ultimul loc în lume). Cu toate astea, până de curând Mali era singura ţară din zonă care avea un sistem democratic funcţional din Sahara. În aprilie 2012 democraţia maliană s-a întrerupt. Preşedintele în exerciţiu Amadou Toumani Traoré; a fost dat jos de un colonel nemulţumit de condiţiile din armata ţării pe nume Amadou Haya Sanogo. Nemulţumit că nu-şi mai primise salariul de câteva luni, şi-a luat unitatea, la poftit afară pe uşă -la propriu- pe preşedinte, a preluat puterea şi a desfiinţat parlamentul. La momentul loviturii de stat a declarat că motivul a fost reprezentat de incompetenţa celui dat jos şi că va organiza alegeri cât mai curând. Dar nu se grăbeşte deloc...

 Amadou Haya Sanogo

Amadou Toumani Traoré

S-a mai întâmplat însă alt fenomen interesant. Cea mai mare parte a deşertului e locuită de tuaregi, care vroiau o ţară a lor. Profitând de dezordinea creată de eveniment, tuaregii au pornit o insurgenţă, au reuşit să ocupe două treimi din suprafaţa ţării şi şi-au proclamat independenţa. Astfel, estul Maliului se află acum sub jurisdicţia "Statului Independent Azawad". Preşedintele e un personaj obscur cu numele Bilal Ag Acherif. Capitala noii ţări se află oficial la Timbuktu, dar în realitate guvernul e la Gao, mai în interiorul deşertului şi mai departe de graniţă, linie de demarcaţie, front sau ce denumire o fi potrivită.

 Steagul Azawadului

Asta e o lovitură de stat, nu ceea ce se întâmplă acum la noi, lucru care nu e mai mult decât o ceartă între politicieni. Una tot mai plictisitoare parcă. Încă ceva: cazul prezentat mai sus e unul fericit pentru preşedintele dat jos. În multe cazuri loviturile de stat din Africa se soldează cu moartea celui vizat de lovitură, aşa cum a fost în Guineea-Bissau, acum un an sau doi.

Brevet de turism

Brevetul de turism este documentul prin care se atestă capacitatea profesională în domeniul turistic a persoanelor fizice care asigură conducerea agenţiilor de turism sau a structurilor de primire turistice.

Parcă e puţin incoerentă şi ilogică definiţia de mai sus. Da' doar puţin. N-ar fi pentru prima dată când găsesc aşa ceva într-un document oficial al statului român. Ideea e aşa: dacă vrei să îţi deschizi o afacere în domeniul turismului - vorbim aici în principal de agenţii de turism, hoteluri şi restaurante - ai nevoie de fiţuica asta denumită în mod pompos "brevet de turism". În mod normal, pentru a obţine brevetul ăsta ai nevoie de următoarele (informaţii valabile în perioada aprilie-mai 2012):

1. cerere tip completată cu datele personale;
2. CV cu următoarea precizare: "Declar pe proprie răspundere că datele înscrise în prezentul înscris sunt reale";
3. copie certificată de titular (adică SEMNATĂ) după actul de identitate; 
4. dovada vechimii în muncă de minim cinci ani în domeniul turismului;
5. cazier judiciar cu menţiunea "brevet de turism";
6. copie după certificat de limbă străină, cu excepţie cazurilor în care solicitantul a absolvit o instituţie cu predare în limbi străine.

În câteva situaţii, printre care absolvirea unei specializări universitare care include turismul solicitantul trebuie să se prezinte numai cu:

1.  cerere tip completată cu datele personale;
2.  CV cu următoarea precizare: "Declar pe proprie răspundere că datele înscrise în prezentul înscris sunt reale";
3.  copie certificată de titular (adică SEMNATĂ) după actul de identitate;
4.  cazier judiciar cu menţiunea "brevet de turism".

În alte cuvinte, cei care au gândit metodologia s-au gândit că  astfel de absolvenţi nu mai au nevoie de dovada unei experienţe de muncă în turism că deja ştiu cu ce se mănâncă asta. FALS. Şcoala românească în general nu te pregăteşte în niciun fel pentru lumea reală, pentru ceea ce te aşteaptă după absolvire. Specializările care includ turismul nu fac excepţie. Un exemplu în sensul ăsta ar fi că în cadrul masterului de aprofundare de administrarea afacerilor în turism din cadrul ASE nu se explică (sau în cel mai bun caz se explică sumar) modul de funcţionare a unei agenţii de turism. Dar mulţumesc lui Dumnezeu că se "aprofundează" cercetările operaţionale şi managementul schimbării şi dezvoltării în turism (ultimele două cuvinte din numele materiei sunt adăugate la mişto; dacă a fost vorba de turism acolo, eu nu mi-am dat seama). Ceea ce trebuie reţinut e că cinci ani de muncă în turism sunt infinit mai valoroşi decât cinci ani de şcoală în cadrul căreia se presupune că sunt incluse şi noţiuni de turism.

Altă presupunere pripită şi eronată făcută de statul român e aceea că absolvenţii unei astfel de instituţii cunosc o limbă de circulaţie internaţională suficient de bine încât să nu mai fie nevoie să se prezinte cu un certificat. Iarăşi FALS. Din păcate în facultăţile din România altele decât limbi străine se întâmplă să existe şi profesori care să nu vorbească prea bine limba pe care o predau. Deci pe ce s-au bazat când au băgat prevederea asta?

În cazul în care vreţi să vă luaţi un brevet de turism, actele se depun la Ministerul Dezovltării Regionale şi Turismului (periodic se schimbă denumirea instituţiei, dar sediul rămâne tot timpul acelaşi, în zona Casei Poporului). Emiterea brevetului nu costă nimic şi durează o lună. Când e gata se ridică de la Ministerul Transporturilor, situat în zona Gării de Nord. Acolo intri în holul instituţiei, unde se află un telefon kaki, asemănător cu cele militare. Lângă el se află o listă de interioare şi îl formaţi pe cel corespunzător brevetului de turism (primul din listă). Convorbirea poate dura până la patru minute, cea mai mare parte a timpului fiind petrecută de doamna de la celălalt capăt al firului căutând hârtia cu pricina.

După terminarea convorbirii coboară în hol, moment în care ar trebui să-ţi înmâneze brevetul. Acum, ar mai fi câteva lucruri bune de ştiut legate de CV-ul care trebuie ataşat în dosar:

• menţiunea cum că datele sunt reale e mai bine să nu o scrieţi frumos, la calculator; mai bine o scrieţi la sfârşitul CV-ului de mână, cu litere mari, aşa ca ţăranu';
• O SEMNĂTURĂ NU STRICĂ, chiar dacă în regulament nu se precizează asta.

În cazul în care nu sunt respectate cele două reguli de mai sus, conversaţia poate decurge în felul următor, după ce doamna secretar coboară în hol:

- E o mică problemă. Nu aţi primit o recomandată? Pe CV trebuia să existe următoarea menţiune: ...

Într-adevăr, primisem o recomandată pe care nu o ridicasem. Ce să-i faci, e instituţie a statului. De ce să dea un telefon sau un e-mail (ambele găsindu-se în CV) când pot să mai risipească nişte bani?

- Da, ştiu. 

Şi îi arăt locul cu degetul. Aici se blochează un pic tanti. 

- Ăăăă, da... Dar ştiţi că trebuia şi... semnat.

Hai, să mori tu că trebuia şi semnat...

- Păi colega care a verificat actele la depunere n-a zis nimic despre asta.

- Ah, nu... Ăăăă, trebuie semnat!

Şi uite aşa, pentru că nişte funcţionari nu sunt în stare să citească ridicarea brevetului a mai fost întârziată cu încă două săptâmni. La finalul acestei perioade am primit o bucată de hârtie scumpă, colorată şi cartonată cu numele meu pe ea. Da! Acum tot ce trebuie să fac e să învăţ cum funcţionează tipurile de amplasamente pe care acum am dreptul să le conduc. Altfel, folosirea fiţuicii proaspăt obţinute nu va fi decât o scurtătură către un faliment rapid.

Politică - rezumat

Se întâmplă rar, dar ultimele săptămâni au fost unul dintre momentele în care politica din ţara noastră devine interesant de urmărit. Nu mai avem preşedinte full-time, ci doar unul interimar, unul din foştii prim-miniştri e în puşcărie etc. S-o luăm la rând.

Năstase

Asta sigur e o premieră pentru România şi poate chiar şi pentru Europa. Mă rog, pentru Uniunea Europeană, că acum câteva luni s-a întâmplat şi în Ucraina, dar acolo era clar ceva aranjat... Nu că la noi n-ar fi, dar deşi pare greu de crezut la noi e mult mai puţin evident. Unul dintre foştii prim-miniştri a fost trimis la închisoare pentru ceva ce a făcut în campania electorală pentru preşedinţie de acum aproape opt ani. Acum nu am înţeles foarte bine despre ce e vorba, nici nu m-am interesat în mod deosebit.

Ce e clar e că judecarea dosarului a fost neobişnuit de rapidă. Adică judecarea unui dosar de corupţie în o lună sau cât o fi durat, în condiţiile în care judecarea dosarelor de orice fel în România durează cu anii, sigur nu e o coincidenţă. Mai ales că dacă se mai aştepta câteva luni faptele se prescriau. Ce a fost cu adevărat a fost reacţia condamnatului, şi anume tentativa de sinucidere. Indiferent ce s-a zis la vremea incidentului de unii, o înscenare sigur n-a fost. Şi spitalul, şi poliţia au recunoscut existenţa incidentului. Trecând peste asta, Năstase a avut un noroc incredibil că a scăpat cu viaţă. Câţiva cenimetri la stânga sau la dreapta şi n-ar mai fi fost cazul să treacă pe la puşcărie, ci ar fi ajuns direct la cimitir.

Dar dacă privim atent o poză de-a domnului Năstase de dinaintea tentativei, putem să găsim o explicaţie pentru supravieţuirea miraculoasă. Privind cu atenţie ne dăm seama că aproape că nu are gât. Locul dintre cap şi restul corpului care ar trebui să fie gâtul, e înconjurat de un strat de... ceva ce bănuiesc că e grăsime. Dacă glontele a trecut prin aia, fără a avea cunoştinţe de medicină de specialitate pot să presupun că singura pagubă au fost un kil sau două în minus.

Trecând peste dubiile dreptăţii condamnării date, cred totuşi că o să-i facă bine să stea un pic la închisoare. În anii pe care i-a petrecut ca prim-ministru şi nu numai sigur a făcut lucruri şi mai rele pentru care chiar ar merita să petreacă ceva timp în închisoare.

Plagiat

În ultimele săptămâni a fost mare scandal legat de lucrarea de doctorat a actualului prim-ministru, Victor Ponta, care ar fi un plagiat. Pentru necunoscători, "a plagia" înseamnă a copia sau a-ţi însuşi idei care nu îţi aparţin fără acordul autorului şi fără a cita sursa. 

De unde le-a venit acuzatorului ideea cu plagiatul? Cred că ştiu. În Germania, acum câteva luni preşedintele de acolo a fost nevoit să-şi dea demisia în urma retragerii titlului de doctor pe care îl deţinea din motive asemănătoare. Deci, a plagiat Ponta sau nu? Momentan nu avem de unde să ştim. Nu avem o opinie imparţială. Până acum s-au pronunţat doar comisii alcătuite din prietenii lui Ponta (care, evident au zis că NU) şi din comisii alcătuite din prietenii lui Băsescu (care, normal, au zis că DA). Nici nu ştim exact cât din lucrare este copiată: unii zic că 50 de pagini, alţii 80 şi alţii 120.

Contează dacă a cineva a plagiat? Dacă eşti în Germania, da. Acolo dacă obţii un titlu de doctor asta chiar înseamnă ceva şi eşti cineva. În România, unde sistemul universitar e una dintre cele mai penibile scuze pentru un sistem educaţional din întreaga Europă şi unde există universităţi renumite pentru faptul că sunt fabrici de diplome, contează mai puţin. Sigur, dacă plagiatul se dovedeşte, ar fi o problemă. Dar există lucruri mult mai rele în politica românească actuală şi probleme mai arzătoare la ordinea zilei. Dacă tot s-au apucat să-i ia la puricat lucrarea de doctorat a lui Ponta, cred că ar fi o idee interesantă să facă acelaşi lucru cu toate lucrările de doctorat ale politicenilor care au aşa ceva. Rezultatul sunt sigur că ar fi foarte interesant. O treime din membrii parlamentului (+/- 10%) au aşa ceva, ceea ce în comparaţie cu alte ţări este enorm. Dacă toate lucrările astea ştiinţifice ar fi fost obţinute în mod corect şi ar fi conţinut toate idei originale, asta s-ar fi reflectat şi în nivelul de trai al ţării, ceea ce e clar că nu se întâmplă.

Suspendare

În final, preşedintele Traian Băsescu a atins performanţa de a fi singurul preşedinte din Europa care a ajuns să fi suspendat. De două ori chiar! În ziua suspendării în parlament a fost citită o listă întreagă de motive pentru suspendarea din funcţie. Nu le-am citit decât printre rânduri, dar sună toate perfect logic.

Ştiu că eticheta şi regulamentul de funcţionare al Parlamentului României au impus citirea unei astfel de liste de nu-ştiu-câte pagini timp de aproape o oră, dar există alte motive mult mai la îndemână. Cel mai evident e că E UN MARINAR! Ca să conduci o ţară ai nevoie de o anumită calificare, de anumite studii (prerabil administraţie, economie sau drept, dar nu numai) şi de o anumită educaţie. Cum mai exact ar trebui să te ajute la conducerea unei ţări o carieră de marinar?! Mă rog, de căpitan e navă.

Alt motiv pentru care trebuie să plece definitiv şi cât mai repede din postul pe care îl ocupa până acum câteva săptămâni e legat de campania electorală (nu ştiu dacă e bun termenul) din ultimele două săptâmâni. Aparent pentru validarea referendumului e necesară prezenţa a cel puţin 50%+1 a persoanelor cu drept de vot. Până ieri sau alaltăieri fostul cârmaci şef afirma că e obligaţia tuturor românilor să se prezinte la vot; trebuie ca referendumul să aibă credibilitate; nu vrea să câştige "la masa verde" prin neprezentare etc etc. În cursul zilei de ieri a văzut rezultatele ultimelor sondaje din care a reieşit că abia ce a ajuns la 30%, moment în care s-a hotărât că el şi partidul lui nu se vor prezenta la vot şi îi îndeamnă pe susţinătorii lui să facă acelaşi lucru.

În mod normal, într-o ţară normală, cu o afirmaţie ca asta ţi-ai fi săpat singur groapa şi ţi-ai fi pus capă carierei în politică. Însă România e o ţară foarte specială. Şi în ciuda sondajelor mai există încă două căi prin care Băsescu poate să rămână bine-mersi preşedinte: prin neprezentare sau prin metoda clasică, prostindu-i pe proşti, aşa cum a mai făcut-o de nenumărate ori. Ideea principală e că nu avem cum să facem vreo previziune cu privire la rezultatul referendumului de duminică. 

Ce ştim e că în cazul în care Băsescu e reconfirmat alţi PSD-işti şi PNL-işti vor ajunge să împartă celula cu fostul prim-ministru, actualmente jilavist. În cazul în care Băsescu va pierde, e foarte probabil ca el să ajungă în situaţia asta. Diferenţa va fi că dacă asta se va întâmpla, el mai mult ca sigur n-o să încerce să-şi pună capăt zilelor. Nu, în niciun caz. Se va duce la închisoare, îşi va lua în primire celula şi în termen de o săptămână sau două va ajunge şeful puşcăriaşilor.