Recensământ 2011

În sfârşit, în ultimele zile ale recensământului, au ajuns şi la casa mea. Din cele trei recensăminte organizate de când m-am născut, ăsta a fost primul la care am răspuns eu la întrebări şi implicit le-am şi văzut. În anii '90 eram prea mic ca să mă intereseze ce-i ăla recensământ sau ca să înţeleg despre ce e vorba şi în 2002 (parcă) nu eram acasă la momentul la care a venit recenzorul.

Wow, ce pierdere de vreme şi de bani publici. Genial! Guvernul şi INS-ul au pierdut două săptămâni şi au aruncat pe fereastră o grămadă de bani, o sumă de ordinul milioanelor de euro mă gândesc, ca să colecteze nişte date de care statul deja dispune! Serios. Nu au aflat aproape nimic nou. Toate datele pe care ar trebui să le afle din cele peste 60 de întrebări deja se află în bazele de date ale anumitor instituţii.

• toate răspunsurile la primele 28 de întrebări (capitolul locuinţă) pot fi luate de la primăriile tuturor localităţilor din România;
• aproape toate răspunsurile la restul de 40 de întrebări (capitolul persoane) pot fi aflate de la Evidenţa Populaţiei;
• chiar şi răspunsurile la întrebările despre persoanele plecate din ţară pot fi aflate de la autorităţile vamale.

Aşadar şi prin urmare, recensământul nu îşi are rostul. Singurele lucruri noi pe care le-au aflat au fost etnia şi religia. Deşi prima se poate deduce în multe cazuri din numele persoanei. N-ar fi mai eficient să facă nişte baze de date informatizate, care să funcţioneze... în timp real şi să nu mai fie nevoie de prostii de genul ăsta? Ar fi, dar pe ce s-ar mai arunca banii odată la 8-9 ani?

Dar nu cred că e cazul să vorbim de eficienţă în cazul ălora care n-au fost în stare să pun nişte steluţe amărâte la întrebările opţionale. Vezi circul cu CNP-ul: la început era obligatoriu, după trei zile a devenit opţional şi după încă trei sau patru zile a devenit iar obligatoriu. Tot indivizii ăştia n-au fost în stare să traducă nişte formulare în chineză sau alte limbi deşi se ştie că există un număr de câteva zeci de mii de imigranţi care nu se prea descurcă cu româna sau engleza. Tot ăştia au uitat într-un oraş să treacă pe harta de recenzare un cartier nou cu vreo 10 blocuri. Şi tot ei, în penultima zi de recensământ în Sectorul I al capitalei n-au reuşit să numere nici jumătate din populaţie şi locuinţe...

Cum să scrii o lucrare de licenţă

Acum câteva luni am luat şi eu examenul de licenţă. Vorba vine examen, că nu se mai potriveşte termenul de multă vreme. Proba scrisă a dispărut şi n-a mai rămas decât elaborarea unei lucrări destul de lungi. Acum, dacă respecţi câteva reguli destul de simple şi de evidente, ar putea chiar să fie un lucru plăcut scrierea ei.

• alege-ţi o temă despre care să ai ce să scrii, la care măcar să ai idee despre ce e vorba şi care să îşi placă;
• alege-ţi un profesor coordonator cu capul pe umeri şi cu care să te înţelegi, că dacă te îmbolnăveşti de nervi scriind-o, n-ai făcut nimic.

Mulţi ar fi tentaţi să creadă că limita maximă de 40 de pagini e un lucru bun, din cauză că se scrie repede şi nu se pierde prea mult timp. Dacă prima dintre cele două reguli e respectată, e o problemă. Şi încă una destul de mare. O limită minimă a numărului de pagini ar fi fost mult mai utilă. Astfel, o parte semnificativă a conţinutului lucrării trebuie eliminată. Nu-i nimic. D'asta s-au inventat anexele. Atâta că secţiunea lor nu trebuie să depăşească numărul de pagini al lucrării de licenţă.


Numărul capitolelor nu cred că ar trebui să depăşească trei. Hai să zicem patru dacă e absolut necesar. Am văzut modele de structuri de lucrări de licenţă şi cu câte şase capitole, dar dacă se depăşeşte numărul menţionat mai devreme există un risc crescut ca lucrarea să devină incoerentă şi neinteligibilă şi să iasă o mare varză. Capitolul I de obicei constă în teorie. Nu merită să pierdeţi multă vreme cu scrierea lui, pentru că în proporţie de peste 90% constă în Copy+Paste şi oricum nu-l citeşte nimeni, nici măcar comisia de examinare. Copy+Paste-ul ăla e mai bine să fie făcut din cărţi şi manuale, decât din pagini de internet.

Alt lucru important: sursele şi notele de subsol. Pe la jumătatea procesului de elaborare a lucrării de licenţă veţi avea impresia că lucrarea voastră constă exclusiv în note de subsol şi bibliografie şi că corpul principal e oarecum o componentă secundară. Cu cât sunt mai multe şi din surse mai variate, cu atât va da mai bine. Teoretic, dacă ele au o prezenţă consistentă, nimeni nu vă va putea acuza că aţi copiat (plagiat, în limbaj academic). Sursele din bibliografie şi notele de subsol trebuie să arate aşa:

• pentru cărţi: Nume de familie al autorului, Numele mic al autorului - Titlul lucrării citate, Editura, Oraşul, Anul, pagina (numai în cazul notelor de subsol). Sursele se vor trece în ordinea numelui de familie al autorilor. În notele de subsol la numele mic se trece numai prima literă în cazul bărbaţilor şi numele întreg în cazul femeilor;
  
• pentru site-uri: URL, data accesării. În faţa surselor anonime din bibliografie se vor pune trei steluţe (***).

Introducerea şi concluziile nu ar trebui să aibă mai mult de două pagini. Paginile lor nu se numerotează. Concluziile nu se pun la socoteală la numărul de pagini al corpului principal, însă introducerea da. Numerotarea paginilor secţiunii de anexe este opţională şi indicată numai în cazul în care ocupă mult spaţiu (peste 10 pagini, să spunem). În cazul în care se optează pentru numerotarea lor, numărătoarea începe de la 1.

Prezentarea este recomandabil să fie însoţită de un material în format electronic (prezentare Power Point sau Flash). În cazul Power Point-ului nu există reguli clare în ceea ce priveşte numărul de slide-uri, dar durata prezentării nu trebuie să depăşească 15 minute cu tot cu întrebări. Deci prezentarea propriu-zisă nu trebuie să depăşească 7-8-9 minute.

O lucrare de licenţă are două componente: forma şi fondul. La elaborarea ei trebuie pus în primul plan fondul, în mod clar. La prezentare contează forma. Deci, poze, grafice, tabele (uşor de citit, preferabil) la greu. Slide-urile nu trebuie să fie prea încărcate. Nu trebuie să citiţi din ele. Trebuie păstrat contactul vizual cu comisia de evaluare, chiar dacă am înţeles că în unele cazuri e posibil ca o parte a ei să se uite pe pereţi sau chiar să doarmă. Din fericire, n-a fost cazul la mine.

În ceea ce priveşte forma de prezentare a lucrării - adică coperta - recomand cu căldură o copertă de plastic cu spirală, care să nu coste mai mult de 10 lei. Există numai două situaţii în care merită să te complici cu o copertă de piele:

• dacă eşti aşa de încântat de opera ta, încât vrei s-o ai împachetată frumos, că o să facă impresie mai bună când o să le-o arăţi copiilor şi/sau nepoţilor;
• dacă ai bani de aruncat pe fereastră.

În mod normal, coperta nu influenţează în niciun fel nota finală, atâta timp cât toate elementele necesare sunt prezente. Acestea sunt, de sus în jos: universitatea şi facultatea, cuvintele LUCRARE DE LICENŢĂ, conducătorul ştiinţific şi autorul, oraşul şi anul. Alt argument chiar mai convingător, ar fi poza de mai jos.

Lucrările de licenţă din 2010 în 2011.
Puteau şi ei să aştepte până se termina perioada de prezentări
de anul ăsta până să le arunce la gunoi...

Şi era să uit: diacriticele sunt obligatorii. Unora ar putea să le pară greu de crezut, dar nu e chiar atât de groaznic să scrii la calculator cu diacritice româneşti. Nu-s decât cinci litere suplimentare. Alte popoare europene vorbitoare de alte limbi nu au norocul nostru şi nu se plâng.

Sper că n-am omis prea multe dintre probleme. Au trecut câteva luni de la momentul susţinerii.

ASE-ul şi proiectoarele

În interiorul ASE-ului, în majoritatea sălilor de curs există proiectore legate la câte un calculator, că în ziua de azi aşa dă bine: să-ţi prezinţi cursurile în format .ppt sau .pdf. Perfect! Excelentă idee, aşa e şi în ţările civilizate. Acum nu mai rămâne decât să ne asigurăm că funţionează şi că personalul, adică profesorii, ştiu să umble cu ele. Ei, la punctele astea două avem muuuulte probleme.

Mare parte din ele, fie din lipsă de utilizatori şi deci din apariţia ruginei (ruginesc oare??), fie poate din pricina utilizării excesive, pur şi simplu nu mai vor să pornească. Sigur, cei care intră în săli, aşteptându-se să-şi prezinte lecţiile cu ajutorul unuia, nu se aşteaptă la o astfel de situaţie şi uite aşa se pierd 10-30 minute până se pricepe toată lumea că proiectorul a murit acum multă vreme, ceea ce în anumite situaţii, la anumite cursuri e un lucru bun.

Alte dăţi proiectorul funcţionează bine-mersi, nu există niciun fel de problemă de ordin tehnic, dar cel care trebuie să umble la el nu ştie să facă asta, caz în care iar se pierd 10-30 minute până profesorul reuşeşte să-l pornească sau până dă de cineva care ştie să facă asta. Indiferent de situaţie, rezultatele sunt comparabile. Necazul e că devine o obişnuinţă. Am avut destul de multe exemple în ultimii trei ani (and counting):

• în anul I la cursul de informatică profesorul nu prea ştia să pornească proiectorul, deşi nu era ars; ai zice că cineva care îi învaţă pe alţii care-i treaba cu calculatoarele ştie să umble cu aşa ceva...;
• în anul III, la o sesiune ştiinţifică din cauza unui proiector s-a mutat sala;
• în anul I de master, actualmente aflat în desfăşurare, în desfăşurare, la aproape fiecare curs la o anumită materie, proiectorul porneşte abia din a doua sau a treia încercare sau, mai nou, nu porneşte deloc;
• sigur mai sunt şi alte exemple, dar nu îmi vin în minte chiar acum.
  

Dacă ce se vede mai jos e o metodă nouă de reparare, nu mi se pare impresionant. Amuzant însă, DA. O sticlă de Pepsi Light pe post de sprijin... Tare! Şi cât de... românesc!


Am mai zis asta: nu am umblat cu un proiector în viaţa mea, că n-am avut ocazia până acuma, dar mă gândesc că dacă ai reuşit să iei un doctorat şi dacă eşti în stare să susţii un curs în faţa unei săli mai mult sau mai puţin pline, nu ar trebui să fie o problemă prea greu de rezolvat.

Cum să NU amplasezi un bar şi cum să NU faci un panou publicitar

Undeva în nordul Bucureştiului, pe la capătul unui bulevard mare există o... construcţie tipic românească: o clădire foarte... originală precum nu cred că mai găseşti doar în ţări ca India sau Pakistan, ţări cu care mi se pare că semănăm din ce în ce mai mult pe zi ce trece.

Dacă eşti la volanul unei maşini şi nu eşti atent la ce e pe trotuar, probabil nu vei observa nimic neobişnuit. Într-o zi mă opresc în locul cu pricina, în faţa clădirii respective. La parter e o spălătorie auto unde pentru suma modică de 10 lei în 10 minute îţi spală unii maşina. Până aici toate bune. Dar în timp ce aşteptam să termine, ce observ? În aceeaşi clădire, fix deasupra spălătoriei de maşini, se afla un bar cu mese de biliard. Intrarea se face pe lângă locul unde se ţin furtunele şi periile. Da, ce să zic? Neobişnuit amplasament. Dar nici măcar ăsta nu a fost primul lucru care mi-a atras atenţia. Şi mai reprezentativ de atât era panoul de la parter, de lângă intrarea în spălătorie. Lângă lista de preţuri se găsea asta:

Şi acum şi cu zoom, ca să se vadă mai clar:

O poză cu un ţigan manelist îmbrăcat într-un trening de fâş în culori cam ţipătoare şi de prost gust care încearcă să lovească două bile una de alta... De unde ştiu că e ţigan? După culoare, care era mai clară la faţa locului decât în poză. De unde ştiu că e manelist? După "capodopera muzicală" Arăboaica Mea care răsuna de la etaj şi, de ce nu, după costumaţie! Şi chiar mai incredibil de atât e că barul-spălătorie încă rezistă, poza fiind făcută acum mai mult de o lună. Deci are clienţi şi... reclama (?) asta chiar are efect?? Ori că e ceva în neregulă cu mine, ori că e ceva în neregulă cu clienţii.

Trenurile în Republica Suverană şi Independentă Moldova

De mai mult timp am o fascinaţie profundă legată de trenurile din România. Mi se pare un domeniu extraordinar ce merită studiat şi observat, preferabil de la distanţă, nu urcându-te într-unul, cu multă, multă atenţie. Din nefericire, nu am mai avut "plăcerea" de a mă urca într-un astfel de mijloc de transport de pe la vreo cinci-şase ani. De ce nu am mai făcut asta? Păi, din cauza asta.

Ei, azi am găsit ceva chiar mai rău de atât. Mai pe scurt, în ultima jumătate de oră m-am delectat uitându-mă pe site-ul echivalentului CFR-ului din Republica Moldova. Ca să-l citez pe Mircea Badea: "Wow, deci aşa ceva..."

Vă vine să credeţi? Uneori trenurile din Moldova prind chiar şi 30 km/h. Asta e viteza medie care a ieşit luând în calcul toate traseele. Gările moldoveneşti aproape că le poţi număra pe degete: Chişinău, Bender, Revaca, Basarabeasca, Ungheni, Căinari, Cahul, Etulia, Bălţi, Ocniţa, Mateuţi. Ok, uite câteva curiozităţi: Din ce sunt făcute şinele acolo? Asta dacă nu s-or deplasa pe altceva trenurile vecilor. Cu ce funcţionează: electricitate, combustibil sau împingători de vagoane?

Dacă cumva vă vine ideea nebunească de a vă duce cu trenul până în Republica Moldova ar mai trebui să ştiţi un lucru. Ecartamentul din Moldova este, după modelul sovietic, cu 9 cm mai larg decât la noi. Asta înseamnă că la graniţă se schimbă roţile, imediat ce treci de Iaşi (scris ЯССЫ - Yassî pe pagina în limba română a CFR-ului moldovenesc). Conform spuselor unei cunoştinţe, dacă pleci cu trenul de la Bucureşti la Chişinău, procesul are loc fix atunci când ţi-e somnul mai dulce. Astfel traversarea graniţei pe calea ferată durează cam două ore.

Bucureşti la 1910

Am găsit acum ceva timp o hartă a Bucureştiului veche cam de 100 de ani. Şi oraşul, dar şi împrejurimile s-au schimbat destul de mult într-un secol.

• Otopeni, Tunari şi Chitila nu erau lipite de Bucureşti; Chitila chiar pare să fi fost doar un sătuc cu câteva zeci case; de Mogoşoaia, Buftea sau Domneşti nici nu mai zic;
  
• Pipera se numea un pic altfel: "Piperea";
• Băneasa era o localitate lângă Bucureşti;
• la fel şi Herăstrău;
  
• zona actualului cartier Bucureştii Noi clar era populată; era separată de ceea ce azi e o staţie sau două de autobuz de oraş, dar se poate să fi fost inclusă în Bucureşti pentru că nu văd alt nume de localitate;
• tot prin Bucureştii Noi, prin zona Laromet avea capătul o linie de cale ferată;
• zona Giuleşti-Sârbi, pe atunci localitate separată purta numele mult mai adecvat de "Giuleşti-Ţigănia";
• Cartierul Crângaşi era la marginea oraşului;
  
• comuna Roşu se numea "Roşiu";
• zona cartierului Drumul Taberei era un câmp gol şi Rahova, Ferentari şi Berceni ocupau zone mult mai restrânse decât astăzi şi zona Progresul era o localitate separată, aproape lipită de oraş;
• Militari era un sat la un kilometru sau doi de oraş;
  
• Popeşti şi Leordeni nu se uniseră încă şi prima aparent era predominant catolică conform hărţii şi purta numele de "Popeşti-Pavlicheni";
• localitatea cu cel mai... inventiv nume din România, "Adunaţii Copăceni", exista şi atunci;
  
• pe lângă comuna Progresul trecea o linie de cale ferată care ducea până la Giurgiu; dacă nu mă înşel e chiar cea mai veche din ţară; azi nu mai e activă că a luat viitura nu ştiu ce pod şi în cinci ani n-a catadicsit nimeni să-l repare; posibil chiar ca trenurile de pe vremea aia să fi fost mai rapide decât cele de acum;
• Şoseaua de Centură a Bucureştiului exista încă de atunci şi după felul cum e desenată pe hartă cred că era unul dintre cele mai bune drumuri din ţară; în ultima sută de ani nu s-a schimbat mare lucru şi astăzi e unuş dintre cele mai proaste şi mai inadecvate drumuri din ţară şi nu mai e deloc o variantă "ocolitoare".