Kim a murit, trăiască Kim!

Jale mare şi tristeţe în Coreea de Nord! Pe 17 decembrie, liderul suprem al Republicii Populare Democrate Coreene, fiul preşedintelui etern, liderul revoluţiei şi încă nişte titluri pe care nu mi le amintesc, tovarăşul Kim Jong-il a murit în urma unui atac de cord. În buna tradiţie stalinistă, moartea sa a fost anunţată abia două zile mai târziu. Reacţia publicului a fost următoarea:

Cât o fi regizat şi cât o fi real oare? E real?? E o posibilitate, având în vedere faptul că ţara aia e complet izolată de lumea din exterior. Sau poate or fi pe clădirile din jur lunetişti care împuşcă pe oricine nu plânge. Dar pe cine "plâng" mulţimile? Conform biografiei oficiale, Kim Jong-il s-a născut pe muntele sacru Paekdu şi naşterea sa a fost acompaniată de două curcubee. În realitate s-ar părea că s-a născut în Siberia, pe vremea când tatăl lui, Kim Il-sung, lupta împotriva japonezilor. După ce a devenit preşedinte nu a vorbit niciodată cu mass-media, nu a ţinut niciun discurs şi nu ştim de fapt cum suna vocea lui. Alte ciudăţenii ale lui includ teama sa de zbor, faptul că pleca în toate călătoriile în afara şi în interiorul ţării cu un tren blindat şi faptul că mânca cu beţişoare de argint, care puteau detecta otrăvurile. Domnia lui de 17 ani a fost un dezastru pentru ţară. Populaţia nu avea ce mânca, cozile la magazine erau chiar mai lungi decât celedin România de pe vremea comunismului, dar de câteva ori pe an au loc parade mari în cinstea republicii şi a "liderilor luminaţi" şi Coreea de Nord încearcă să devină putere atomică.

După moarte, urmând tradiţia a fost expus în centrul capitalei timp de 10 zile pentru a putea fi vizionat de public, aşa cum sunt Lenin şi Stalin la Moscova şi Mao la Beijing. Înmormântarea a fost chiar mai impresionantă decât paradele obişnuite şi chiar mai lacrimogenă decât filmuleţul de mai sus. Kim Jong-il, un comunist convins a fost condus pe ultimul drum într-un dric mare, negru şi... american.

Urmaşul la tron e fiul lui cel mai mic, Kin Jong-un. Iniţial fiul cel mare trebuia să preia conducerea, dar în urmă cu câţiva ani, s-a... certat cu familia. În 2002, Kim Jong-nam a încercat să călătoarească în afara ţării cu un paşaport fals din Republica Dominicană sub un nume chinezesc. Ce a atras atenţia celor care controlau paşapoartele în aeroport nu a fost combinaţia ciudată de naţionalităţi, ci numele extrem de tâmpit pe care şi l-a ales (胖熊 - Pang Xiong - "ursul gras" în chineză). Destinaţia era Tokyo, Japoniua. Scopul călătoriei - vizitarea Disneyland. Noul conducător are 27 sau 28 de ani. Pe de-o parte e lipsit de experienţă politică, dar pe de altă parte poate îşi dă seama că e ceva în neregulă cu ţara sa. Dar dacă njivelul de competenţă al conducătorilor nord-coreeni e direct proporţional cu nivelul de cretinitate al frezei, viitorul Coreii de Nord nu e deloc luminos. Dacă e să comparăm frezele celor trei conducători iluştri, parcă e din ce în ce mai rău.

Ce fac călugării în ţările din vest

Toate ţările creştine de rit ortodox sau romano-catolic au mănăstiri. Ştiţi voi, aşezăminte monahale în care slujesc călugări şi/sau călugăriţe, oameni care au făcut jurăminte să ducă o viaţă după regulile impuse de Biblie şi care se află în permanenţă în slujba Domnului.

Cum ne-am obişnuit, în ţările din Europa de Vest, lucrurile merg mai bine. Lucrurile în general, orice. Treaba asta cu viaţa monahală nu face excepţie. Privită de la distanţă, chestia asta pare destul de plictisitoare. Asta în România. În vest, în Spania să spunem, nu e chiar aşa de rău. Nişte călugări gregorieni de la o mănăstire nenominalizată ce s-au gândit să facă? Păi, să cânte. Şi acum mai mulţi ani au făcut ei un CD cu colinde care a fost dat şi la noi cu o revistă. Foarte drăguţ. E vorba chiar de colinde, muzică "laică", internaţională, în limba engleză (ex: Jingle Bells, Last Christmas, War is Over, Feliz Navidad etc). Nu cântece religioase, cum fac călugării de la noi. Deci nu Sfinte Dumnezeule, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu şi altele asemănătoare. Oare de ce nu fac gesturi d'astea şi călugării din România? S-or gândi poate că alte lucruri nu-i plac lui Dumnezeu? Stai aşa, n-are logică. Dumnezeu a creat toate cele văzute şi nevăzute. Parcă aşa scria în Biblie (poate nu în formularea asta, dar asta e ideea de bază). Şi deci, indirect cel puţin, tot El e responsabil pentru muzica nereligioasă. Deci lui Dumnezeu ar trebui să-i placă rock, pop, hip-hop, dance, house etc. Poate doar heavy metal, death metal, black metal să nu-I placă. Şi poate şi manele? Dar altfel, călugării şi alte genuri de muzică nu ar trebui să fie noţiuni care să se excludă reciproc.

Altă activitate interesantă de călugări e cea a unora dintre călugării belgieni. Cum ar spune americanii, they might have drinking problem. Nu mai ştiu despre şampanie sigur dacă provine din Franţa sau din Belgia. Ce ştiu e că tot un călugăr pe nume Dom Perignon a inventat-o undeva pe la sfârşitul Evului Mediu. Călugării belgieni din ziua de azi, în timpul liber, când nu sunt ocupaţi cu rugăciunile şi alte activităţi spirituale se ocupă cu procesarea orzului şi hameiului şi transformarea sa în bere. Şi cum procesul de fabricaţie e destul de lung, nu ştiu cât timp mai au să se roage. Dar, ca şi în cazul muzicii, conform Bibliei, tot Dumnezeu a creat berea sau a contribuit la crearea ei, deci iar nu se exclud reciproc noţiunile. Câteva exemple de beri belgiene de mănăstire sunt: Leffe (Măn. Mont-Saint-Guibert), Affligem, Chimay, Rochefort, Westmalle, St. Feuillen, Orval, Augustijn, La Trappe etc. Asta ca să numesc numai câteva. Clar, sunt ocupaţi oamenii... Şi ce preţuri au berile astea binecuvântate. În Carrefour ajung şi la 14 lei sticla de 0,33 L.

Big Red

Acum mult timp, în vremuri imemoriale, am găsit undeva într-un supermarket în Bucureşti gumă de mestecat Big Red. Cei mai mulţi probabil că nu sunt conştienţi de existenţe ei. Nici nu e de mirare. Multă vreme după asta n-am mai văzut deloc. Big Red e o gumă de la Wrigley's, se vinde în pachete de câte 7 sau 15 lame şi are gust de scorţişoară. Originial, n-am mai văzut alta în afară de asta.

Acum doi ani când am fost în America am văzut Big Red ultima dată. La un duty-free din aeroportul dinWashington s-a întâmplat asta, chiar înainte să urc în avionul înapoi spre România şi, evident, mi-am făcut plinul. Am golit ce-a mai rămas din cutia de Big Red, tanti de la casa de marcat s-a uitat cam ciudat la mine, am urcat în avion şi am avut provizii de gumă pentru sezonul vară-toamnă.

Acum câteva zile, ce văd la casă la noul Carrefour din Chitila? Big Red! Yeah! Aşa că iau trei pachete de câte 15 lame, că cine ştie când mai găsesc? Acuma o fi bună guma asta, dar am uitat de posibilele... efecte secundare. Câteva "instrucţiuni de utilizare":

• chiar dacă are un gust bun, e recomandabil să nu mestecaţi mai mult de o singură lamă odată;
• nu mestecaţi la o lamă mai mult de 20-25 minute;

În cazul în care nu respectaţi cele două reguli simple de mai sus, s-ar putea să vă alegeţi cu usturimi şi pişcături destul de rele pe limbă pentru următoarele două, poate chiar trei zile. Altfel, nu cred că sunt motive de îngrijorare.

Ziua nebunilor pe şosele. Iar.

Din când în când, pe şoselele Bucureştiului, se desfăşoară ceea ce îmi place să numesc "zilele nebunilor pe şosele". Adică se întâmplă în trafic lucruri chiar mai ciudate şi mai periculoase decât de obicei. Ultima dată o zi de genul ăsta a fost acum vreo săptămână şi cu ocazia ei am fost martor la două coliziuni şi la două incidente cu potenţial de a se transforma în coliziuni. Într-una din coliziuni era gata-gata să fiu implicat şi eu, ca şi în celelalte incidente.


Totul a început în prima parte a zilei. Plec de acasă, merg câţiva kilometri, după care ajung pe o porţiune de drum pe care erau parcate maşini pe diagonală în faţa unui bloc. Chiar când treceam eu pe acolo unul dintre cei parcaţi încerca să iasă. Ca mulţi alţi şoferi din Bucureşti, nu a învăţat că trebuie să mai şi caşti ochii la cei din jur când faci astfel de manevre. Pe deasupra, era şi cam ceaţă... Aşa că în loc să am cale liberă, drumul era încet-încet ocupat de o maşină destul de mare. Bun... TIT! TIT! Se opreşte din mers un pic. Întorc butonul uşor spre stânga, îl ocolesc, eu îmi văd de drum, individul îşi vede de ieşitul din parcare şi alt şofer din spatele meu îşi vede şi el de drum, dar n-a avut săracu' o prezenţă de spirit prea bună, nu claxonează, şi întoarce de volan tocmai bine cât să îi zgârie spatele celui care ieşea şi cât să îşi strice farul drept. Noroc că am trecut pe acolo când am trecut şi nu cu cinci secunde mai târziu. Acum accidentul ăsta are o semnificaţie deosebită. Nu e doar primul accident pe care l-am văzut live în oglinda retrovizoare, ci e primul accident pe care l-am văzut în care să fie implicată o MAŞINĂ ENGLEZEASCĂ. Cel care ieşea din parcare avea o plăcuţă de înmatriculare galbenă în spate şi volanul unde altundeva decât pe partea dreaptă a bordului? HA, AM AVUT DREPTATE! Deja au început! La mai mare!


La vreun kilometru mai încolo merg eu lin pe drum şi câteva maşini mai în faţă era pe banda II unul cu semn galben de "alte pericole" pe lunetă. Tocmai a terminat şcoala, dar nici ăsta n-a învăţat să caşte ochii la cei din jur... Aşadar, ca un adevărat şofer profesionist şi responsabil încearcă să intre pe banda I fără niciun avertisment, semnal sau privire în oglinda laterală presupun. Ce să vezi, exact în momentul ăla mergea altcineva pe banda I. Evident, acel cineva s-a oprit fix în începătorul talentat şi toţi cei de pe banda doi au trebuit să intre un pic pe spaţiul verde de pe mijlocul şoselei ca să poată să treacă mai departe. Ăsta a fost primul accident pe care l-am văzut cu ochii mei, fără alţi "intermediari", cum ar fi oglinzi.

Seara, eram în drum spre casă. Într-o intersecţie semnalizată trebuia să fac stânga, exact ca în imaginea de mai sus. Tot exact ca în imaginea de mai sus, un idiot încearcă să facă şi el stânga, doar că fix prin faţa mea. Reflexul când îţi apar maşini brusc în faţă e să pui frână şi să apeşi claxonul cât poţi de tare. E, în cazul de faţă claxonul a avut puterea de a-l opri din loc pe individ exact unde e X-ul pe poză. Noroc că m-am oprit şi eu, chiar dacă la numai câţiva centimentri de el. Problema e că nu mai vroia să plece... Ce faci în situaţia asta? Păi, încerci să îl ocoleşti fără să îi loveşti pe ăia care aşteaptă la stop pe sensul celălalt.


În final, ca să închei ziua cum trebuie, la vreo 200-300 m mai încolo mergea, iniţial pe marginea drumului, un biciclist. Nu ştiu de ce a ales să meargă pe drum, când trotuarul era gol şi destul de larg. Încetinesc, că aşa se face când dai de biciclişti şi din senin parcă, începe biciclistul să meargă în zig-zag, cum altfel decât la vreo 2 m în faţa mea? Iaraşi, frână, tot din instinct. După halul în care manevra ghidonul, aş zice că s-a cinstit mai mult decât trebuia înainte să se urce în şa. În timp ce mergea el în zig-zag, a trebuit să aştept destul de mult timp să se elibereze sensul celălalt, să am pe unde să îl depăşesc. Toate astea, în claxoanele celui care era să mă lovească un minut mai devreme şi care acum mergea în spatele meu...


În concluzie, condusul în Bucureşti nu e pentru oricine. Cei drept, dacă nu s-ar întâmpla lucruri de genul ăsta, ar fi cu mult mai plictisitor.

La Bucureşti, ca la Londra

Pozele de mai sus nu sunt făcute la Londra sau Edinburgh sau Dublin, ci pe străzile Bucureştiului. În ultimele şase luni în Bucureşti în general şi în Bucureştii Noi în particular a apărut o categorie cu totul şi cu totul aparte de maşini, şi anume maşinile englezeşti. S-ar părea că preţurile la care se pot cumpăra sunt extrem de avantajoase faţă de cele ale maşinilor din România sau restul Europei continentale. Unele poţi să le cumperi chiar şi cu 1.500 sau 2.000 de euro. La aşa preţuri cred că putem să presupunem fără nicio reţinere că e vorba de nişte hârburi ruginite şi nişte rable. Dar nu sunt doar nişte hârburi ruginite şi nişte rable, sunt nişte hârburi ruginite şi nişte rable cu volanul pe partea greşită.

În Marea Britanie maşinile circulă pe partea stângă a drumului, aşa că volanele maşinilor sunt situate pe partea dreaptă a bordului. Deşi poate părea greu de crezut, până acum vreo 200 de ani aşa se circula în toată lumea. Se crede că originea acestui obicei stă în faptul că unui călăreţ, dacă mergea pe partea stângă a drumului, dreptaci fiind, îi era mai uşor să scoată sabia din teacă şi să se apere în cazul unui atac. Există două variante cu privire la motivele pentru care mare parte a lumii a ajuns să circule pe partea dreapta. Prima ar fi următoarea: în primii ani de existenţă ai SUA, birjarii care conduceau trăsurile mari trase de mai multe perechi de cai, nu aveau un scaun şi stăteau în spatele ultimului cal de pe partea stângă. Aşa au apărut primele legi care impuneau circulaţia pe partea dreaptă, pentru ca aceştia să vadă roţile trăsurii şi să nu le lovească de cele ale trăsurilor care veneau din celălalt sens. Altă variantă ar fi că Napoleon e responsabil pentru trecerea la circulaţia pe dreapta. Când a cucerit Europa, a încercat să impună circulaţia pe partea dreaptă pentru a-i împiedica pe oameni să se dueleze în mijlocul străzii, îngreunând apucarea sabiei.

Oricare ar fi situaţia, în principiu niciunul dintre sisteme nu are nicio problemă, cu o singură condiţie: toată lumea să circule la fel; ori pe dreapta, ori pe stânga. Când se găsesc câţiva care cred că e mai şmecher să ai o maşină făcută pentru circulaţia pe celălalt sens, atunci încep să apară problemele. Şi tocmai pentru că asta se întâmplă în Bucureşti acuma, asta dă naştere la unele situaţii ciudate şi periculoase.

1. Într-o zi mă plimbam cu maşina pe Bvd. Jiului şi la câteva sute de metri în faţa mea  încerca să intre pe bulevard, de pe una dintre străduţele adiacente, o maşină englezească. Individul de la volan cred că a venit cu maşina aia direct din Anglia, pentru că a considerat că ar fi o idee bună să intre pe sensul celălalt de circulaţie, adică să se îndrepte spre mine. Atât de convins era că face ceea ce trebuie, că a început să-mi dea flash-uri. Din fericire, după puţin timp şi-a dat seama cât de prost era şi a tras pe dreapta... nu stai, pe stânga, de fapt, şi a aşteptat să se elibereze celălalt sens de circulaţie, cel corect după standardele româneşti;
2. Stăteam eu la semafor într-o zi şi pe trotuarul din dreapta era unul într-un Mercedes englezesc care încerca să aranjeze maşina într-o poziţie normală de parcare. Un gest nobil, mai ales că mulţi şoferi din Bucureşti parchează execrabil. Numai că după cum se mişca, era clar că poziţia volanului îl dezorientase. Încearcă el tot felul de manevre şi până la urmă, până să se facă verde la semafor se opreşte fix într-un... POM;
3. Cei care se ocupă cu importul de maşini englezeşti, oricine ar fi ei, aduc absolut orice fel de maşină. Într-o zi am văzut o... autoutilitară foarte neobişnuită. Totodată, cred că a fost şi o scenă destul de reprezentativă pentru, nu ştiu, Bucureşti sau România în general. Nu era o maşină de poliţia, nu era o salvare, nu era o maşină de gunoi şi nici de pompieri. Într-o zi aştepta la un semafor să se facă verde un DRIC cu volanul pe partea greşită. Înăuntru se aflau doi băieţi pe scaunele din faţă, membri ai unei anumite etnii, după înfăţişare. Ăla din dreapta, deci de la volan, mă întreabă dacă nu cumva ştiu unde e strada X. Îi răspund că strada X e a doua sau a treia pe dreapta. Semaforul se face verde şi după ce reuşeşte în cele din urmă să bage maşina în viteză, că e mai greu să umbli la schimbătorul de viteze cu stânga, a băgat băeţii... MANELE, la maxim, fără număr! Subliniez din nou, asta se întâmpla într-un dric cu volanul pe partea greşită.

Eu sunt convins că dacă maşinile astea or să se mai înmulţească mult, numărul accidentelor uşoare o să fie destul de mare în rândul lor. Şi o să devină cu adevărat grav atunci când mândrii proprietari de maşini britanice or să vrea să iasă din Bucureşti şi or să încerce să depăşească maşini cu volanul pe partea care trebuie pe drumurile ţării noastre, care în cea mai mare parte au o bandă pe sens, ei fiind neînsoţiţi şi situaţi pe partea dreaptă a maşinii.

IRT: Deadliest Roads - best show ever

De ceva timp prind un canal nou de tip Discovery: History Channel. Chiar interesante unele dintre seriile de documentare. Printre altele, una din ele este Ice Road Truckers. Ideea primelor cinci serii e destul de simplă: nişte camionagii nord-americani sunt urmăriţi cum conduc pe drumurile de gheaţă ale Canadei şi Alaskăi pe timp de iarnă, care acolo durează mai mult de jumătate de an. Un episod, două, trei, patru, cinci dacă vezi e mişto. Dar mai departe încep să devină repetitive şi un pic plictisitoare. Numai un pic.

În al şaselea sezon realizatorii emisiunii s-au gândit să încerce ceva nou şi au zis să facă o serie de zece episoade în nordul Indiei. Deci, ceva mai mişto decât seria asta n-am mai văzut demult. India e o ţară extraordinar de fascinantă din punctul de vedere al infrastructurii şi nu numai. Pentru a avea un nivel de comparaţie imaginaţi-vă infrastructura României, doar că de vreo două ori mai rea, într-o ţară de 14 ori mai mare şi populată de 1.200.000.000 de oameni. Drumurile în ţara aia sunt atât de inadecvate pentru circulaţia din ziua de azi, încât traficul din multe dintre oraşele ţării ca traficul din Los Angeles la orele de vârf, doar că toată lumea pare a fi beată.

Şoferii indieni nu respectă absolut nicio regulă de circulaţie. Ei au o abordare foarte interesantă a şofatului. Religiile orientale precum hinduismul şi buddhismul au în centrul lor conceptul de karma: dacă e să moară într-un accident rutier, asta nu se întâmplă din cauză că conduc ca nişte descreieraţi, ci pentru că "aşa a fost scris". Toate maşinile sunt implicate mai devreme sau mai târziu în accidente de circulaţie minore şi sunt pline de zgârieturi. Semafoarele şi chiar şi semnele precum cele de cedează trecerea sunt o raritate şi atunci când ele există au rol pur decorativ. În intersecţii nu se aplică regula priorităţii, ci legea junglei. Depăşirile în curbe fără vizibilitate sunt la ordinea zilei şi în medie, un om moare într-un accident rutier în India la 4,5 secunde.

Cea mai mare parte a condusului în seria asta a şasea se face însă pe drumuri de munte din statul Himachal Pradesh din nordul ţării, aproape de Tibet şi Nepal. Drumurile de munte din India sunt chiar mai rele decât alea de pe teren drept. Majoritatea au o bandă jumate (în total, nu pe fiecare sens). Alunecările de teren sunt ceva obişnuit şi nu s-a auzit de plase de protecţie pe acolo. Prăpastiile de pe sugestiv-denumita Free Fall Freeway au peste un kilometru şi unii şoferi ajung uneori să le examineze îndeaproape, fără a mai putea să ne povestească după cum a fost. Cel puţin la fel de rău e şi pe şi mai sugestiv-denumita Trecătoare Rohtang (tibetană: "grămadă de cadavre"), care duce spre orăşelul Keylong, unde vremea e foarte schimbătoare şi aerul mai rarefiat şi traficul blocat de turişti pe partea din ea pe care există asfalt - mă rog, dacă poate fi numit aşa -  în cele trei luni în care e deschisă.

Blocaj pe Tr. Rohtang

Dincolo de un anumit punct, unde nu s-a ajuns cu turnatul de asfalt, există oameni angajaţi să zdrobească pietrele căzute în urma alunecărilor de teren şi să le transforme în pietriş ca să aibă camioanele şi maşinile pe unde să meargă. Că tot veni camioanele indiene, majoritatea sunt nişte adevărate opere de artă. Fiecare camion vine din fabrică cu câte un model de vopsea diferit şi fiecare şofer şi-l tunează, personalizează sau îi face alte adăugiri. Apogeul tunning-ului e atins în zonă în Pakistanul vecin.

Camion din India

Camion din Pakistan

Altfel, camioanele produse de Tata Motors şi Mahindra & Mahindra Ltd. sunt nişte capcane ale morţii. Cu excepţia suspensiilor, a şasiului şi a motorului, sunt construite în întregime din lemn. Jantele nu sunt făcute dintr-o singură bucată, ci sunt ca acum 50 de ani, cu multe şuruburi şi piuliţe, care dacă drumul e mai accidentat mai sar din când în când. Având în vedere condiţiile de trafic, toţi şoferii din India circulă câte doi, că o pereche de ochi (şi de pumni) în plus nu strică. Din nefericire, doi din cei trei însoţitori nu se descurcă prea bine cu engleza. Încărcăturile mai mari decât limita maximă permisă în ţările normale - în India nu cred că există un astfel de concept - sunt la ordinea zilei şi dacă trapa din spate nu se închide, e fixată cu frânghie (nu cu cabluri de oţel, de exemplu). Există câteva locuri în munţi unde camioanele trebuie să treacă peste nişte poduri care sunt de fapt făcute pentru pietoni sau, în cel mai rău caz, maşini. Şi, în final, ca să întregim peisajul, India a fost colonie britanică timp de aproape 200 de ani, deci circulaţia se desfăşoară pe partea stângă a drumului. Asta înseamnă că volanul e situat pe partea dreaptă a vehicului şi la schimbătorul de viteze se umblă cu mâna stângă.

Pe YouTube există un episod întreg sau aproape întreg:

Dacă v-a plăcut, aici aveţi un torent cu toate cele zece episoade.

Happy birthday, Mr. President!

Asta i-a cântat Marilyn Monroe lui JFK în 1962. Controversat momentul la acea vreme, mai ales că se zvonea că ar fi fost amanta lui. Nu s-a demonstrat din câte ştiu. Oare Dna. Udrea ştie să cânte? E tot blondă şi acum câţiva ani, cel puţin, umbla vorba că ar fi fost în aceleaşi relaţii. Din nou, nu s-a demonstrat din câte ştiu. Azi a fost ziua D-lui Preşedinte Traian Băsescu. Nu a sărbătorit-o public, nici nu s-a prezentat la serviciu cică. Au trecut vremurile băilor de mulţime. Azi dacă ar mai ieşi în public, probabil s-ar transforma în băi de pumni şi palme.

De dimineaţă, posturile de radio Magic FM şi Radio 21 au întrbat, prin intermediul paginilor lor de Facebook, dacă avem ceva să-i urăm. Acum câteva zile cei de la Antena 3, spuneau că în momentul de faţă, Traian Băsescu are o rată de încredere de 9%. Extrapolând, cred că pot spune, cu o marjă de eroare destul de mică, că dintre urări, 91% au fost "de bine".

Click pe fiecare poză pentru mărire.

Citind o parte dintre ele (sunt chiar mai multe decât cele din poze, dar mă lungeam prea mult dacă mai dădeam PrtSc mult), am observat o frecvenţă ridicată a unor cuvinte de câteva litere (mai multe de trei şi mai puţine de cinci) care încep cu literele M şi P, urări, tot "de bine", adresate tuturor rudelor sale până la gradul IV, să trăiţi aşa ca noi, mori. Unii chiar i-au urat să păţească ce i-au făcut lui Gaddafi compatrioţii lui. De asemenea, s-a putut observa o frecvenţă ridicată a dedicaţiilor având ca conţinut melodia De ziua ta - Paraziţii.

Cum o fi ajuns preşedinte o doua oară, nu înţeleg. Din urări, deduc că nici măcar nu s-ar mai apropia de 50,6% în eventualitatea unor noi alegeri.